Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 284 din 11 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (6)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Capitolul 2  

Alertă generală / 2  

Comisarul Grosu îşi freca mâinile cu satisfacţie când procu­rorul Marius Dincă şi‑a arătat trupul rotofei în cadrul uşii biroului. S‑a ridicat vioi de pe scaun şi l‑a poftit pe magistrat să se aşeze, cu amabilitate excesivă, adresându‑i‑se cu convingere:  

– Domnule procuror, cred că deja problema este rezolvată. L‑am depistat pe cel în cauză şi l‑am adus aici. Se află în camera de arest. Cred că veţi termina destul de repede cercetarea în…  

– Uşurel, uşurel… avem tot timpul din lume! l‑a întrerupt procurorul, zâmbind larg şi mişcându‑şi braţele a lehamite. Ia să vedem, a continuat cu o uşoară curiozitate în glas, ce a relatat nenorocitul ăsta? A recu­noscut câte ceva din faptele comise?  

– Nu, nu mi‑am permis să încep audierea în lipsa dumneavoastră şi a domnului comisar Olaru… Dar domnia sa nu a venit cu dumneavoastră?  

– Ba da, este aici, a rămas de vorbă cu ofiţerul de serviciu şi cred că s‑a dus să‑l vadă pe nenorocit… Era tare nerăbdător să‑i studieze moaca! Nu ştiu ce…, aha! Iată c‑a venit. Cum e, domnule comisar?  

Acesta tocmai intrase în birou, vizibil iritat, fără să salute şi a evitat întrebarea procurorului ca şi când nu ar fi auzit‑o.  

După ce ofiţerul de serviciu i‑a raportat, pe scurt, împre­ju­rările în care a fost descoperit şi reţinut cel dat deja în urmărire, ca urmare a faptului că este deţinătorul autotu­ris­mului folosit pentru săvârşirea unor infracţiuni, s‑a hotărât să‑l vadă imediat. A rămas surprins să vadă un bărbat care nu se asemăna deloc cu cel descris de victimă. În uniforma unei firme de pază, acesta era cu mult mai înalt decât cel descris, cu părul şaten şi bogat, tuns aproape milităreşte şi bine îngrijit, cu faţa deschisă la culoare, bărbierit şi foarte liniştit. L‑a privit şi el pe cel care‑l examina printre gratii, într‑o tăcere adâncă, fără să pară sur­prins ori temător. „Omul ăsta nu are de a face cu cele întâm­plate… Ochii lui strălucesc a nevinovăţie. E odihnit şi îngri­jit… Pe cine dracu’ au reţinut oamenii ăştia, băi frate?” se întreba poliţistul, simţind cum îi plesnesc tâmplele de furie. S‑a întors pe călcâie şi a plecat, fără să scoată o vorbă, înspre birouri.  

Toată faţa îi era un semn de întrebare în încordarea‑i nefirească. L‑a privit lung, încruntat şi nemulţumit, pe şeful Secţiei de Poliţie. A rămas în picioare în mijlocul încăperii şi, după câteva secunde apăsătoare, pline de tensiunea născută din senin, i‑a vorbit cu năduf:  

– L‑ai reţinut pe acest om pentru că este proprietarul maşinii aflată în curtea cu pricina… Ai avut şi alte motive?  

– …Nu înţeleg ce vreţi să insinuaţi, domnule comisar… El este autorul…  

– Opreşte‑te! l‑a întrerupt comisarul Olaru, vădit nemul­ţumit. Acest om este proprietarul maşinii folosită la răpirea fetei. De acord. El este, se pare, proprietarul casei în care a fost găsită victima. De acord, dar autorul se plimbă liber la ora asta, domnilor!  

– Haida de! a exclamat magistratul, ridicându‑se greoi de pe scaun. Păi… cum vine treaba asta? „Îţi depăşeşti atribuţiile, comisare! Chiar crezi că înghit eu ofensele tale, doar aşa că… eşti de la organele su­perioa­re?” L‑aţi ascultat deja, fără mine…  

– Nu, nu l‑am audiat. L‑am privit doar. L‑am ana­li­zat, cum vă place dumneavoastră să spuneţi… Aproape nimic nu are comun cu individul descris de victimă… Ori ea, această fată, este cea mai în măsură să‑l descrie pe făptaş, domnilor… Te‑ai grăbit să tragi concluzii, domnule comisar! Fără să cunoşti suficiente date pe care să le şi verifici, s‑a îndreptat el cu privirea plină de reproş spre comisarul Grosu, vorbindu‑i cu năduf.  

– Bine, dar cred că…  

– Ştiu ce vrei să spui… E bine că l‑ai reţinut. E foarte bine. Va trebui să dea nişte explicaţii. Neapărat! Poate că prin el vom găsi o pistă sigură… Începem cu ascultarea acestui om, domnule procuror?  

– De ce să ne grăbim? În 24 de ore avem suficient timp… Mai avem altceva de făcut? Cred că…  

– Domnule procuror, cu tot respectul… ştiu, dumnea­voastră coordonaţi toate cele, dar cu ce drept îl reţinem dacă nu are, legătură cu acest caz? l‑a întrerupt poliţistul pe magistrat, abţinându‑se cu greu de la o manifestare mai puţin politicoasă.  

– Bine, bine! a exclamat acesta zâmbind larg spre cei doi ofiţeri. „În fine, ştii cine este şef în chestiunea asta!” Daţi dispoziţie să‑l aducă pe individ… Hai, că abia aştept să vă demonstrez că v‑aţi grăbit să trageţi anumite concluzii, a continuat magistratul, vădit amuzat de atitu­dinea diferită a celor doi poliţişti şi de posibila schimbare a situaţiei. Domnule comisar Olaru, conduceţi dumnea­voastră interogatoriul ori ascultarea, cum doriţi s‑o numiţi… Deh, organul superior, nu?  

– Nu, nu e cazul…. Mă ironizaţi, am impresia…  

– Ba nu! Vreau să văd cum îl aduceţi la momentul adevărului pe acest presupus nevinovat…  

 

Ştiindu‑se curat şi hotărât să facă o impresie bună celor trei necunoscuţi în faţa cărora fusese adus, Breazu Gabriel i‑a salutat respectuos şi i‑a privit cu seninătate, pe rând, aşteptând să i se comunice motivul reţinerii. Pe cei doi agenţi în uniformă din faţa computerelor nu i‑a băgat în seamă. A presupus că sunt simpli pălmaşi aduşi să consemneze declaraţiile şi să îndeplinească orice altă dispoziţie. „Că doar nu sunt eu un om periculos ca să ţină ei în birou doi câini de pază!”, a exclamat în gând. După câteva secunde lungi, timp în care fiecare din cei trei l‑au fixat cu ochi reci, pătrunzători şi deloc prietenoşi, comi­sarul Olaru i‑a indicat cu privirea un scaun şi l‑a invitat să se aşeze. Şi‑a declinat gradul profesional şi funcţia, i‑a prezentat pe ceilalţi doi şi l‑a întrebat direct, sigur pe el, cu voce calmă, privindu‑l în ochi:  

– Ştii pentru ce ai fost reţinut?  

– Nu, domnule, nu mi‑a spus nimeni şi v‑aş ruga…  

– Şi eu te rog să răspunzi scurt la întrebări, mai întâi. E clar? l‑a întrerupt ofiţerul cu voce autoritară. Te rog să ne oferi datele de stare civilă, complete… Actul de identitate… Da, mulţumesc, domnule comisar! a murmu­rat el către şeful Secţiei de Poliţie, primind de la acesta cartea de identitate a cetăţeanului din faţa sa. Ce i‑aţi mai reţinut?... Aşa, legitimaţia de serviciu…E bine… Te ascult, domnule, ai cuvântul!  

Câteva minute bune, fără să fie întrerupt, cu privirea pe covoraşul din faţa sa, bărbatul a înşirat toate datele de stare civilă în timp ce trei perechi de ochi îi urmăreau atent trăsăturile feţei. A menţionat şi ce şcoală a făcut şi unde, pe perioade de timp şi locul de muncă, chiar dacă nu i s‑a cerut. Spre final, se observa cu uşurinţă că nu ştia ce trebuie să mai spună şi era destul de încurcat. Era primul moment în care s‑a arătat iritat şi în mişcarea necontrolată a mâinilor se citea începutul neliniştii ce‑l cuprindea.  

– Mda... Până aici e bine, domnule Breazu, chiar dacă ai lungit răspunsul cu date despre care nu te‑am întrebat, a intervenit comisarul Olaru după o pauză lungă, apăsătoare, bine calculată de ofiţer. Ai afirmat că lucrezi la firma de pază şi protecţie „P”... ca agent de pază...  

– Da, domnule comisar, aşa este, s‑a grăbit el să confirme, ridicând capul. Am postul de pază la Mall... cel din Drumul Taberii. De cinci ani sunt angajat acolo şi până...  

– Da, cunosc, l‑a întrerupt din nou comisarul. Uite, am aici suficiente date despre tine, a continuat acesta, ridicând la vedere câteva foi de hârtie xerox, pe care le primise de la unul din agenţii de poliţie care opera permanent la computer şi impri­mantă. Le răsfoise destul de atent cât timp vorbise cel audiat şi le pusese şi la dispoziţia celorlalţi doi. Deci, să ştii, cunoaştem multe despre tine, dar sunt atent la tot ce declari aici. Observi că se consemnează totul... Lucrezi în ture, presupun... ieri şi alaltăieri, de exemplu, cum ai lucrat?  

– Am fost în schimbul de noapte. Toată săptămâna asta am fost numai noaptea şi azi...  

– Schimbul de noapte… de la ce oră începe?  

– De la şase seara până dimineaţa la şase…  

– Şi azi, te‑au reţinut...unde?  

– Chiar la Mall! Ştiţi, mergem cu o oră, o jumătate de oră mai devreme pentru instructaj şi să ridicăm materialele de intervenţie...  

– Da, cunosc. E normal... Şi nu ai lipsit de la serviciu, presupun, ieri, alaltăieri ori în altă zi a acestei săptămâni...  

– Cum să lipsesc, domnule ofiţer? a sărit ca ars, Breazu. Lucrez şi în plus, că am un coleg bolnav. Iau şi eu bani mai mulţi, că...  

– Bine, băiatule, bine, este suficient. Un agent de pază colaborează cu organele de Poliţie, nu?  

– Da, aşa este! Am învăţat la curs… că am făcut trei luni şcoală de agenţi… Este lege despre obligaţia asta. 333, cred... Şi eu am avut de mai multe ori ocazia să sprijin agenţii de poliţie când...  

– Te cred, dar nu despre asta‑i vorba acum. Spune aici, deschis şi hotărât. Cu noi colaborezi în momentul de faţă în problema pentru care te‑am chemat?  

– Asta‑i bună! Cum să nu, domnule... dar spuneţi despre ce este vorba. Vă ajut cu tot ce ştiu eu, zău aşa. Trebuia să intru în tură şi şefii mei...  

– Şefii tăi ştiu unde te afli. Vei pleca imediat dacă... spui tot şi spui numai ce este adevărat. Da?  

– Da, domnule ofiţer, că am uitat ce grad aveţi...  

– Domnule Breazu Gabriel, eşti proprietarul unui auto­turism marca... de culoare... cu numărul de înma­tri­cu­lare...?  

– Da, este maşina mea.  

– Unde ai fost la volanul maşinii acesteia în ultimele trei zile sau nopţi, inclusiv azi?  

– Ceeee? Cuuuum?... N‑am fost deloc cu maşina de aproa­pe două săptămâni, domnule ofiţer! a sărit bietul om în picioare, repetând exclamaţiile. Era cu adevărat mirat peste măsură şi părea a fi sincer. Începuturi de nelinişte îi apăreau pe faţă şi‑n ochii îndreptaţi rugător spre intervievator. Îmi pare rău, eu nici nu am maşina la Bucureşti...  

– Dar unde‑ţi este maşina?  

– Maşina mea e în curte la mine, în comuna C... Toţi vecinii pot să vă spună, că se vede peste gard, ce dracu’!  

– Te mai întreb şi se consemnează, apoi vei semna, fii atent! Dacă minţi... nu mai pleci curând de aici, omule! l‑a avertizat comisarul, vizibil iritat şi mulţumit în acelaşi timp. Era din ce în ce mai convins că presupunerile sale se dovedesc a fi adevărate. Nu‑l vedea pe procuror cum îşi freacă palmele în semn de nemulţu­mire şi asuda pe măsură ce dialogul se referea direct la esenţa cazului.  

– Ai condus maşina proprietate personală, cu numărul de înmatriculare... în ultimele două zile, domnu­le Breazu?  

– Nu, domnule ofiţer! Vă bateţi joc de mine? Toţi şefii m‑au văzut la serviciu. Avem controale şi ziua şi noaptea... M‑au văzut zeci şi sute de oameni în post, domnule ofiţer...  

– Mă scuzaţi, domnule comisar, a intervenit procurorul... Ia spune, băiete, cunoşti pe cineva care să‑ţi ia maşina şi să se folosească de ea, fără ca tu să ştii? Membri ai familiei ori prieteni buni?  

– Nu, nu are cine... cum să mi‑o ia din curte? Fără să ştiu eu? Hm! Ăsta‑i furt... Mi‑au furat maşina, domnule ofiţer? Au prădat şi casa şi eu nu ştiu?… Nu mă mai perpeliţi atâta... Am dat o groază de bani pe ea şi e singura mea...  

– Stai liniştit, nu te perpelim, dar trebuie să ne şi con­vingem... Poftiţi, continuaţi domnule comisar, s‑a retras magistratul. Totuşi aş dori să... Un moment, vă rog!  

A făcut semn ambilor poliţişti să se apropie şi, aplecaţi toţi trei asupra hârtiilor primite pe parcurs, au vorbit în şoaptă, din ce în ce mai agitaţi. Comisarul Olaru părea liniştit şi susţinea ceva, cât se poate de îndărătnic, în timp ce al doilea poliţist adoptase tactica de mijlocitor între cei doi, pe măsură ce procu­rorul se enerva şi nu ceda în faţa unor argumente expuse de reprezentantul IGP. După câteva minute bune, atât cât exprima mimica lor, au ajuns la un numitor comun. Cel puţin aşa se părea după zâmbetele profesionale şi privirile amabile.  

În acest răstimp, agentul de pază îşi frângea amărât mâinile pe genunchii ce‑i tremurau vizibil. Nu de oboseală şi nici de nervi. Mai degrabă, de supărare. Pentru el a fost cu adevărat un şoc să afle că maşina lui circulă fără să ştie cu cine la volan. Era convins că i s‑a furat din curte. Nu ştia de cine, dar nu ştia nici ce a făcut hoţul cu maşina lui. L‑a lămurit comisarul de îndată, de parcă îi citise gândurile.  

– Domnule Breazu, eu încerc să înţeleg în ce situaţie eşti dumneata şi, în mare parte cred că ai spus adevărul. Drept urmare, noi am hotărât să‑ţi aducem la cunoştinţă următoarele: în interiorul maşinii, al cărei proprietar eşti, s‑au găsit amprentele unei persoane necunoscute, în afară de ale tale şi ale unei fete. Această persoană, pe care sper să ne ajuţi să o descoperim, se pare că a răpit o minoră, a transportat‑o în două case din localităţi diferite şi a violat‑o...  

– Doamne, m‑aţi făcut praf, domnule, cu treaba asta. Eu nu ştiu nimic! a exclamat cu mare surprindere cel audiat. Ascultase cu evidentă curiozitate şi, pe măsură ce comisarul Olaru vorbea, el se ridica de pe scaun câte puţin, împingându‑şi capul spre înainte de parcă‑i era teamă să nu piardă vreo vorbă. Părea a fi uluit cu adevărat şi, atât magistratul cât şi cei doi poliţişti erau convinşi că nu joacă teatru.  

– Te cred, dar nu mă mai întrerupe şi aşează‑te, te rog! a intervenit comisarul Olaru iritat şi autoritar, pentru a continua apoi cu aceeaşi voce calmă, calculată şi convingătoare. Şefii dumitale au confirmat că ai fost prezent la serviciu şi au înţeles că în această noapte rămâi la dispoziţia noastră. Nu mai eşti, în acest moment, bănuit. Tocmai din acest motiv şi pentru că este vorba de maşina ce‑ţi aparţine, am apelat la sprijinul dumitale. Vom merge la una din case, al cărei proprietar se pare că eşti tot dumneata, în comuna „B”, unde am lăsat şi maşina sub supra­veghere. Sper că vei avea ce să ne relatezi, la faţa locului...  

– Da, da, merg! Dar eu nu locuiesc în comuna „B”, domnule... Am o casă acolo. Am cumpărat‑o acum doi ani, după ce nevastă‑mea a plecat. Dar maşina am lăsat‑o în curtea mea, în comuna „C”... Eu vă ajut cu tot ce pot şi abia aştept...  

– Buuuun! Ştiam că eşti născut în comuna „M”… Nu ai afirmat că şi şcoala generală ai absolvit‑o acolo?  

– Ba da, domnule comisar, că mi‑am adus aminte gradu’..., dar după ce m‑am însurat, m‑am mutat în comuna „C” din judeţul vecin, că de acolo era nevastă‑mea şi acolo am avut casa...  

– Opreşte‑te, te rog! Ori încerci să ascunzi ceva, ori nu eşti destul de atent. Care îţi este domiciliul stabil în acte la ora asta, omule?  

– La „C”, unde am lăsat maşina… Ah, vă rog să mă iertaţi! În comuna „B”, de când am cumpărat casa asta, că nu mai suportam să locuiesc unde s‑a…  

– Mda, deci asta este explicaţia! a murmurat comisarul contrariat, după o pauză de câteva clipe, timp în care a derulat în gând toate ipotezele pe care le crease cu privire la desfăşurarea evenimentului şi a şters o parte din ele cu repezi­ciune. După un schimb semnificativ de priviri cu procu­rorul şi comisarul Grosu, a revenit către cel audiat şi a continuat să‑i vorbească mai apăsat şi rar.  

– Domnule Breazu, noi respectăm principiul prezumţiei de nevinovăţie, dar ceea ce declari ne face să credem că nu eşti suficient de sincer. Mergem imediat să ne arăţi cele două case care îţi aparţin, după cum ai declarat aici…  

– Mergem, că nu am ce să...  

– Încetează! Nu am terminat… Îţi cer să fii foarte atent la tot ce vezi, ca să poţi da explicaţii. Din momentul acesta să răspunzi foarte clar şi precis la orice întrebare. Fără să baţi câmpii. Te avertizez că libertatea dumitale ţine de sinceritatea manifestată pe tot parcursul cerce­tă­rilor…  

– Da, domnule…  

– Iar mă întrerupi? a ridicat comisarul vocea, ţintu­indu‑l pe cel din faţa sa cu o privire cruntă care l‑a înlemnit. Pe drum ai timp să te gândeşti bine de tot la ce ai la activ, ca să poţi declara în scris cum se explică faptul că amprentele tale există în cartoteca Poliţiei. E clar?  

– Am înţeles, să trăiţi… Aşa voi face, domnule comisar, a îngăimat Gabriel cu voce stinsă şi capul plecat într‑o atitudine de supunere totală şi umilinţă.  

Ultimele cuvinte ale poliţistului au sunat sec în urechile celui audiat. Nu se aştepta că va fi nevoit să‑şi aducă aminte de momentele care i‑au schimbat destinul ce părea că intrase cândva pe un făgaş bun, mulţumitor. În plus, era confuz şi oarecum contrariat. „De ce mă întreabă ei despre asta? Dacă mă au în evidenţe, înseamnă că ştiu despre ce este vorba... Vor să mă verifice dacă sunt sincer? Uf! Ce Dumnezeu, mă bănu­iesc iar de treaba aia nasoală tot pe mine? Trebuie să povestesc iar, n‑am încotro... Cu ce să‑ncep?” se‑ntreba Gabriel, uitându‑se dezolat la cei trei care‑l priveau atât de atent, în timp ce se ridicau de pe scaune, încât îl descurajau şi‑l făceau să creadă că‑i citesc toate gândurile ce‑l măcinau, descurajându‑l.  

Nu a mai avut timp să‑şi depene amintirile. Doi agenţi mascaţi au intrat în încăpere şi l‑au condus la un autoturism tras la scara sediului de Poliţie, ca şi când ar fi fost arestat, prinzându‑l fiecare cu forţă de câte un braţ. Nu l‑au încătuşat. Toţi trei au ocupat locurile de pe bancheta din spate, în timp ce comisarul Olaru s‑a aşezat în faţă, pe locul din dreapta. Procurorul Dincă, comisarul Grosu şi alţi doi „mascaţi” s‑au urcat în altă maşină care s‑a pus în mişcare odată cu prima.  

– Mergem în comuna „C”, mai întâi, domnule Breazu. Nu am timp de pierdut. Ne indici cu atenţie drumul cel mai scurt. Fără alte explicaţii, a vorbit comisarul în timp ce‑l fixa prin oglinda retrovizoare.  

Când mai erau câteva sute de metri până în comuna Bragadiru, comisarul Olaru a fost apelat pe mobilul personal. Convorbirea a fost scurtă.  

– Da, te ascult... aşa, da… la vedere… Bine, mulţumesc! Ne întâlnim dincolo, în comuna „B”. Să iei şi înregistrarea… Da, foarte bine… La revedere!  

Până la intrarea în comună nu s‑a auzit în maşină decât foşnetul aproape uniform al anvelopelor. Ziua se apropia de noapte şi aerul se răcise uşor. După traversa­rea localităţii, comisarul s‑a răsucit pe scaun pentru a‑l putea privi pe Gabriel. I‑a analizat figura aproape un minut. Suporta privirea aproape fără să clipească. Avea umerii lăsaţi şi părea trist. Trist şi îngrijorat. Dar nu se citea teama pe faţa lui. „Nu poate fi băiatul acesta autorul! Aş băga mâna în foc pentru el. Nu e vinovat. Cel puţin de treaba asta, nu. O avea el altele pe conştiinţă, dar nu pe asta, în nici un caz… Îl întreb acum, deşi ar fi tre­buit să‑l audă şi procurorul „Ştie tot”, că prea nu‑i dă crezare în nimic din ceea ce declară. Sunt şi eu prea pretenţios, poate, dar şi domnia sa este plictisitor peste măsură”, l‑a catalogat comisarul pe procuror şi, satisfăcut de această concluzie, a zâmbit uşor.  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (6) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 284, Anul I, 11 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!