Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 282 din 09 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (4)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CapitolulI Vise spulberate / 4 
  
La prima oră, Silvia se afla la uşa secţiei de Poliţie, cu mult înainte de a se începe programul de lucru. Îl aştepta pe şeful care i se păruse interesat şi înţelegător cu privire la situaţia în care se afla familia ei. Spera să afle veşti îmbucurătoare şi s a adresat tuturor celor care erau acolo ori treceau pe la sediu la ora aceea. Poliţiştii care erau de serviciu nu cunoşteau nimic. Nici alţii ...  
  
Când a apărut şeful cel mare, l-a privit direct în faţă şi toate speranţele ei s.au năruit căci, după expresia ochilor lui, a înţeles că nu are noutăţile aşteptate. 
  
– Regret doamnă, vă rog să mă credeţi, dar asta este situaţia, i-a vorbit comisarul, privind-o cu milă pe femeia cu faţă obosită şi ochi încercănaţi. Avem câteva date pe care le exploatăm. Oamenii mei, şi nu numai, sunt pe teren. Căutăm câţiva indivizi dubioşi ce pot avea legătură cu dispariţia fetei. 
  
– Domnule ofiţer, arestaţi-i ca să vă spună tot ce ştiu. 
  
– Doamnă, nu pot să-i reţin fără dovezi. Şi, în niciun caz, nu-i pot aresta fără un mandat emis de judecător, mai ales că nu ştim exact dacă fata este răpită ori... 
  
– Ori, ce?! Credeţi că fata mea este din alea care... 
  
– Este posibil să fi mers de bunăvoie la o distracţie cu prieteni pe care nu-i cunoaşteţi şi, ştiţi cum se întâmplă, petrecerea s a prelungit... 
  
– Fata mea mi-ar fi spus. Fata mea nu a ascuns niciodată nimic, domnule ofiţer. De ce nu răspunde la telefon? De ce este blocat? 
  
– Doamnă, mergeţi acasă şi fiţi sigură că vă vom anunţa imediat dacă aflăm ceva. Lăsaţi-ne să lucrăm, a mai zis şeful Secţiei şi a pus mâna pe unul din telefoanele care sunau de câteva minute. 
  
Din primele cuvinte folosite de ofiţer la telefon, Silvia a înţeles că nu este vorba despre fata ei şi a plecat încet, gârbovită şi îmbătrânită de ultimele două nopţi în care doar aţipea cu intermitenţă. Era vlăguită, dar a găsit forţa de a merge tot mai repede spre casă, chiar dacă ştia bine că Tudor, soţul ei, obţinuse trei zile libere şi era permanent cu ochii pe telefon. Măcinată de supărare, nu uita să-şi îndrepte gândul şi la Cel de la care aştepta alinare şi minunea de a şi vedea fata acasă, vie şi nevătămată: „Nu se poate, Dumnezeul meu, să am aşa mare necaz şi Tu să nu mă ajuţi ... Unde-mi e copilul, Doamne? Unde mă înveţi să merg şi pe cine să întreb? Tatăl nostru care ... ” 
  
... A făcut doar un foarte mic ocol pentru a trece pe la alimentară şi prin piaţa din apropierea locuinţei. Mergea cu capul plecat, cu privirea în pământ, pentru a nu i se putea citi durerea şi deznădejdea ce o stăpâneau. Întâmplarea ajunsese la urechile vecinilor şi îi venea foarte greu să le suporte privirile pline de compătimire, ori să răspundă la întrebările care parcă-i loveau tâmplele şi timpanele urechilor: „Gata? A venit?... Au găsit-o? Trăieşte?” 
  
N-a mai avut răbdare să caute cheile. Nici nu ştia dacă sunt în buzunare ori în pungile ce le avea în braţe şi era sigură că nu le vede dacă le caută. Era prea buimăcită şi supărată. A sunat. Când Tudor i-a deschis uşa, a rămas câteva secunde în prag şi s au privit lung şi întrebător în ochi. Nu a fost nevoie de cuvinte. Amândoi au înţeles şi amândurora le-au apărut lacrimi în ochii trişti şi obosiţi... 
  
* 
  
După primele momente de surpriză şi speranţă, Iuliana s-a dezmeticit şi a vrut să deschidă fereastra, să strige după ajutor. Era convinsă că omul în uniformă de poliţie de la poartă o va auzi şi o va salva. Nici nu s-a gândit că de la distanţa aceea era greu să se facă auzită. Atâta doar că poliţistul plecase de la poartă şi omul care o ţinea sechestrată se întorcea agale, scuipând printre dinţi şi înjurând câinii ce se hârjoneau pe lângă el. 
  
Îl înjura şi pe şeful Postului de Poliţie că l-a deranjat fără să fi fost nevoie. „Un prost şi un milog, băga-l-aş în p ... a mă-sii de caraliu! Trebuie să-l învăţ eu ce să spună şefilor? Nu există maşină cu numărul ăsta în comuna mea. Scurt! Nu există nici un sătean asemănător celui din poză. Scurt! Dar, bine că m-a avertizat, totuşi. Trebuie să-i conving pe ţigani că fata merită „educată”. E marfă bună şi dacă ei se hotărăsc, de mâine am scăpat de ea. Iau banii şi plec iar afară. Să mă caute Poliţia cât o vrea ... Nu mai scot maşina. Mă voi duce la alde Cărămizaru pe jos ... . Trebuie să fiu atent ... ”, îşi făcea bărbatul planul, mergând încet, sigur pe sine, fără să mai bage câinii în seamă. 
  
În timpul acesta, Iuliana s-a repezit, înfrigurată şi temătoare, la salteaua sub care ascunsese telefonul. L-a scos de acolo şi a încercat să caute numărul de acasă, dar aparatul nu funcţiona. 
  
– Doamne, ce mă fac? Doamne, ce are de nu merge? se tânguia ea cu voce tare, uitând că poate fi auzită de femeia pe care o văzuse atunci când a fost adusă aici. Când a realizat că îl închisese pentru a proteja bateria, a respirat uşurată şi a încercat să introducă codul „pin”, dar zgomotele provocate de bărbatul ce intrase în casă au determinat-o să renunţe şi să-l ascundă iar sub saltea. Tocmai întinsese bine aşternuturile şi netezea pernele când a intrat el în încăpere. 
  
– Aha, ai înţeles că trebuie şi ordine. Bine faci, târfuliţo! Voi fi domn cu tine. Ai să vezi la noapte când îmi vin prietenii. Nu uita ce ţi-am spus. Plec puţin cu treburi. Vezi că am lăsat câinii liberi şi ăştia nu prea ştiu de glumă!  
  
A dat să plece, dar s-a întors în pragul uşii şi a avertizat-o ca şi altă dată: 
  
– Dacă ţii la viaţă, fii cuminte! Casa e încuiată. Ai acces la bucătărie şi baie. Femeia o să aducă ce i-am dat să cumpere. Fă treabă bună, dacă vrei să fiu înţelegător! 
  
Iuliana nu a răspuns şi privirea ei nu s-a ridicat mai mult de nivelul genunchilor bărbatului care îi vorbea. Când a auzit zgomotul cheilor la intrare, plină de nerăbdare împletită cu teamă şi speranţă, a mers la fereastră să se asigure că el pleacă cu adevărat. Mare i-a fost surpriza să-l vadă cu o prelată mare târând-o către maşină. Nu se aştepta să plece pe jos. 
  
A reuşit să citească numărul de înmatriculare înainte ca bărbatul să întindă prelata pe maşină şi s-a convins că l-a memorat bine. L-a urmărit cu privirea până la gardul împrejmuitor. Era însoţit de cei doi dulăi mereu în alergare şi dornici de hârjoană. După ce l-a văzut ieşind pe poartă, a mai aşteptat câteva minute, apoi a alergat la adăpostul improvizat sub saltea. A activat telefonul şi s-a convins că bateria este în stare de funcţionare. „Doamne, Dumnezeule, ajută mă să fie mama acasă, Doamne!” 
  
Aşezată la pândă în faţa ferestrei a tastat cu degetele, al căror tremur nu-l putea stăpâni, până a dat de numărul de telefon de acasă...  
  
- ... Silvia spăla câteva vase la bucătărie şi Tudor toca mărunt două cepe din cele cumpărate de ea în piaţă. Tristeţea lor se simţea până şi în felul în care rezolvau treburile gospodăreşti. Mâinile se mişcau încet, după automatisme formate de mulţi ani şi privirile erau pustii, goale, ca şi când formele, culorile sau dimensiunile nu aveau importanţă pentru cei doi oameni. Din când în când, fixau cu insistenţă telefonul al cărui fir îl întinsese Tudor până aici, în bucătărie, unde rămâneau amândoi aproape toată ziua, aşteptând cu sufletele împietrite. 
  
Vorbeau rar. Comunicau doar din priviri, atunci când nu foloseau batistele pentru a şterge lacrimile ce curgeau adesea din ochii lor uscaţi, secătuiţi de atâta plâns. 
  
Când soneria telefonului a spart liniştea din încăpere, au sărit amândoi odată în picioare şi se uitau speriaţi unul la altul. După câteva clipe în care ochii păreau a le ieşi din orbite, s-au repezit amândoi la telefon să-l ridice în acelaşi timp. L-a prins mai repede Silvia şi fără să aştepte vreun sunet a strigat: 
  
– Alo! 
  
– Mamă, alo, sunt... 
  
– Fata mea, fata mea, unde eşti tu... 
  
– Mamă, ascultă-mă... repede, mamă!  
  
– Spune, spune, fata mamei, trăieşti? Doamne! 
  
– Da mamă, spune-i lui tăticu ... M-a răpit şi m-a bătut... 
  
– Cine, Iuliana mamă, cine a...  
  
– Taci şi fii atentă, mamă! 
  
– Bine, spune repede unde eşti... 
  
– Mamă, m-a bătut şi m-a violat... 
  
– Of, Doamne, Tu unde ai fost, Doamne? Fata mea... 
  
– Sunt într-o casă încuiată. Într-o comună spre Giurgiu sau Alexandria...nu ştiu... Mamă, ţine minte numărul maşinii... 
  
– Spune, spune maşina, da! 
  
– Mamă, e o maşină albastră...albastru deschis, cu W pe capotă ... cred că e Wolkswagen. Are numărul...! Ai înţeles? 
  
Silvia îl privea pe Tudor cu spaimă şi groază în ochi şi repeta cu voce tare... „albastru deschis, cu W pe capotă, adică ceva ca „folsvagăn”, are numărul..." 
  
– Am zis bine, Iulica mea? 
  
– Da, ţine minte. Anunţaţi Poliţia... A fost un poliţist la poartă dimineaţa asta. A plecat, mamă...iar eu, eu... 
  
Silvia nu a mai înţeles nimic. Fata plângea cu sughiţuri şi câteva zgomote înfundate i-au acoperit ultimele cuvinte. 
  
– Tudore, hai repede la Poliţie, omule, ca să spunem... 
  
– Stai, stai să dau telefon mai întâi, a zis el cu vocea sugrumată de emoţie şi furie. Să le spunem maşina, femeie, să le spunem numărul ca să-l găsească pe nenorocit! 
  
Îşi păstra cumpătul, deşi înţelesese totul din frânturile de cuvinte pe care le auzise. Simţea că se prăbuşeşte, dar gândul că trebuie să-l prindă pe cel ce i violase şi bătuse fata parcă-i dădea putere şi luciditate..- 
  
* 
  
Şeful Secţiei de Poliţie se afla în şedinţa de analiză a activităţilor desfăşurate în legătură cu mai multe fapte cu caracter infracţional comise în teritoriul de competenţă de autori necunoscuţi. Era prezent şi comisarul ce coordona grupa operativă, constituită după ce Iuliana fusese dată în urmărire generală, ca urmare a dispariţiei ei în condiţii neelucidate. Om cu experienţă în domeniu, fost lucrător la „judiciar” şi ofiţer criminalist la câteva unităţi teritoriale de Poliţie, reprezentantul IGPR era nemulţumit de felul în care au demarat primele investigaţii ce au furnizat atât de puţine date.  
  
Reuşise să pună cap la cap câteva informaţii vagi şi dăduse în urmărire, printre altele, chiar în noaptea ce se consumase, autoturismul „Wolkswagen” de culoare albastră pe care un pensionar îl văzuse parcat câteva seri în apropierea blocului în care domicilia familia fetiţei. Ordinul era foarte precis: identificarea autoturismului şi, pe baza datelor de înmatriculare, a posesorului şi domiciliului ori reşedinţei acestuia. Circa 15 autoturisme cu această marcă şi culoare apropiată fuseseră deja identificate în Bucureşti şi şase judeţe dar, nici pe departe, nu existau date ori indicii că deţinătorii lor puteau avea cea mai mică legătură cu dispariţia fetei. Pusese deja sub observaţie un grup de persoane ce aveau la activ fapte de acest gen. 
  
Colabora destul de operativ cu Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, cu Serviciile cu Evidenţă Informatizată a Persoanelor şi luase deja legătura cu şefii Serviciilor de Intervenţie Rapidă, precum şi cu reprezentanţi ai Parchetului. Era furios că nu toţi şefii de post făcuseră recunoaşteri în raza de competenţă pentru a depista şi raporta despre prezenţa autoturismului cu puţinele date cunoscute. Ceruse, în acest sens, sprijinul şefului Direcţiei de resort din IGPR, dar dispoziţiile parcă se transmiteau ori se executau cu încetinitorul. 
  
– Domnilor, în cel mult 24 de ore trebuia să avem rapoarte despre prezenţa tuturor autoturismelor cu marca asta. Trebuia să cunoaştem locul precis în care se găseşte fiecare. Ce se întâmplă, domnilor? a ridicat vocea comisarul Olaru, privind încruntat spre frunţile plecate ale celor prezenţi. Aţi luat de la dispecerat toate comunicările? Care sunt judeţele ale căror servicii de circulaţie nu au rezolvat problema asta? Daţi-mi lista imediat!  
  
Era nemulţumit şi de felul în care au fost exploatate informaţiile obţinute de la farmacista care îl văzuse pe bărbatul despre care spunea că ar fi îmbrăţişat o pe Iuliana. A stat de vorbă personal cu ea şi a refăcut portretul robot al individului. Era mare diferenţă între acesta şi cel ce se difuzase deja la toate instituţiile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative... 
  
... Sunetul telefonului de pe biroul şefului Secţiei de Poliţie a tensionat şi mai mult atmosfera şi toate privirile s-au îndreptat către omul care le făcea semne de atenţionare în timp ce scria şi repeta cuvintele lui Tudor învăluite de emoţie, bucurie, speranţă şi furie: „...un autoturism de culoare albastru deschis, marca Renault, cu numărul... o casă încuiată într-o comună, posibil pe şoseaua...”! 
  
– Bine, mulţumesc! Rămâneţi acasă, vă rog. Vă voi căuta eu personal şi fiţi siguri că vom rezolva rapid acest caz, a încheiat comisarul discuţia. 
  
Toată asistenţa se ridicase tăcută în picioare şi aştepta dispoziţiile comisarului Olaru, cel ce coordona activităţile grupei operative şi care, plin de energie şi luciditate, a început să vorbească scurt şi precis în timp ce contacta pe două telefoane mobile şefi ai anumitor servicii.  
  
A obţinut foarte repede date cu privire la deţinătorul autoturismului şi domiciliul acestuia. Un zâmbet de satisfacţie i s-a furişat în colţul gurii când a arătat numele acestuia pe lista de suspecţi puşi sub observaţie. Un zâmbet înlocuit rapid de contractarea furioasă a muşchilor faciali sub sprâncenele arcuite brusc de furie. Cuvintele au izbucnit parcă dorind să spargă pereţii: 
  
– De ce p... mă-sii nu am primit nimic despre individ? Cine mama dracului l-a supravegheat?! 
  
Tăcere. Aproape toţi lucrătorii priveau covoarele de pe podea. 
  
– Gata, la treabă, a încheiat el fără să aştepte un răspuns pe care nici nu credea că-l va primi imediat. 
  
În mai puţin de o oră şi jumătate, trei maşini se opreau în preajma casei în care se găsea Iuliana. Au coborât aproape din mers „mascaţii”, după cum le spune populaţia, care au intrat, în tăcere şi extrem de vioi, o parte în curţile vecine şi o altă parte peste poarta încuiată la care lătrau deja cu furie cei doi dulăi ce au fost puşi de îndată pe fugă. 
  
Un lucrător mascat a ridicat prelata de pe maşină şi a citit numărul de înmatriculare. A transmis scurt:  
  
– Se confirmă! 
  
Somaţiile au sunat cu putere la cele două uşi de acces şi la ferestre. Nu a răspuns nimeni. Casa părea a fi pustie. În câteva secunde, uşile au sărit din balamale şi echipa a pătruns în imobilul ce a fost răscolit, extrem de rapid, încăpere cu încăpere. În ultima dintre ele au găsit o pe Iuliana. Era căzută pe covorul de iută, cu un braţ prins sub trup şi celălalt încleştat pe telefon. 
  
* 
  
Oboseala, teama, emoţiile şi toate întâmplările nefericite prin care trecuse într un timp atât de scurt, dar parcă prelungit la nesfârşit, au învins-o. Vocea mamei sale se auzea din ce în ce mai puţin, sunând parcă din îndepărtări. O moleşeală dulce şi înceată i se cobora de la cap înspre tălpile picioarelor ce tremurau. Ochii priveau perdeaua murdară ce se pierdea încet, puţin câte puţin, în ceaţa ce i se părea că o învăluie.  
  
A întins mâna să se prindă de pervaz, dar nu a mai apucat. L-a simţit cum lunecă pe sub palmă la fel ca şi zidul ce şi apăsa asperităţile pe vârful degetelor ei. A mai apucat să pună palma pe podea, ca ultim gest conştient, înainte de a cădea.  
  
Întunericul ce a cuprins-o brusc a înfricoşat o pentru puţin timp, poate câteva secunde, până a apărut acea lumină fantastică ce venea uniform din toate direcţiile, îmbrăţişând-o şi transmiţându-i o căldură uşoară şi plăcută ce-i amintea de trupul mamei sale când o alăpta.  
  
A întins braţele să învăluie sânii plini cu mâinile ei micuţe şi a început să gângurească fericită în legănatul plăcut al luminii ce o purta spre înălţimi. S-a desprins mai apoi cu gesturi molatice, pentru a pluti singură, în ritm de vals, pe muzica îngerească ce izvora parcă din trupul ei şi zâmbea fericită stelelor de care se apropia dansând. 
  
Creştea pe măsură ce se înălţa şi îşi privea rochiţele dantelate cum îşi fluturau poalele atingând covorul de flori minunat colorate ce se aşternuse la picioarele ei. Deplin fericită, a ajuns la pădurea ce îşi deschidea bolţile pline de ramuri înmugurite, pe care un noian de păsărele scoteau triluri fermecătoare şi, fără să şi oprească dansul, a intrat pe cărările înguste unde a simţit, ca într-o mângâiere răcoroasă, iarba proaspătă plină de rouă.  
  
S-a aplecat să-şi plimbe palmele micuţe prin picăturile transparente în care înotau steluţe vii de lumină şi apoi le-a dus la gură să şi umezească buzele ce, brusc, se uscaseră şi căpătaseră un gust acru sărat. A repetat mişcarea şi, speriată că toată iarba dispăruse şi setea năprasnică o simţea cu durere, a deschis ochii brusc şi a şoptit cu greu: 
  
– Apă! 
  
O mână blândă îi umezea buzele cu un tifon îmbibat în apă şi-i ştergea fruntea asudată. Când a simţit fierbinţeala a două lacrimi pe obrazul ei, şi-a concentrat cu greu privirea până ce umbrele în alb gri au prins forme şi dimensiuni. A recunoscut cu greu chipul îngrijorat, aplecat asupra ei, şi a văzut lacrimile mari izvorând în cea mai adâncă tăcere din ochii mamei sale. 
  
A suspinat şi a strigat cu un ultim efort: 
  
– Mamă! 
  
Lacrimile i-au inundat ochii şi toată fiinţa ei s-a prăbuşit într un alt leşin... 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (4) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 282, Anul I, 09 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!