Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 280 din 07 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul I 
  
Vise spulberate / 2 
  
În acelaşi timp, Iuliana cobora din autobuz, aproape de casă. Era una dintre fetele frumoase ale liceului. Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evi denţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu‑i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu‑şi etala ostentativ nimic din frumuseţea‑i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a‑i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat. 
  
La şcoală era una dintre cele mai active eleve, mai ales în jocurile din timpul pauzelor. În afară de colegii ei, erau destui băieţi din alte clase, care‑i căutau prezenţa şi o atrăgeau în tot felul de jocuri şi scene de moment, care să‑i lase să admire ochii frumoşi şi gura cu buzele‑i moi şi roşii, ce păreau să fie mereu în aşteptarea unui sărut. Nu folosise încă rujul, dar era conştientă că nu avea nevoie. Cei mai îndrăzneţi ori obraznici apelau la tot felul de şiretlicuri ca să‑i atingă în treacăt sânii, ce deveneau provocatori în timpul alergării ori al gesturilor largi sau bruşte cu braţele. Alţii pândeau momentul în care să‑şi poată trece palma, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă, pe fesele apetisante, ce păreau că încearcă să evadeze pline de nerv din strânsoarea pantalonilor. Alţii, mai sensibili, se abţineau cu greu să nu‑şi ducă mâna pe părul ei bogat, uşor buclat, ce‑i cădea în valuri pe umerii rotunzi. Uneori încercau să o sărute pe obraji ori pe gură. Atunci Iuliana se supăra. Ochii i se umpleau de scântei sub sprâncenele ce se arcuiau acu za tor şi le vorbea scurt, fără a ridica tonul, dar hotărât, privindu‑i în ochi pe cei în cauză: 
  
– De ce faceţi asta? Credeţi că deveniţi mai importanţi în felul acesta? Haideţi să ne respectăm un pic. Nu suport bădărăniile, băieţi. Vă rog frumos! 
  
Erau puţini cei ce se puteau lăuda că au sărutat‑o vreodată ori au îmbrăţişat‑o cu voia ei. Nu avea un iubit. Era prietenă cu toată lumea, în mod egal. Dorea să termine liceul şi să meargă la facultate. Acolo era hotărâtă să aibă un anumit fel de viaţă personală. Atunci, ar fi împlinit 18 ani şi gândea să pună problema altfel. 
  
Deocamdată se abţinea, deşi, uneori, simţea nevoia să fie mângâiată, sărutată, plimbată prin parcuri pe timp de seară în afara capitalei ori undeva la munte. Dorea să fie iubită cu trup şi suflet. Să fie iubită de un bărbat adevărat. Aşa cum şi‑l imagina ea că trebuie să fie. Gândea o poveste de dragoste care trebuia să fie cea mai frumoasă. Mai frumoasă ca a fetelor din clasa ei şi a tuturor fetelor din liceu... 
  
„Dar de ce numai atât? Trebuie să fie cea mai frumoasă poveste de dragoste. Da. A mea şi numai a mea!” 
  
Nu a dus lipsă de propuneri, dar nu i‑a convenit nimic. Instinctul de apărare şi dorinţa de a se realiza erau mai puter nice decât curiozitatea firească şi dorinţele ori poftele de moment. 
  
Colegii ei de clasă ori de liceu păreau să fie lipsiţi de maniere şi de experienţă sexuală. Ei nu ştiau să iubească cum îşi dorea ea. Erau amatori de aventuri, de regulă, care să nu‑i oblige la o implicare sentimentală în adevăratul sens al cuvântului. Alergau după „senzaţional”, cum numeau ei întâm plările sau orgiile sexuale aranjate cu fete, care făceau orice, numai sex normal, nu. Aveau listă cu puţinele fete „proaste” care nu au cedat şi aveau să termine liceul fără să fi făcut sex oral vreodată. Pe acestea le izolau în timp şi le tratau cu superioritate, le jigneau cu orice ocazie şi nu le permiteau accesul la petrecerile unde ei erau invitaţi. 
  
Iuliana era una dintre acele fete „proaste”, chiar dacă accesul ei nu fusese îngrădit. Era prea frumoasă pentru a fi respinsă şi ştia să participe la orice distracţie, până la un anumit moment, în care se retrăgea foarte discret. Fuma puţin, doar pentru a nu strica atmosfera, nu consuma băuturi alcoolice şi era foarte atentă la cantitatea de cafea pe care o bea. Nici nu vrea să audă de droguri, fie ele cele mai uşoare şi a respins cu multă hotărâre cele câteva invitaţii la o „gură de iarbă”. În plus, era foarte atentă la conţinutul paharului din care bea apă minerală. Totuşi, nimeni nu se ferea de ea. Era discretă şi nu vorbea niciodată despre ceea ce fac ori discută cei din jurul său. Era încă un motiv pentru care băieţii o doreau aproape de ei, în afară de faptul că‑i mai ajuta cu şoptitul ori cu fiţuicile la dezbateri şi verificări. Într‑un cuvânt, era o amică bună. Adevărat, până s‑o cunoască băieţii bine şi s‑o admită aşa cum era, s‑a mai găsit câte un „bădăran” care s‑o jignească şi să‑i facă fel de fel de propuneri, aşa cum s‑a întâmplat şi în ziua aceea în care mergea îngândurată pe stradă, cu privirea lipită de caldarâm, fără să vadă pe nimeni. 
  
– Hei, Iulia, hai să‑ţi fac o lucrare „la mansardă” ca să nu mori proastă! 
  
– Până la a face asta, învaţă să vorbeşti frumos, băiete! a răspuns ea, păstrându‑şi calmul. 
  
– Băi, tu ori eşti proastă rău ori eşti dusă cu sorcova, gâsca dracu'! s‑a răţoit băiatul privind‑o pieziş, cu buzele răsfrânte în cel mai adânc semn de dispreţ pe care şi‑l imagina el că‑l poate afişa. 
  
– Te rog mult, încetează cu ...  
  
– Cu ce fă, proasto? Degeaba eşti gagică mişto, băi ... O s‑ajungi babă virgină cu p ... a făcută pungă şi cu gura scofâlcită, toanta dracu'! 
  
– Bine, bine, aşa o fi dacă zici tu ... Până atunci, scuteşte‑mă de prezenţa ta, nobile cavaler! 
  
– Băi, dă‑te băi în p ... a mea, nu mă lua tu cu de‑astea pe mine că‑ţi f ... t o labă peste ochi de nu te vezi, proasta dracu'! a atacat el, deşi părea descurajat. 
  
– Proastă e mă‑ta că te‑a făcut animal, bădăranule! i‑a răspuns Iuliana, simţind că trebuie să folosească expresii la fel de vulgare pentru a îndepărta asemenea oameni. Era pregătită să riposteze şi cu forţa fizică, atât cât ar fi putut ea, iar intenţia asta i se citea în privirea‑i dură, plină de scârbă, prin care‑şi ţintuia adversarul. Norocul ei a fost că, la fel ca în alte situaţii asemănătoare, după o înjurătură însoţită de saliva aruncată printre dinţi în faţa pantofilor ei, „bădăranul” s‑a retras. 
  
Acasă Iuliana era binevoitoare şi vioaie în toate situaţiile. Participa de bunăvoie la curăţenie în ajun de sărbători în tot apartamentul şi se îngrijea singură, zilnic, de camera ei, în care păstra tot ce‑i aparţinea într‑un şifonier cu două compartimente şi în câteva sertare. Îşi ajuta mama la bucătărie în timp ce sporovăiau fără întrerupere despre legume, fructe şi reţete, ori depănau amintiri sau făceau planuri de viitor. Erau ca două bune prietene, fără secrete de vreun fel între ele. Nu le întreru pea nimic. Poate vreo melodie deosebit de plăcută ori unul din cele două telefoane mobile ale Iulianei, de care nu se despărţea nici când mergea la baie, chiar dacă ştia că nu o poate suna decât vreo colegă. 
  
În rest, învăţa, citea mult, de regulă din domeniul istoriei, literaturii, ştiinţei. Când avea timp suficient încerca să facă filmuleţe. Nu o atrăgeau discuţiile goale de pe internet şi nici filmele porno pe care i le propuneau câteva colege. Le arunca la coşul de gunoi fără să desfacă documentul cu pricina. Privise câteva pe când era în clasa a opta. Văzuse ce dorea pe atunci, îşi astâmpărase curiozitatea, dar, în acelaşi timp, a prins‑o sila de felul în care se făcea sex. I s‑a părut ceva murdar, care însemna, în înţelesul ei, doar o împreunare decadentă mai urâtă decât în cazul animalelor. 
  
Nu era pretenţioasă sub aspect material. Destul de matură pentru vârsta ei, a înţeles realitatea tristă a familiei: mai mult decât aveau în mod cinstit, nu se putea. Cu un singur salariu de muncitor pe şantierele ce deserveau o parte din drumurile publice ale capitalei, familia ei nu avea un alt venit. Mama era casnică. Până prin martie 1990 a lucrat la un aprozar. Vânză toare. Sa lariul nu era prea mare, dar suficient ca, împreună cu al soţului, să asigure un trai, cât de cât decent, familiei. Acum, după aproape douăzeci de ani de la aşa numita revoluţie din decembrie'89, erau în pragul sărăciei. Din această cauză, copila, crescută cu multă grijă şi dragoste, pleca rar de acasă la petrecerile unde era invitată şi unde ar fi putut să se distreze aproape în fiecare seară. 
  
Iuliana era o fruntaşă la învăţătură şi se regăsea pe lista primilor zece la aproape fiecare final de semestru în toţi anii de liceu. Nu avea preferinţe. Învăţa la toate disciplinele. Acum, în ultimul an, dădea un plus de aten ţi e celor la care urma să susţină examenul de bacalaureat. 
  
De la şcoală, de regulă, pleca acasă. Până la prima staţie mergea cu mai multe colege. Apoi, rămânea singură. După ce cobora din autobuz, mai avea doar circa două sute de paşi până în faţa blocului în care locuia. 
  
În seara aceea, încă marcată de incidentul provocat de acel „bădăran” dintr‑o clasă paralelă, mergea încet, gânditoare, cu geaca desfăcută la nasturi şi cu rucsacul agăţat pe spate. Purta în el vreo trei caiete şi articole de cosmetică. Avea nevoie imperioasă de relaxare. Ca să uite incidentul şi să se cureţe de urâciunea expresiilor folosite. Se gândea cu destulă hotărâre cum să‑şi schimbe felul de a fi ori de a se îmbrăca, astfel încât să nu mai atragă atenţia băieţilor de nicio vârstă. Nu prea găsea soluţii şi a abandonat repede aceste gânduri, spunându‑şi aproape şoptit: „Asta sunt şi alta mama nu mai face!”. 
  
Simţind mirosul primelor ramuri înverzite şi înmu gu rite, s‑a oprit pe trotuar şi a ridicat capul să le privească, să le zâmbească şi să le admire. „Ce repede a venit primăvara! De fapt, iarna asta nici nu‑mi amintesc cum a arătat zăpada. Aşa de puţină a fost ... Şi nu a făcut decât multă mâzgă şi mizerie prin oraş ... Înverzesc deja pomii. O să fie frumos. Abia aştept”. 
  
A deschis telefonul mobil şi a citit ora, după care şi‑a continuat drumul cu aceiaşi paşi mărunţi şi rari, la fel de îngândurată, cu telefonul în mână. „Mama se uită pe fereastră şi pune mâncarea la încălzit imediat cum mă vede, sărăcuţa de ea ... E bine că vine şi tata cam la aceeaşi oră. Vorbim când mâncăm, aşa că mă retrag imediat în seara asta, după ce o ajut pe mama la spălatul vaselor. Va trebui să‑mi bag nasul neapărat la studiu. Am mult de citit şi de învăţat. Uf! Va trebui să renunţ la telenovelă. Au dreptate ăştia care spun că timpul se comprimă. Mie nu‑mi mai ajunge ... ”. 
  
Pe bulevard era destulă animaţie şi întunericul parcă stătea la pândă, gata să‑şi facă apariţia pe nesimţite. La aproape o sută de metri de casă, i‑a atras atenţia o ma şi nă staţionată, cu motorul în funcţiune. I se părea că a mai văzut‑o de vreo două sau trei ori şi încerca să‑şi amintească în ce împrejurări. Era lângă marginea bordurii şi avea portierele de pe dreapta întredeschise. Iuliana şi‑a încetinit şi mai mult mersul şi a privit contrariată către interiorul maşinii, atât cât se putea vedea, fără să se apropie. Nu era nimeni în maşină. 
  
Când se afla exact în dreptul uşii din spate şi întorsese capul, a simţit două braţe puternice cuprinzând‑o pe după umeri şi îmbrăţişând‑o. Speriată, a încercat să se elibereze, dar într‑o fracţiune de secundă o mână i s‑a aşezat pe gură şi alta pe cap şi, cu o forţă pe care ea nu a putut‑o învinge, au obligat‑o să‑şi îndoaie trunchiul. A văzut pantoful negru, bărbătesc, de pe un picior ce deschidea larg portiera şi imediat a fost împinsă şi trântită cu brutalitate pe canapea. Fruntea şi nasul au frecat puternic husa aspră şi urât mirositoare în care s‑au înfundat, presând‑o. Piciorul drept, rămas cu glezna pe pragul uşii şi cu genunchiul pe podeaua autoturismului, i‑a fost cuprins ca într‑un cleşte de o mână nevăzută şi împins în interior. A închis ochii şi a strâns cu putere pleoapele din cauza ameţelii şi durerii ce o simţea la cap şi picior, încercând să realizeze ce i se întâmplă. Totul a fost neaşteptat şi s‑a petrecut fulgerător. 
  
În acel moment, o voce bărbătească, apăsată, plină de răutate, aproape de urechea ei, a articulat câteva cuvinte de ameninţare: 
  
– O vorbă dacă scoţi, eşti moartă, nenorocito! 
  
Paralizată de frică, a simţit doar cum i se smulge telefonul din mână şi, parcă în acelaşi timp, portiera închizându‑se cu putere. Nici nu şi‑a dat seama că, imediat, autoturismul a pornit în mare viteză... 
  
* 
  
Nu tot atât de repede şi‑a revenit Iuliana. A deschis ochii după câteva minute, speriată şi năucă, s‑a ridicat şi a încercat să se aşeze pe canapea. În oglinda retrovizoare de interior nu distingea faţa bărbatului aflat la volan, dar i‑a văzut privirea atentă. O fixa cu ochi mici şi răi la fiecare trei‑patru secunde, fără să reducă viteza maşinii. Nu a reuşit să vorbească şi nici nu a putut să suporte acea privire. 
  
A început să privească afară, cu coada ochiului, deşi nu‑şi revenise din şocul provocat de cele întâmplate, încercând să înţeleagă încotro mergea maşina. Era convinsă că nu se merge către Băneasa, deoarece şoseaua nu era luminată uniform şi nici circulaţie intensă nu a observat. Drumul nu era prea bun, ceea ce a făcut‑o să presupună că nici spre autostrada către Piteşti nu se îndreptau. Nu a reuşit să înţeleagă prea multe, pentru că şoferul a sesizat şi a ţipat la ea: 
  
– Uită‑te aici, târfă! Îl vezi? Te spintec dacă te mai holbezi pe geam. Culcă‑te pe canapea! 
  
Iuliana a privit încremenită cuţitul fluturat cu mâna dreaptă de şofer. S‑a înfiorat când a văzut lama lungă şi subţire ce strălucea în semiîntunericul din maşină. Cuprinsă de panică, s‑a îndoit şi s‑a lăsat pe o parte în lungul canapelei, fără să dea jos rucsacul ce încă stătea fixat pe spatele ei. 
  
Realizase deja pericolul situaţiei în care se afla şi gândea cum să scape. A căutat cu privirea clanţele interioa re ale portierei şi sistemul de siguranţă. Nu a reuşit să înţeleagă mare lucru, dar a întins piciorul încet, cu mare teamă, dar cu hotărâre, către mânerul ce părea că ar deschide uşa. S‑a ghemuit atentă, puţin câte puţin, pregătindu‑se să sară imediat ce o va deschide. Nu‑i păsa că maşina se deplasa cu mare viteză. Dorea să sară şi atât. 
  
Când a izbit clanţa, s‑a şi ridicat, gata să se arunce. Nu a speriat‑o uşa blocată care nu a cedat, deşi împinsese cu toată forţa de care era în stare, cât a paralizat‑o din nou vocea scrâşnită a omului de la volan: 
  
– Nu ştiam că eşti proastă, târfă! Sunt blocate toate uşile şi geamurile. Numai eu le pot desface. De nu vrei sa te înţep puţin, stai dracului cuminte acolo, că te omor! 
  
Vocea bărbatului şi ameninţarea scăpată printre dinţi, departe de a părea o glumă, au lovit‑o în tot trupul şi lama cuţitului fluturat cu îndemânare atât de aproape de piept, a îngrozit‑o pe Iuliana. Nu a putut scoate vreun sunet. Doar câteva icnete de aprobare ori de supunere... 
  
Două schimbări mai bruşte de direcţie au clătinat‑o pe canapea. A îndrăznit să tragă atunci, din nou, cu coada ochiu lui. Nu‑şi putea imagina cât s‑a mers şi nu bănuia în ce direcţie. Cu rugăciuni în gând şi cu lacrimi în ochi, a încercat să‑şi stăpânească tremurul corpului. Era pur şi simplu înnebunită de teamă. 
  
Nu înţelegea încă ce doreşte bărbatul ăsta de la ea. Nu avea bani, nu purta lucruri de valoare. În cap i se învârteau multe întrebări la care nu găsea răspunsuri care să o liniştească. 
  
A recunoscut strada pe care locuia o prietenă. O vizitase de câteva ori. „Nu, cred că mi se pare... Ba nu! Iată, acolo întoarce tramvaiul. E cap de linie. Doamne, unde mă duce dacă ieşim din Bucureşti? Pe şoseaua asta se merge spre Alexandria ... Doamne, ce are de gând să facă animalul ăsta? De ce m‑a ... ”. Nu a apucat să vadă mai mult şi nici să‑şi termine gândul. O lovitură cu palma, mare şi puternică, ce i‑a acoperit fruntea şi ochii, a culcat‑o pe canapea. De durere şi frică nu a mai deschis ochii. A rămas încremenită, încercând să măsoare timpul. 
  
Nu avea ceas. Telefonul mobil era la acel bărbat. Îşi aducea aminte că a simţit când i l‑a smuls din mână. „Oare îl mai are sau l‑a aruncat?” Mai avea unul într‑un buzunar discret din rucsac şi se ruga Domnului să nu fie găsit de cel ce o răpise de pe stradă. Încărcase bateria în seara precedentă. Spera să‑l poată folosi cât mai repede. Acum nu îndrăznea. Era singura ei speranţă. 
  
Autoturismul se întâlnea, după zgomotul motoa re lor şi umbrele aruncate, cu maşini mari, de marfă, cu TIR‑uri. Era singurul aspect ce i s‑a întipărit în memorie. În rest, era haos în capul ei. Lovitura aceea peste ochi o zdruncinase destul de rău. 
  
După circa o jumătate de oră, potrivit calculului ei, maşina s‑a oprit. Omul de la volan a deschis portiera, i‑a arătat cuţitul, l‑a răsucit de câteva ori ameninţător aproa pe de ochii ei, în timp ce o privea cu satisfacţie răutăcioasă, rânjind. Apoi a coborât, trântind cu putere uşa maşinii. A deschis cu îndemâ nare o poartă mare ce părea a fi din metal forjat, s‑a întors la maşină, a intrat şi a pornit motorul. Nu observase că Iuliana a încercat în timpul acela să deschidă portierele. Erau blocate. 
  
Afară era întuneric, dar nu a aprins farurile. A condus autoturismul în curtea împrejmuită în beton şi metal, numai cu lămpile de poziţie aprinse. Imediat după ce maşina a depăşit linia gardului a oprit şi a coborât din nou. A închis porţile. Iuliana se făcuse mai mică decât îşi imagina vreodată că poate reuşi. Stătea ghemuită, cu genunchii aduşi sub bărbie, tremurând de groază. Nu vedea nimic în jur. Decât gardul uriaş şi un drumuleţ de beton în coastă, atât cât putea fi văzut prin parbriz, în lumina slabă a lămpilor. 
  
Înainte de a porni motorul, bărbatul s‑a uitat la ea şi i‑a vorbit batjocoritor, acoperindu‑i cu voce guturală scâncetele ce se transformau în ţipete scurte: 
  
– Linişteşte‑te, târfuliţo! Am ajuns. 
  
A pornit motorul şi a demarat în trombă, urcând forţat circa 15‑20 de metri peste barele de fier‑beton ce traversau învelişul drumului amenajat special, până în faţa unei case. După ce a oprit motorul şi a stins toate lămpile, a acţionat frâna de mână, a coborât, a deschis portiera din spate‑dreapta, a prins fata de încheietura mâinii şi a tras‑o afară cu brutalitate. Cu cuţitul în mână, aproape că a târât‑o în casa ce părea pustie în întunericul de pe platou. 
  
A acţionat comutatorul şi lumina slabă a două becuri murdare a înfăţişat o cameră în care nu se făcuse curat de mult timp. Era un fel de dormitor, cu pat, şifonier, o masă şi două scaune vechi cu spătar, două tablouri de familie pe pereţi şi perdele prăfuite la fereastră. 
  
– Ei, aici poţi să ţipi cât vrei că nu te aude nimeni. Dar să ţipi când îţi spun eu, că altfel mă enervez rău. Şi dacă mă enervezi, te bat până te omor. E clar ? 
  
– Domnule, eu nu... 
  
– Să taci! Numai eu vorbesc aici. Când te întreb eu ceva, ai voie să vorbeşti. Dezbracă‑te ! 
  
Lacrimile şiroiau şi Iuliana scâncea tot mai pu ternic, vizibil îngrozită, lipsită până şi de ajutorul Domnului pe care‑l rugase tot drumul să o salveze. Nu era în stare să se mişte şi avea mereu senzaţia că o să cadă într‑un abis. A întins mâna să se sprijine de ceva, dar a întâlnit mâna bărbatului care a strâns‑o cu putere şi a început să râdă batjocoritor. 
  
– Hei, târfă, faci scene cu mine ?! 
  
I‑a smuls rucsacul şi l‑a aruncat într‑un colţ al camerei, după care i‑a desfăcut fermoarul de la pantaloni. Şi pentru că nu nimerea să‑i deschidă cureaua lată şi fata se opunea cât putea, apărându‑se cu picioarele, a lovit‑o cu dosul palmei peste obraji, o dată, de două ori... până ce fata a căzut. A prins‑o pe după umeri şi a târât‑o până la patul de lângă perete. A mai lovit‑o de câteva ori, deşi fata era leşinată. I‑a dat pan talonii jos şi i‑a rupt bikinii, fără să contenească a râde în neştire. 
  
Nu a mai avut răbdare să‑si tragă pantalonii jos. După ce şi‑a dezbrăcat şi aruncat la întâmplare geaca de piele, şi‑a desfăcut nasturele mare de la betelie şi fermoarul. Rânjind, s‑a aruncat asupra ei printr‑un salt scurt, ca într‑o luptă. I‑a depărtat picioarele inerte şi a violat‑o cu greutate, râzând nefiresc a satisfacţie şi icnind la fiecare pătrundere. 
  
Durerea ascuţită a trezit‑o pe Iuliana. A încercat să‑l împingă, să‑l lovească peste faţă şi să‑l zgârie pentru a se elibera. Nu a reuşit. Nu avea putere în braţele pe care le avea prinse cu forţă de încheieturi, ca în cătuşe. Bărbatul nu a încetat opintirile, pătruns subit de o bucurie vecină cu sminteala. 
  
După ce s‑a simţit satisfăcut, a coborât, şi‑a tras pantalonii şi i‑a aruncat un prosop vorbindu‑i batjo co ri tor: 
  
– De ce n‑ai spus, târfă, că eşti neîncepută? Poate te iertam şi te luam de nevastă. Ha, ha, ha! Ai pătat şi frumuseţe de aşternut. Şterge‑te bine că mai avem de lucru, proasto! Nu am canalizare aici. O să‑ţi dau şi apă mai târziu. 
  
Iuliana nu a răspuns. De durere şi teamă să nu‑l provoace s‑o lovească din nou, a preferat să tacă, strângând din dinţi şi mocnind a ură neputincioasă. Încerca cu disperare să‑şi ascun dă goliciunea şi nu reuşea. Mâinile îi tremurau puternic pe prosopul ce‑l înghesuise între picioare. Nu îndrăznea să‑l privească. Îşi ascundea ochii înlăcrimaţi şi plini de ură de privi rea lui. Ştia, simţea că se uită la goliciunea ei ...  
  
Pentru ea a fost o noapte de coşmar. Bărbatul s‑a mai folo sit de trupul ei încă de două ori, după ce a dezbrăcat‑o complet. A muşcat‑o de sâni, de umeri şi coapse cu multă cruzime, până la sânge, plin de pofte animalice. A întors‑o de pe o parte pe cealaltă, ameninţând‑o că va trebui să‑i facă sex oral dacă nu ascultă ce i se spune. La un moment dat i‑a cerut să se zbu ciume, să plângă, să ţipe. 
  
– Mişcă‑te, vaca dracu', mişcă‑te când îţi spun şi plângi, strigă tare! Ţipă, f ... i gura mă‑tii de târfă! Mişcă‑te, n‑auzi? 
  
Şi pentru că biata fată nu răspundea cu vorba sau cu trupul, a mai lovit‑o de câteva ori pe unde a nimerit şi, într‑un târziu, a scos cureaua lată de la pantalonii ei şi a ameninţat‑o că o spânzură. Degeaba. Iuliana stătea inertă, cu gura încleştată şi cu ochii închişi. Reuşise să‑şi potolească şi plânsul şi doar respiraţia grea, întreruptă de scâncete reţinute, i se mai auzea. 
  
După ce a obosit ori nu a mai fost în stare să o posede, i‑a adus un lighean cu apă. Văzând‑o că tremură de frig, i‑a spus că are voie să se îmbrace şi să pună pătura pe ea, după care a ieşit afară înjurând. 
  
A adus din maşină două conserve, o pâine, o bucată mare de brânză şi o sticlă de coniac. Le‑a rânduit pe masă, a desfăcut o conservă de fasole şi costiţă afumată şi a chemat‑o să mănânce. Ea a refuzat, deşi simţea că o doare stomacul de foame. A îndrăznit să ceară apă de băut. 
  
El i‑a întins sticla de coniac, îndemnând‑o: 
  
– Ia şi bea. Îţi face poftă de mâncare şi de viaţă, nu fi proastă. 
  
Ea a refuzat. I‑a mulţumit şi a repetat rugămintea de a‑i da apă. Până la urmă, i‑a adus, dar numai după ce a golit jumătate din sticla cu coniac. 
  
– Dormim aici. Să te odihneşti, că mâine avem treabă de făcut. Poate te duc la mine acasă. Să fii cuminte dacă ţii la viaţă şi nu uita, vorbeşti numai când eu îţi dau voie! Ai înţeles, târfă? 
  
Iuliana nu a răspuns. A mişcat încet din cap, afirmativ, strân gând pătura sub bărbie. Bărbatul, clăti nân du‑se uşor, a trecut în camera de alături şi s‑a întors cu încă două pături şi o pernă. Ea nu se mişcase din locul în care o lăsase. Îşi stăpânea cu greu plânsul şi urletele ce‑i stăteau în capul pieptului, cu ochii ţintă pe perete. Se întreba dacă este real ceea ce i se întâmplă ori este doar un coşmar. 
  
– Să‑ţi dai pantalonii jos. Poate mai am poftă de tine până dimineaţă. Cu păturile astea o să fie destul de cald. Tu dormi la perete. Să nu te pună dracu' să te gândeşti la vreo prostie, că de mâna mea mori, târfuliţo! 
  
Nu a mai fost abuzată până dimineaţa, dar nici nu a putut dormi. Lacrimile‑i curgeau în neştire pe perna ce mirosea a mucegai şi cu greu se abţinea să nu ţipe, să nu urle, să nu lovească. Teama de acest bărbat şi de pornirile lui sadice o paralizau... 
  
* 
  
Silvia spăla îngândurată vasele la bucătărie. Ştiind că Iuliana soseşte acasă între şapte şi opt seara, aproape în acelaşi timp cu tatăl ei, pregătise cina din timp şi masa era deja aranjată când soţul a intrat în casă. 
  
Tudor, ca de obicei, plin de praf şi uleiuri, a intrat aproape imediat la baie să se spele. Când a ieşit, proaspăt bărbierit şi cu poftă de mâncare şi vorbă, a ridicat din sprâncene şi, oarecum nemulţumit, şi‑a privit întrebător nevasta. Ea a dat din umeri, evitându‑i privirea şi s‑a apropiat de fereastră. 
  
– Nu trebuia să fie acasă? Îmi este foame şi sunt destul de obosit, a rupt el tăcerea ce se lăsase în încăpere. 
  
– Trebuie să sosească, este ora, a răspuns liniştită Silvia. Mai stăm la televizor zece minute ca să mănânce şi ea cu noi... Ce zici? 
  
– Păi, mai e ceva de zis? O aşteptăm, să mâncăm ca de obicei. Numai să nu adorm pe scaun, a răspuns Tudor binevoitor. 
  
– Ei, lasă, că am eu grijă ... Treci în sufragerie că vin şi eu după ce aranjez aici să nu se răcească mâncarea asta ...  
  
Au rămas aproape vreo jumătate de oră în faţa televizorului, fără să urmărească vreo emisiune. Au vorbit de una, de alta, au făcut nişte socoteli, au mai glumit un pic, până când Tudor, uşor iritat, s‑a ridicat de pe scaun şi s‑a uitat lung la femeia de alături înainte de a‑i vorbi: 
  
– Măi, femeie, eu te cunosc pe tine destul de bine ... Nu prea eşti liniştită ...  
  
– N‑am nimic. Ţi se pare ţie, omule ...  
  
– A dat fata vreun telefon să spună că întârzie ? 
  
– Nu, nu a dat. Ştii bine că întotdeauna ne anunţă dacă îşi modifică programul, a răspuns femeia, ferindu‑şi privirea de a lui, tocmai pentru a nu‑i citi îngrijorarea ce începuse să o macine de câtva timp. Dar, cu circulaţia asta, poţi să ştii când ajunge? a continuat ea, retoric, sperând din toată inima ca acesta să fie motivul real. 
  
– Da, aşa este, dar aproape că s‑a făcut de nouă ... Am avut o zi grea. Sunt destul de obosit, crede‑mă! 
  
– Hai să mâncăm. O să ajungă şi ea ...  
  
Au mâncat în linişte. Se făcuse târziu şi Tudor s‑a culcat. Silvia a mai aşteptat liniştită până la ştirile de la ora 22.00. Apoi, din ce în ce mai nervoasă şi plină de întrebări la care nu găsea răspunsuri, a luat telefonul în braţe şi a format numărul de mobil al fiicei. Iuliana nu a răspuns la niciun apel. 
  
Fata ei nu a minţit‑o niciodată. Anunţa când întârzie pe motiv că se duce la teatru ori la vreo prietenă. Ştia când merge la discotecă ori la vreo aniversare. Oricum, se întâmpla destul de rar. Dar aşa conveniseră şi au respectat această decizie. Nu existau secrete între mamă şi fiică. Silvia îşi creştea copila în credinţă faţă de Dumnezeu, aşa cum şi ea fusese crescută de mama ei, în ciuda vremurilor în care la biserică se ducea cu teamă. Era membră de partid şi trebuia să pară că ideologia comunistă a îndepărtat‑o de preceptele religioase. Altfel, risca să‑şi piardă locul de muncă. Poate că nu era adevărat, dar teama insuflată de activiştii de partid era înfricoşător de reală. 
  
Şi‑a amintit că a avut parte de o copilărie săracă în zile fericite. În schimb, nu putea uita că adolescenţa a fost mult mai bogată în zile senine, lipsite de griji. Când a mers la liceu, părinţii ei erau foarte mulţumiţi. Examenul de admitere era dificil pe atunci. Locuri puţine şi pretenţii mari. Reuşita Silviei a adus în casă nu numai bucurie şi mulţumire, dar şi acel echilibru şi stabilitate de care familia avea nevoie. Tatăl ei începuse să calce strâmb, să neglijeze nevasta şi copilul, iar o parte din salariu se cheltuia în afara casei. Nu‑şi explica Silvia la 12‑13 ani acele probleme, dar ştia că mama ei plângea adesea, că tatăl nu venea în unele nopţi acasă şi aveau destul de des certuri după care nu vorbeau câteva zile. 
  
În anul în care Silvia a început să meargă la liceul industrial din oraşul natal, părinţii au obţinut de la primă rie apartament nou, de trei camere, prin repartiţie de la uzina la care erau angajaţi. Au fost două evenimente care i‑au adus tatăl pe drumul cel bun, de familist corect. Întreţinerea era destul de mică, manualele şcolare încă erau gratuite, uniforma şcolară ieftină. Au avut posibi li ta tea să‑şi cumpere mobilă, frigider şi îmbră că minte în rate pe care le puteau plăti lunar, dacă reuşeau să folosească veniturile băneşti cu prudenţă şi chibzuinţă. Erau poate cei mai reuşiţi ani ai României socialiste ...  
  
A zâmbit amintirilor ce o năpădiseră, dar grija ce o fră mânta nu i‑a dat pace. A oftat adânc şi a trecut să facă ordine în bucătărie, apoi a mers în pat, neliniştită. Nu putea adormi. Se întorcea când pe o parte, când pe alta, până când Tudor a mormăit ceva a nemulţumire ori a rugăminte, fără să deschidă ochii. S‑a dat încet jos din pat, a tras un pulover pe ea şi a trecut din nou în bucătărie. Starea de nelinişte creştea. Trecuse de miezul nopţii şi ea stătea încremenită la fereastră, privind în gol. 
  
A mai format de două ori numărul Iulianei, dar în zadar. Pentru că nu a răspuns, şi o teamă apăsătoare o năpădea insistent, a mers în dormitor şi l‑a trezit pe Tudor. 
  
– Măi omule, este trei noaptea şi fata nu a venit. Ce facem? Ce i s‑a întâmplat? 
  
– De unde să ştiu, măi femeie?! Caută telefonul prietenei la care merge ea mai des. Poate că este acolo. Dar, la ora asta... Hai să aşteptăm până se face dimineaţă. 
  
Dacă de el s‑a mai prins câte puţin somnul, biata femeie nu a reuşit să închidă ochii până dimineaţa. 
  
Când întunericul se destrăma şi cerul se lumina dinspre răsărit, Silvia era ghemuită în pat cu genunchii la piept şi cu cearcăne adânc săpate în jurul ochilor de noaptea albă, plină de nelinişte. Pentru că nu s‑a prins somnul de ea, a mers de multe ori la fereastra dinspre stradă, încet, ca o nălucă, să privească în gol şi să numere maşinile care mai treceau din când în când, sperând să zărească silueta fetei. Niciodată nu s‑a întâmplat ca Iuliana să nu vină noaptea acasă fără să anunţe unde şi cu cine este. Mii de gânduri se adunau şi se destrămau în mintea ei obosită şi tot atâtea întrebări rămâneau fără răspuns. Neliniştea o stăpânea deja puternic şi‑i provoca un sentiment ciudat de panică. 
  
L‑a trezit pe Tudor şi a intrat apoi în bucătărie, să‑i pregătească micul dejun, după care a început să se îmbra ce. Se priveau în tăcere fără să‑şi vorbească. Aceeaşi teamă şi nelinişte se citea şi în ochii lui şi nici unul nu îndrăznea să rupă tăcerea. Bărbatul a băut doar cafeaua. Nu a putut să mănânce. 
  
Au plecat împreună la secţia de poliţie şi au cerut să vorbească cu şeful. Nu se începuse programul de lucru. Au fost nevoiţi să aştepte. Veneau agenţi obosiţi din teren şi treceau prin sala mare de aşteptare unde erau mai multe mese şi scaune. Unii intrau în birouri, alţii rămâneau aici şi completau nişte formulare, schimbau informaţii între ei ori povesteau câte o întâmplare, fără să le acorde lor vreo atenţie. 
  
Într‑un târziu, un agent mai vârstnic i‑a întrebat ce pro bleme au de stau acolo supăraţi. 
  
Aşteptăm să vină şeful ca să facem o plângere, a zis Tudor cu voce scăzută şi cu privirea în pământ. 
  
– Plângere contra cui? V‑a făcut cineva de la noi necazuri? 
  
– Nu domnule, dar fata noastră nu a ajuns acasă în noaptea asta ... Nu răspunde la telefon ... Şi nu ştim nimic de ea... 
  
– Aha, despre asta‑i vorba. Câţi ani are fata, este majoră ? 
  
– Nu a împlinit 18 ani. La toamnă‑i face, a adăugat Tudor abia şoptit, simţind că i se frânge vocea. 
  
Poliţistul l‑a privit mai atent, a măsurat‑o din cap până‑n picioare şi pe Silvia, modificându‑şi vizibil atitu di nea. 
  
– Păi, haideţi la ofiţerul de serviciu, de ce să‑l aşteptaţi pe şef. Îl cunoaşteţi personal ? 
  
– Nu, dar cui să spunem dacă nu lui ? a îndrăznit femeia să intervină. 
  
– La ofiţerul de serviciu. Staţi de vorbă cu el, scrieţi o sesizare după cum vă învaţă el şi mergeţi acasă. Poate că a venit fata între timp. 
  
Tudor se uita la Silvia întrebător şi neputincios, în timp ce ea îşi muşca buzele în neştire. 
  
– Rămâi tu aici, femeie. Trebuie să merg la slujbă, că deja e târziu. Dacă pot să mă învoiesc vin imediat acasă. Să nu pleci nicăieri. 
  
– Bine, Tudore, du‑te, zise femeia cu jumătate de gură şi plecă încruntată spre încăperea în care agentul i‑a spus că se află ofiţerul de serviciu... 
  
– Vă rog să mă înţelegeţi, doamnă. Aşa spune legea. Este prea devreme ca să dăm fata în urmărire şi să facem cercetări. Aşteptaţi 24 de ore. În răstimpul ăsta este posibil şi foarte probabil să ajungă acasă. Aşa fac copiii din zilele noastre. Se mai distrează şi ei. Dacă nu apare, atunci ştim noi ce avem de făcut. 
  
– Domnule, chiar nu înţelegeţi că fata mea este cuminte ? Nu înţelegeţi că i s‑a întâmplat ceva rău dacă nu a ajuns acasă ? 
  
– Eu înţeleg şi vă cred. Dar facem aşa cum avem noi dispoziţiile noastre, doamnă. Dacă nu vine până în seară, începem cercetările... 
  
Silvia a ieşit supărată din clădire şi a rămas ne mişca tă în apropierea uşii de la intrare. Tot mai des îşi ştergea pe ascuns lacrimile ce începuseră să nu‑i dea pace. Cum vedea câte un poliţist cu fireturi pe epoleţi, îl întreba dacă el este şeful secţiei de poliţie. Până la urmă, din descrierea făcută de câţiva băieţi mai de treabă, l‑a recunoscut în timp ce acesta urca pe treptele de la intrare, chiar daca era îmbrăcat civil şi nu în uniformă. 
  
A început să plângă, a mers repede după el şi l‑a oprit în cadrul uşii. 
  
– Domnule şef, fata mea a dispărut de acasă, domnule. Adică, aseară, nu a mai venit de la şcoală. Şi nimeni nu mă ajută, domnule ! 
  
– O să vă ascult, dar ceva mai târziu. Mergeţi să scrieţi o... 
  
– Am fost la ofiţerul de serviciu şi am scris, domnule, dar de ce nu faceţi nimic să o căutaţi, să o găsiţi? Dacă a omorât‑o vreo maşină? Nu aveţi copii, nu aveţi milă, domnule ofiţer? 
  
Lucrătorul de poliţie s‑a uitat lung la femeie, a analizat‑o cu blândeţe, apoi i‑a întins mâna şi s‑a prezen tat scurt: 
  
– Sunt comisarul Grosu, şeful Secţiei de Poliţie. Vă rog să veniţi cu mine, doamnă. Să discutăm în birou. Poftiţi! 
  
I‑a oferit un scaun şi a luat un telefon în mână în timp ce studia fugar câteva hârtii de pe birou. Cu voce hotărâtă, impunătoare, alta decât cea pe care o auzise femeia când i‑a vorbit, a cerut să i se aducă mapa de la dispecerat. A citit atent, filă cu filă şi a scris câte ceva pe o agendă de buzunar. Nici un muşchi nu se mişca pe faţa sa. Doar sprâncenele s‑au ridicat uşor a aprobare ori a nedumerire. După ultima filă citită a închis mapa şi a privit liniştit femeia obosită ce‑l observa în acest timp cu speranţa şi teama întipărite pe chipu‑i crispat. 
  
– Doamnă, în ultimele 24 de ore nu s‑a înregistrat niciun eveniment rutier soldat cu victime de vârsta fiicei dumnea voastră. Nici în alt gen de evenimente, numele ori descrierea făcută în faţa mea, nu sunt evidenţiate. Totuşi, a adăugat ofiţerul cu un plus de hotărâre în voce, voi dispune să se verifice şi la spitale, pentru orice eventua li ta te, dacă din vreun motiv oarecare a fost internată. A fost ieri la şcoală? 
  
– Da, sigur ca da. A fost. A plecat la 12.00 de acasă. 
  
– Bine, vom verifica dacă a participat la toate orele şi vom afla când şi cu cine a plecat de la şcoală. Voi dispune o serie de verificări şi vă rog să ne daţi o fotografie de a ei. 
  
– Am să vă dau. Merg acasă să iau şi... O, Doamne! a gemut Silvia, nereuşind să se ridice. Lacri mi le i‑au invadat faţa. 
  
– Încet, încet, nu vă grăbiţi, va veni un agent cu dumneavoastră şi i‑o daţi lui, i‑a vorbit liniştitor ofiţerul, în timp ce o sprijinea să se ridice de pe scaun. Cu această ocazie, vă rog să‑i descrieţi tot drumul pe care se depla sează fata acasă când vine de la şcoală în mod obişnuit. În amănunt. Vă veţi deplasa cu maşina, deci va fi apoi timp suficient. 
  
* 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (2) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 280, Anul I, 07 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!