Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 301 din 28 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (23)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul V  

Chemarea destinului / 4  

Ea se ghemuise toată aşa cum era, îmbrăcată, privindu-l desfigurată de spaima ce‑i intrase în oase. Era albă ca varul şi dârdâia de frig şi de frică.  

– O să ne distrăm puţin, târfuliţo. După aia te las să te odihneşti. Nu prea mult, că te duc la prezentare. Ai mai fost la vreo prezentare? O să defilezi în p…a goală, nu ca la club, târfă! Nu zici nimic? Nu vrei să vorbeşti cu mine? a schimbat el tonul în timp ce se ridica, cu sticla în mână, apropiindu‑se de pat. Vorbeşte fă, târfa dracu’, că te plesnesc de nu te vezi! a izbucnit el şi a ridicat palma dreaptă spre tavan.  

Amalia l‑a privit îngrozită şi a înghiţit în sec. Gura i se uscase. A strâns pumnii, hotărâtă să se apere. A ridicat ochii spre el şi l‑a privit cu ură.  

– Aha, faci pe dura, deci! Cu mine, fa? Ţi‑arăt eu acuşica. Dezbracă‑te!  

– La…la… lasă‑mă… să îmi revin, a încercat femeia să‑l oprească, privindu‑i atentă mişcările şi ochii.  

– Să te las? Dacă poţi să vorbeşti, poţi să te întinzi şi cu mine, târfuliţo. Ce, dacă nu sunt agent de pază, crezi că nu pot să te regulez şi io? Am zis să te dezbraci, nu se‑aude? a ţipat el plin de furie când a văzut că femeia stă încremenită, cu ochii ţintă la el. F…i gura mă‑tii de târfă!  

Înjurătura a plecat odată cu trupul lui peste ea. A fost pri­mit cu o lovitură de pumn direct în faţă şi cu un genunchi între picioare. Din nefericire pentru Amalia, atacul a fost prea rapid şi ea nu a avut timp să lovească cu forţă. În schimb, el nu a reuşit să o imobilizeze şi ea a început să‑l lovească şi să‑l împingă până l‑a dat jos din pat. Ţipând ca din gaură de şarpe, s‑a ridicat cu greu de pe preşul îmbâcsit de praf, strângând cu o mână pantalonii între picioare.  

– Vei blestema şi laptele supt de la mă‑ta, f…i dumnezeii mă‑tii de târfă împuţită. Te omor!  

Mai înainte de a trece la împlinirea ameninţării, s‑a repezit la sticla de coniac, a ridicat‑o cu cealaltă mână şi a sorbit în neştire. Când a luat sticla de la gură a simţit că‑i curge sânge din nas. S‑a şters cu podul palmei şi s‑a convins. Şi‑a întors foarte încet trupul către ea, a privit‑o pe sub sprâncene cu o cruzime greu de imaginat şi s‑a pregătit să sară. În acea clipă a sunat mobilul din buzu­na­rul pantalonului. La scos cu mişcări nervoase, rămânând în aceeaşi poziţie. A răspuns imediat.  

– Da barosane, să trăiţi! Cum să nu! Am marfa la mine. Am adus‑o în noaptea asta. Păi... Cum?... E cu mine, bre, în casă… Nevătămată, şefu, se poate? E marfă a‑ntâia, mânca‑ţi‑aş p…a! Numai s‑o vezi. Acuma, în dimineaţa asta? Mă gândeam că după… Da, dar vreau euroi, de data asta, că‑mi trebuie să… Gata, bre, gata! Să mă îmbrac şi io, de… A, nu… am înţeles, am înţeles…  

– Te‑ai născut în zodia porcului, scroafa dracului! Dă‑te jos şi aranjează‑te, i‑a poruncit el după ce a băgat telefonul în buzunar şi a scos o batistă mototolită. Plecăm la plimbare. Ai mare noroc, târfuliţo!  

S‑a şters cu batista la nas şi apoi a turnat coniac în palmă. S‑a spălat cu el şi a ţipat de usturime. Înfuriat că ea nu a coborât, dintr‑o săritură a fost lângă pat şi a tras‑o cu putere de păr până a dat‑o jos. Apoi a lovit‑o peste faţă cu dosul palmei până a pus‑o la podea. A tras‑o iar de păr, ridicând‑o în picioare.  

– Asta a fost aperitiv pentru tine. Să nu te mai pui contra mea. Dacă ai vorbit ori ai mişcat fără voia mea, te plânge mă‑ta moartă, târfă împuţită! Ai înţeles?  

Amalia a dat din cap supusă. Loviturile o zdrunci­naseră foarte serios şi nu a fost în stare să riposte­ze. A târât‑o afară din casă şi, fără să mai închidă uşa deschisă la perete, a tras de ea până la maşină. A împins‑o tot pe bancheta din spate şi a întors maşina cu faţa către poartă. Aproape că trecuse cu roţile din faţă peste vârful coastei când s‑a răzgândit. A oprit maşina.  

– Să nu te pună dracu să te mişti de acolo! Uşile sunt blocate, ca să ştii, a avertizat‑o el şi a coborât. Deschid poarta, să nu crezi că te uit aici, târfuliţo.  

Cobora anevoie. Drumul era alunecos sub fulgii mari ce începuseră să cadă în timp ce erau în casă. Când a ajuns pe la jumătatea distanţei, Amalia a începu să forţeze încuietorile. Nu a reuşit să deschidă portierele. A scos o cizmă din picior şi a început să lovească geamurile cu tocul metalic. Nici un rezultat. Bărbatul mai avea câţiva paşi până la porţile mari de metal. Amalia s‑a repezit peste scaunele din faţă. Încă nu ştia ce să facă.  

Abia atunci a sesizat că motorul era în funcţiune. A pus mâna pe volan şi a început să‑l mişte. Nu ştia să conducă, dar a văzut cum şoferii folosesc o manetă. S‑a uitat spre poartă. I s‑a părut că el este aplecat ori întu­nericul îi juca feste. De teamă, a zguduit iar volanul cu putere, căutând cu privirea maneta la care gândise. A simţit că maşina s‑a pus în mişcare. S‑a speriat şi a prins volanul cu amândouă mâinile. L‑a mişcat câte puţin într‑o parte şi‑n alta până s‑a convins că merge drept. Era aproape de poartă. Instinctul i‑a dictat să‑şi proptească picioarele puternic în podea şi să‑şi rezeme capul, apăsat, pe tetieră, iar mâinile le‑a încleştat pe volan, cu braţele încordate. Maşina căpătase viteză pe pantă. Stratul subţire de zăpadă proaspătă acoperea zgomotul uşor făcut de motor.  

Bărbatul era aplecat şi trăgea de acel zăvor înfipt mai bine de‑o palmă în gaura îngheţată din beton. Când maşina a ajuns la patru‑cinci paşi de el, a auzit zgomotul. S‑a ridicat încet si s‑a întors să vadă de unde vine acel uruit uşor. Când a văzut maşina atât de aproape, gata să‑l lovească, a îndoit picioarele din genunchi, cu trupul înclinat uşor spre faţă, pentru a‑şi lua avânt să sară. A fost prea târziu. Bara de protecţie din faţă i‑a lovit şi i‑a rupt genunchii, împingându‑i prin grilaj. Bazinul i‑a fost aproape sfărâmat sub forţa loviturii cu toată partea din faţă a maşinii. În urletul groaznic scos din pieptul bărbatului, trupul lui s‑a îndoit din mijloc şi a rămas pe capotă cu braţele întinse lateral. Porţile au cedat şi s‑au îndoit uşor, prinse de tabla îndoită a măştii din faţă şi a capotei motorului.  

Amalia a simţit izbitura fără să vadă nimic. Închisese ochii. O durea pieptul presat pe volan. O dureau picioarele şi, de durere, avea senzaţia că i s‑a rupt gâtul sub moalele capului. A rămas îngrozită cu ochii ţintă la trupul ce zăcea pe capotă şi la mâinile ce se sforţau să‑l scoată din strânsoare, atât cât putea să vadă în lumina slabă răspândită de lămpile de poziţie. Sistemul de alarmă acustică intrase în funcţiune în momentul impactului şi mărea efectul groazei ce o stăpânea.  

După mai bine de cinci minute, şi‑a adunat puterile şi a încercat să coboare. Portiera nu a cedat. S‑a aplecat pe o parte pentru a încerca la portiera din dreapta şi, când a lăsat mâna să‑i cadă neputincioasă, a atins geanta pe care şoferul i‑o smulsese şi o aruncase pe scaunul din faţă. A tras‑o spre ea şi a strâns‑o la piept de parcă i‑ar fi dat mai mult curaj. În acel moment, ca într‑o străfulgerare, a avut imaginea telefonului mobil. Mâinile aproape că n‑o mai ascultau, atât de tare‑i tremurau. L‑a apelat pe Gabriel.  

– Gabi, fii atent, ascultă‑mă… Lasă ora, ştiu că eşti de ser­viciu. M‑a răpit un nenorocit. Nu ştiu unde… Nu în Bucureşti, într‑un sat… O casă sus pe deal… Ca la fata aia… Da, da, da!. E pe capotă, mort… L‑a prins ma­şi­na… sunt încuiată…. Ştie că eşti agent de pază… Nu mai pot, vino, vino! Între porţi şi maşină… Cum s‑o opresc… Dacă ia foc? Vino!  

Gabriel a mai zis ceva, dar ea nu mai putea vorbi şi nici asculta. Mulţumea Domnului că a avut telefonul acolo. Se ruga să vină Gabriel s‑o salveze, se ruga să nu ia maşina foc. S‑a uitat la ceas. Era 4,15. „E încă noapte. Să se lumineze mai repede, să vadă lumea, să vină să mă scoată de aici. Nu trece nimeni prin pustiul acesta? O, Doamne! Claxoanele astea mă tâmpesc, nimeni nu le aude”.  

 

Când a auzit Gabriel cuvintele „o casă sus pe deal” a încre­menit pentru o clipă. Gândul l‑a întors în timp, pentru o secundă, la casa în care a stat cu Dana. Îngrozit de ce se poate întâmpla Amaliei, a sunat direct la patron. Convorbirea a fost scurtă. Până să vină şeful de tură cu un înlocuitor, a sunat la Secţia de Poliţie care s‑a ocupat în primăvara trecută de cazul Iulianei. Avea încredere în comisarul de acolo. I‑a răspuns un ajutor al ofiţerului de serviciu.  

– Alo, da! Secţia de Poliţe…, agentul Matei, ajutor ofiţer de serviciu, cu ce vă putem ajuta?  

– Alo, să trăiţi! Sunt Breazu Gabriel, agent de pază la …, vă rog frumos, cu domnul comisar Grosu… E o treabă urgentă!  

– Regret, domnul comisar nu mai lucrează la noi. Spuneţi, vă ascult. Despre ce este vorba?  

Gabriel nu mai cunoştea alt nume acolo. O clipită a stat în cumpănă. A amintit de cazul său şi a spus dintr‑o suflare ce a aflat de la Amalia. A implorat să se intervină urgent. Agentul de poliţie i‑a cerut doar să precizeze la care din cele două case s‑a întâmplat. Cunoştea foarte bine datele problemei. Gabriel abia introdusese telefonul în buzunarul special al scurtei de iarnă şi îşi freca mâinile îngrijorat şi nervos când a sosit maşina de intervenţie a firmei cu un agent de schimb şi şeful de tură.  

– Dă‑mi pistolul şi bastonul. Rămân la mine. Nu mai e timp să le predai la sediu. Urcă‑te în maşină şi să mergem! l‑a îndemnat şeful de tură.  

Şoferul a demarat scurt şi a urmat traseul indicat de Gabriel. La nici cinci kilometri de Bucureşti au fost depăşiţi de două echipaje ale Poliţiei care circulau cu mare viteză, având mijloa­cele de semnalizare luminoasă în funcţiune. Apoi, la puţin timp, două maşini de salvare sfârtecau întunericul cu sunete şi lumini. Nu s‑au putut ţine aproape, dar au mărit şi ei viteza.  

*  

– Mă omule, se aude alarma aia de vreo cinci minute într‑una… M‑a trezit şi pe mine. Nu te uiţi să vezi ce se‑ntâmplă? l‑a întrebat femeia pe Viorel, după ce l‑a înghiontit până s‑a trezit.  

– Poate au spart hoţii vreo maşină, că de maşină este, a răspuns el şi a dat să se întoarcă pe partea cealaltă.  

– Şi cine vrei să ţi‑i prindă, bărbate, ţăranii de rând sau ţiganii?  

Viorel a înjurat, a oftat şi a coborât din pat. A luat o şubă pe umeri din cuierul de pe hol şi a ieşit afară, în curte. A ascultat atent câteva secunde. „Pe dracu’, că nu are nimeni maşină în partea aia. Cine să fie la ora asta? Ia! Parcă vine dinspre casa lu’ Breazu. Măiculiţă, nu s‑o fi întors băiatu’ cela? Da’ de ce a lăsat alarma să meargă, că doar nu face vâlvă niciodată! Aoleu, Doamne, să nu aibă iar vreun necaz!  

S‑a întors în casă ca o vijelie şi s‑a echipat ca pe vremea în care se dădea alarma la Şcoala de subofiţeri, când era elev. A plecat cu aceeaşi grabă. Se mergea greu pe zăpadă. Nu a putut alerga, deşi ar fi dorit. Când a ajuns mai aproape de curte i s‑a părut că aude urlete şi vaiete de om şi s‑a oprit să asculte. Nu se înşelase. După alţi câţiva paşi a desluşit în întuneric lumina intermitentă a alarmei. „Doamne, e chiar la el la poartă! E ceva grav, nu se poate!” A dat ordin prin staţia de emisie să vină urgent un ajutor şef de post şi a grăbit pasul cât a putut de repede.  

La câţiva paşi de gard s‑a oprit încremenit. Porţile erau lăsate uşor peste drum şi între ele şi maşină un om se zbătea în ghearele morţii, strivit. Cu ultimele puteri, urla de durere.  

Viorel a parcurs şi acei câţiva paşi, încet şi temător, privind fix la acel om chinuit, cu maxilarele strânse. L‑a recunoscut. Într‑o clipită a fost lângă el strigând:  

– Gavrilă ! Bă, Gavrilă, bă! Gavrilă, băiatu’ tatii, mă auzi bă, băiatule? Ce‑ai făcut, Doamne, cu băiatu’ meu? Ce soartă i‑ai dat Doamne, s‑o petreacă? Gavrilă, rezistă băiatule!  

A încercat să desfacă cele două porţi, să treacă dincolo. Nu a reuşit. S‑a căţărat cu greu peste ele şi a sărit în curte. A mers plângând la botul maşinii şi a încercat să‑l ia pe bietul om în braţe. Nu a putut intra între maşină şi metalul greu al porţilor. A început să împingă ba în maşină, ba în porţi, fără să realizeze că nimic nu se mişcă cu toate opintirile lui. Plângea şi ţipa. S‑a apropiat din nou, i‑a luat o mână îngheţată de pe capotă şi a început să o pupe, scuturat de suspine.  

– Ţi‑am zis, Gavrilă tată, să‑mi spui când vii. Nu se întâmpla nenorocirea asta. Gavrilă! Nu muri, băiatu’ tatii.  

– Iar… zici… iar vorba… aia… nea Vi… Viorele, a reuşit să vorbească printre vaiete omul prins ca într‑o menghină şi aproape îngheţat.  

– O zic, Gavrilă tată, o zic. Că ţi‑am spus să nu intri cu ţiganii, băiatul tatii.  

– Nu… nu mai… vorba… aia… iar!  

– Da, iar zic, Gavrilă. Iar, băiatule, că tu…, că tu eşti copilu’ meu, Gavrilă!  

– Ce… ce prostie… zici, bă?  

– Eu… eu am greşit, băiatule. Că eu… eu am obligat‑o pe mă‑ta… Ea n‑are vină, să ştii…  

– Ce? a mugit Gavrilă sforţându‑se. Unde, când?  

– Demult… Am ameninţat‑o că‑l bag pe Vasile… că‑l bag în puşcărie şi… şi am prins‑o în şopron… când lua fân, a relatat Viorel pe scurt, ca într‑o spovedanie, ceea ce nimeni nu ştia. M‑a pedepsit Dumnezeu, băiatule.  

– Te… te‑a pedepsit… pe tine? Tu… tu eşti… tatăl meu?  

– Da, Gavrilă, băiatule, eu sunt tatăl tău. Să mă ierţi, băiatule… dacă poţi!  

– Ne… ne… nenorocitule!... M‑ai omorât… tu, neno­ro­citule… În… în iad… te omor… te omor… şi eu… pe tine! Te… te aştept… cri… criminalule! au fost ulti­mele cuvinte ale lui Gavrilă, spuse cu greu, printre gemete şi icnete.  

Capul i-a căzut cu bărbia pe capota maşinii pe care-i zăceau mâinile întinse ca într-o ultimă îmbrăţişare… Ochii îi rămăseseră deschişi. Părea că încearcă să vadă femeia din maşină prin parbrizul uşor acoperit cu flori de gheaţă. Nu mai aveau puterea de a transmite nimic. Nici ură, nici regret. Acea privire nu cerea nici îndurare, nici iertare. Nu mai ameninţa. Nu mai înfricoşa pe nimeni. Îngheţa. Încă gemea, mult mai slab, dar nu‑şi mai putea mişca braţele. Sângele i se scurgea încet din trupul zobit şi, odată cu el, i se scurgea şi viaţa în zăpada ce nu reuşea să îngheţe bine şi nici să spele urmele ultimei halte din calea destinului…  

S F Â R Ş I T  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (23) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 301, Anul I, 28 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!