Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 300 din 27 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (22)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul V  

Chemarea destinului / 3  

Au făcut câţiva paşi în tăcere după ce au convenit să o conducă până la uşa blocului în care locuia. Apoi, au discutat puţin despre gândurile ei de viitor. Era speriată că nu va reuşi la o facultate de stat. Taxele foarte mari de la cele privatizate o puneau în situaţia de a renunţa. Trebuia să‑şi caute un serviciu, dar aflase cum se pune problema locurilor de muncă în Bucureşti şi nu numai.  

El a încurajat‑o pentru ambele variante şi s‑a oferit s‑o sprijine în rezolvarea oricărei nevoi, inclusiv în pregătirea pentru admitere. Apoi, profitând de un gest copilăresc al ei, opriţi în semiîntunericul creat de coroana bogată a unui copac de lângă bloc, a revenit la subiectul anterior, rămas în coadă de peşte.  

Discuţia s‑a lungit până când Iuliana s‑a lăsat convinsă, cu greu, deşi în sinea ei radia de fericire. Intuise ceva, dar nu avea curaj să spere că este adevărat. Era peste aşteptările şi speranţele ei. Avea teamă că destinul ei nu va mai cunoaşte lumina răsăritului de soare…  

*  

Se luminase de ceva timp când Amalia s‑a trezit singură în pat, dar fericită. Şi‑a preparat cafeaua şi s‑a urcat în mijlocul patului să o bea privind la televizor. Timpul se scurgea prea repede pentru ea. Când a privit ceasul, a sărit din pat şi a început să facă ordine în toate încăperile. Nimic nu mai era la locul lui. În puţinele ore cât a durat noaptea lor, s‑au hârjonit absolut peste tot şi s‑au iubit în ambele camere ale cochetului lor apartament cumpărat cu banii împrumutaţi de la bancă.  

Gabriel a fost liber în ziua precedentă şi toată noaptea. A aşteptat‑o la restaurant, la o masă mai retrasă pe care, aproape de miezul nopţii, ea i‑a aşezat un platou plin cu ceea ce ştia ea că‑i place lui: cartofi prăjiţi înăbuşiţi, şniţele din carne de pasăre dezosată, mujdei de usturoi şi două chifle călduţe. Pentru a‑i merge bine mâncarea, i‑a adus o sticlă cu vin de Jidvei şi o alta cu apă minerală Borsec.  

– Poftă bună, nesătulule! i‑a urat ea, zâmbind satisfă­cu­tă de mulţumirea întipărită pe faţa lui. Să mănânci încet şi... rar. Poate mai iau şi eu câte o firimitură când am trecere pe aproape.  

– Mulţumesc, doamna mea, dar să ştii că nu‑ţi dau voie, pofticioaso! Palmele mele au simţit un strat în plus pe coapsele tale şi...  

– Şi?! vorbeşte mai încet că te aude lumea şi mă faci de râs, bursucule! La burtica ta nu te uiţi?  

– Eu, burtică! Ai avut tu grijă ca toată noaptea să nu mai am. Gata! Se răcesc bunătăţile astea. Hai, începe tu, pofti­cioa­so, că iei doar cât o păsărică. Mai târziu nu se ştie dacă mai găseşti.  

A luat doar un cartofior. S‑a uitat în jur şi, observând că nu se uită nimeni la ei, l‑a sărutat repede pe obraz, lăsându‑l să o privească galeş cum pleacă aproape în fugă să‑şi vadă de treabă.  

„Uf, ce drag am prins de zăpăcitul ăsta! Mi‑a sucit capul de tot. N‑aş fi crezut niciodată că mai pot iubi. El mă iubeşte de mai mult timp. El s‑a îndrăgostit primul, chiar dacă nu recunoaşte. Îl simt în tot ce face, în toate gesturile pline de tandreţe, uneori stângace, dar cu atât mai mult plăcute mie. Îl citesc dintr‑o privire, ca pe o carte deschisă. Cel mai mult, îl citesc în ochi. Omul ăsta nu ştie să mintă, iar când gafează puţin, ca orice bărbat, roşeşte şi se uită‑n pământ ca un copil cuminte. Oare a vorbit serios, ori a fost ameţit de câtă dragoste am făcut? Chiar vrea să se însoare cu mine? Abia a intrat şi el la facultate şi acum îşi ia belea pe cap? Hm, dar ce belea! Una care este‑n stare să‑l facă cel mai fericit bărbat din lume. Dacă se va purta aşa mereu, bineînţeles! Chiar aşa! Nu ne lipseşte nimic ca să fim fericiţi. Am învăţat amândoi din experienţa anterioară, comunicăm foarte bine, suntem compatibili în dragoste şi ne respectăm. Asta‑i reţeta fericirii noastre. E cea mai bună şi avem toate ingredientele necesare”, concluziona Amalia în timp ce se deplasa vioaie şi plină de bucurie spre staţia de metrou din apropiere.  

Zăpada căzută zilele trecute era geruită bine şi temperaturile erau cu câteva grade bune sub zero. Ea nu simţea frigul. Căldura din suflet invada puternic trupul peste care numai cu vreo două ore în urmă se revărsase, mai fierbinte ca oricând, dragostea. Dragostea lui Ga­bri­el.  

La serviciu a fost mai expeditivă ca oricând, deşi făcea risipă de energie, păstrându‑şi permanent acel zâmbet profe­sional care devenise în acea zi mesager al bunăvoinţei, al amabilităţii şi prieteniei. Cu toate că a fost o zi încărcată, cu multe comenzi, nu a simţit oboseala, rămânând vioaie până când ultimul client a părăsit restaurantul. Curând, după curăţenia generală şi rezolva­rea aspectelor legate de încasări, s‑a îndreptat şi ea spre ieşire.  

Acelaşi taxi pe care l‑a folosit aproape o săptămână, noapte de noapte, era oprit la câţiva paşi. „Oare ieri noapte de ce nu a fost? Când am ieşit cu Gabriel tocmai pleca. Probabil că l‑a cerut cineva înaintea noastră”, îşi răspundea ea singură în timp ce a ajuns lângă portieră exact când se deschidea.  

– Poftiţi, doamnă! E liber! a invitat‑o şoferul cu vocea guturală ce‑i devenise cunoscută Amaliei.  

– Nu v‑am găsit noaptea trecută, a punctat ea, cu­rioa­să să afle cauza, după ce s‑a aşezat comod pe canapeaua din spate şi autoturismul a pornit de pe loc.  

– A venit cineva mai grăbit înaintea dumneavoastră. Nu avem voie să facem discriminări.  

– Nu vă faceţi probleme. Probabil am întârziat puţin cu soţul meu la plecare. Am zis doar aşa, ca o părere de rău, s‑a grăbit ea să elimine explicaţii de care chiar nu avea nevoie. Strada..., bloc...  

– Da, doamnă, nu am uitat unde mergeţi, a întrerupt‑o el imediat, destul de rece, privind‑o pentru o clipă prin oglinda retrovizoare.  

Amalia privea absentă prin geamul uşor aburit. Din nou era ger afară. Ca în ultimele patru‑cinci nopţi. Pe străzile necurăţate bine, zăpada scârţâia puternic şi neregulat sub cauciucuri, mai cu seamă în zonele cu denivelări. „Sunt câţiva ani de când n‑am mai avut ierni aşa bogate ca acuma. Anul ăsta, 2010, nu se va uita prea uşor. Zăpadă multă, ger, viscole, de toate avem. Scârţâie încălţămintea şi cauciucurile precum a început şi Puterea să scârţâie. Multe mai vorbesc oamenii la masă. Şi par tare îngrijoraţi. Iar înjurăturile se ţin lanţ. Nu mai au teamă ca înainte. Îl înjură şi pe preşedinte acum. Păi, de! De ce nu‑l schimbă pe premier? Toţi dau vina pe el, că n‑ar fi competent. Hm! Parcă ceilalţi ar fi? Nu am timp de televizor ca să ascult ştirile, dar le aflu la restaurant. Aco­lo fac politică aproape toţi clienţii. Ha, Ha! Ce se înfurie unii oameni! Acum trei zile a venit să‑i ia Poliţia pe bărbaţii aceia. Ce prostie, să te iei la bătaie din cauza politicii! Nu cred că se băteau dacă nu se‑mbătau. Erau oameni serioşi, dar se întâmplă şi la case mai mari! Am văzut odată la televizor, nu ştiu prin ce ţară, că s‑au bătut parlamentarii între ei. Mai mare râsul, zău aşa! Parcă şi pe la noi...”  

– Hei, domnule! Cred că aţi greşit drumul, a exclamat Amalia contrariată, întrerupându‑şi pe dată gândurile. De ce ocoliţi atât de mult? Acum am văzut că...  

– Staţi liniştită, doamnă! Am făcut un ocol... A fost un accident care a blocat... zona aia. Trebuia să ocolesc, i‑a răspuns şoferul, destul de calm şi suficient de convingător.  

Ea a înţeles, dar a început să privească pe fereastră mult mai atentă la traseu. După câteva minute s‑a convins că taxiul mergea în direcţie greşită. Tocmai trecuse prin faţa maga­zinului Cora, pe bulevardul Iuliu Maniu, apoi lăsase în urmă Complexul şi Piaţa Gorjului. „Dacă făcea la stânga pe undeva pe aici, înţelegeam, dar văd că merge tot înainte. Ce naiba, un aşa ocol nu se explică. Ce face tâmpitul ăsta?”, s‑a întrebat Amalia şi s‑a adresat din nou şoferului, total nemulţumită şi alarmată.  

– Domnule, ne îndepărtăm de cartierul meu. Dacă nu cunoaşteţi strada, vă rog să opriţi! Am să...  

– Liniştiţi‑vă, doamnă! V‑am spus ce s‑a întâmplat. Facem stânga imediat şi ne apropiem, a întrerupt‑o el la fel de calm, dar pe un ton mai ridicat.  

„Al naiba nesimţit! Tot el face pe nervosul... După ce că are o voce de te‑ngheaţă...bâr! Şi privirea e la fel de rece”, a exclamat Amalia când a simţit că este examinată şi i‑a văzut ochii în oglinda interioară de deasupra parbrizului. Începuse să se teamă, deşi nu ştia de ce. După câteva minute de mers, teama s‑a transformat în panică. A fost convinsă că acel ocol este o minciună şi mergeau în altă direcţie, cu rea intenţie. S‑a uitat la ceasul micuţ de la mână. În lumina aceea difuză a citit cu greu ora. Era 2,35. Bulevardul era aproape pustiu. Nu mai era mult până la autostrada spre Piteşti. A pus mâinile pe spătarul scaunului din faţă şi a ţipat la şofer:  

– Opreşte maşina, cobor! Ai auzit, opreşte! Sun la Poliţie dacă nu opreşti, a ameninţat ea când i‑a văzut privirea tăioasă în oglindă.  

– Da, doamnă, opresc dacă asta doreşti, dar mai uşor că patinează, a răspuns el privind‑o la fiecare două secunde prin oglindă.  

Cu frână de motor, maşina s‑a oprit după aproape o sută de metri, pe dreapta. El a rămas la volan ca înţepenit, exami­nând‑o atent prin oglindă. Ea căuta înfrigurată prin poşetă. Mâinile îi tremurau de frică. A găsit telefonul, dar a renunţat. „Dacă‑i dau banii, cred că se rezolvă aşa”.  

– Cât mă costă până aici?  

El a privit spre aparatul de taxat fără să‑l vadă, atent la şosea. Se apropia o maşină. Din spate nu se vedeau altele în mişcare. Nici ţipenie de om pe şosea. După ce a trecut maşina ce o văzuse, a întors capul şi s‑a răsucit puţin către Amalia. A privit‑o batjocoritor şi i‑a vorbit, ameninţând‑o:  

– N‑am nevoie de banii tăi, cucoană! Oricum vor fi ai mei. Şi ei şi tu. Dacă eşti cuminte, nu‑ţi fac nimic.  

– Domnule, vă rog foarte...  

– Taci în p...a mă‑tii, târfuliţo! Eu vorbesc, nu tu. Dă‑mi geanta aia odată şi stai cuminte. Te bag în portbagaj, altfel..  

– Să crezi tu, dobitocule! Deschide! a ţipat Amalia încercând zadarnic să deschidă portiera. A încercat cu cea din stânga. Niciun rezultat. Deschide dobitocule, nu auzi?  

Când s‑a întors către el, odată cu întrebarea, a rămas încremenită. El rânjea diabolic şi ochii parcă‑i scăpărau în cap. În mână avea un cuţit cu lamă lungă pe care‑l răsucea în faţa ei. Printr‑o mişcare fulgerătoare, a îndreptat lama către bărbie şi a lovit‑o puternic cu pumnul în frunte. Din ochii ei au ţâşnit milioane de steluţe multicolore şi a simţit greutatea unui munte prăvălit pe cap, într‑o fracţiune de secundă. A căzut moale pe banchetă, eliberând un icnet dureros din gura‑i rămasă întredeschisă.  

În timp ce el se forţa să scoată zăvorul de jos al porţilor grele de fier forjat, după ce descuiase destul de greu lacătul îngheţat de la lanţul ce ţinea strâns cele două părţi, Amalia începea să‑şi revină. Era încă ameţită. În întunericul dens, lămpile de poziţie ale autoturismului lăsau să se vadă doar puţin din gardul masiv, de beton, de o parte şi de alta a porţilor. El s‑a urcat şi a pornit maşina. A intrat în curte şi a oprit‑o dincolo de porţi. A coborât şi a plecat să le închidă. Ea a ţinut ochii închişi în tot acest timp. I‑a deschis când a simţit că el s‑a dat jos. A încercat să se orienteze. Nu a văzut nimic. În faţa maşinii se prefigura un drum îngust care se pierdea urcând în întuneric. Brusc, într‑o fracţiune de secundă, şi‑a amintit o secvenţă din tot ce‑i povestise prietenul ei, avocatul Octavian Neagu, pe vremea când s‑a angajat să‑l apere pe Gabriel în proces: „… într‑o casă în care a stat Gabriel al tău, cocoţată pe un vârf de deal şi împrejmuită de gard înalt de beton…”! A înţeles că acolo este ea dusă. A înţeles că şoferul taxiului era tocmai violatorul de atunci. A mai apucat doar să şoptească: „Dumnezeule, de ce m‑ai adus aici?” şi a leşinat.  

Când şoferul a revenit, mai întâi s‑a uitat atent la ea. Convins că nu s‑a dezmeticit, a pornit motorul şi a urcat pe acel drum de beton destul de greu. Roţile se propteau în barele de fier‑beton ce traversau drumul şi se avântau rotindu‑se adesea‑n loc pe zăpada îngheţată. Şoferul înjura de toţi dumnezeii şi ambala motorul. A condus cu greu până în vârful coastei şi a oprit maşina în faţa casei. S‑a dat jos şi a deschis portiera din spate. A tras femeia de pe canapea, a prins‑o pe după umeri şi a încercat să o târască spre casă. Ea a gemut puternic şi a deschis ochii.  

– Aşa târfuliţo, trezeşte‑te! De frică să nu‑ţi rupi tocurile la cizme, ai făcut ochi, nu?  

Amalia nu a răspuns. Era ameţită. Abia începuse să‑şi revină. Făcea eforturi supraomeneşti să‑şi păstreze cumpătul. Intenţionat sau nu, s‑a clătinat când el şi‑a retras mâinile. A prins‑o repede de un braţ şi cu celălalt pe după mijloc şi a ajutat‑o să se târască încet până în camera în care gerul era parcă mai tăios decât afară. A aprins lumina şi a împins‑o pe pat. Ea ţinea ochii întredeschişi uşor, atât cât reuşea să distingă obiectele şi mai ales omul care a adus‑o acolo. Nu vorbea. Icnea greu din când în când, convingând că nu şi‑a revenit din leşin.  

Bărbatul a tras pătura şi a încercat să o acopere, după ce i‑a ridicat picioarele şi le‑a aruncat pe pat. A ieşit apoi din încăpere. S‑a întors după câteva minute cu câteva pături în braţe şi cu o sticlă de coniac pe care a desfăcut‑o înainte de a se uita la femeie şi a‑i vorbi. A băut câteva înghiţituri, stând în picioare şi privind‑o. Ea închisese ochii aproape de tot şi se forţa să‑şi stăpânească pleoa­pele, să le ţină nemişcate. Îl vedea greu, ca prin ceaţă. „ Trebuie să mă prefac în continuare. Să văd ce intenţio­nează ca să mă pot apăra. Nu văd nimic pe aici bun de lovit. Nu se poate, Doamne, să mă laşi aşa! Învaţă‑mă să mă apăr de animalul ăsta! Dacă încearcă îl lovesc direct acolo... Trebuie să dau tare de tot, că are pumnul greu, nenorocitul ăsta. Pe urmă, oi vedea eu ce fac”.  

– Hei, târfuliţo! Tragi a moarte, după cum văd eu. Nu vrei să stai cu mine, hai? Ia o gură de coniac. Poate‑ţi revii şi te mai încălzeşti.  

S‑a apropiat de ea şi i‑a pus sticla la gură, încercând să‑i toarne câte puţin. Ea a simţit mirosul şi gustul. „De unde naiba a mai procurat animalul coniac Ovidiu?” A încercat să strângă buzele. El a insistat şi i‑a prins pu­ternic fălcile cu o mână, obligând‑o să deschidă gura. Cu toate sforţările ei de a ţine dinţii strânşi, i‑a turnat cu abilitate o cantitate destul de mare. Ea a înghiţit forţat ca să nu se înece, a tuşit şi a deschis ochii.  

– Aşa târfuliţo, priveşte‑mă! ia, mai ia o gură să te încălzeşti. Ia şi păturile alea că ţi‑o fi mai bine.  

A lăsat sticla lângă ea şi s‑a întors să ia păturile. A despăturit două şi le‑a aruncat pe pat, după care a luat sticla de unde o lăsase, s‑a aşezat pe scaun, şi‑a întins picioarele depărtate unul de altul şi a mai sorbit câteva înghiţituri ples­căind zgomotos din buze.  

 

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (22) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 300, Anul I, 27 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!