Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 299 din 26 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (21)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul V  

Chemarea destinului / 2  

După două înghiţituri comisarul Olaru a rupt tăcerea. Privea în gol la primele cuvinte şi regretul i se citea pe faţă şi în ochii înconjuraţi de cearcăne.  

– Ştiu că nu mai am atribuţiile care să‑mi justifice întrebarea, dar îţi spun prieteneşte, mă roade rău că nu am reuşit atunci să descoperim autorul. Mă frământă încă faptul că un asemenea om este în libertate şi poate face oricând rău. Ce rezultat a avut acea investigaţie? Aveţi piste noi, sau flerul mi‑a jucat feste?  

– A fost destul de dificil şi, din păcate, este la fel şi acum. O parte din alimente au fost cumpărate a doua zi din comuna „B”. Provin, în mod sigur, din magazinul cel mai fălos de acolo. Nu există în alte unităţi alimentare.  

– Poate că le‑a adus din Bucureşti şi…  

– Mă scuzaţi, vă rog, pentru întrerupere! Am stat de vorbă cu fata pe îndelete. Nu le‑a adus în prima noapte acel individ. A doua zi a plecat şi le‑a cumpărat. Se pregătea pentru noaptea în care a zis că aşteaptă nişte prieteni. A obligat‑o să pregătească de mâncare şi să se facă frumoasă. Femeia aia pe care dumneavoastră aţi vrut s‑o reţineţi, dacă vă amintiţi…  

– Ei, cum să nu? Aniţa Aga… Agavriloaie!  

– Exact! Femeia aia, Aniţa, a cumpărat o parte din alimente. Tot de acolo. Ambalajele nu mint. Sunt unicat în comună, a precizat poliţistul şi imediat a sorbit din pahar, parcă să alunge gustul amar provocat de aducerile aminte.  

– Bun! Ce a urmat? Declaraţii, descinderi…  

– Din păcate, nu! Am întâmpinat rezistenţă din toate părţile. Clanul Cărămizaru este puternic şi nu se poate pătrunde uşor în tainele lui. Competenţa mea nu se întinde până acolo.  

– Stai puţin, colega! Nu erai în cercetarea faptelor începute aici, dar consumate…  

– Nu, domnule comisar, mă scuzaţi! După proces, la câteva zile, mi s‑a atras atenţia că depăşesc competenţa teri­torială! a răspuns comisarul Grosu cu mare dezamăgire în voce şi privire. O dezamăgire îmbrăcată în mantia revoltei neputincioase.  

– Clanul Cărămizaru… Mda!... E uşor de înţeles de ce s‑a pus problema.  

– Adică, ce vreţi să spuneţi, domnule comisar?  

– Că acest clan, Cărămizaru, este de ceva timp în vizorul celor de la DIICOT. (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, n.a.) Ofiţerii au înaintat destul de bine la un moment dat. La fel şi procurorii. Era o colaborare laborioasă şi am convingerea că se putea finaliza cu succes, dacă se mergea mai departe, a precizat comisarul cu voce scă­zută, în timp ce ochii îi plecaseră în scotocirea fiecărui colţ al încăperii şi se opreau câte o clipă pe toate persoanele aflate la alte mese şi, îndeosebi, pe barman şi ospătari. Se pare că au fost ceva plângeri şi, evident, indicaţii voalate de tărăgănare ori de încetare a cerce­tărilor.  

– Formidabil! a exclamat comisarul Grosu, aple­cându‑se peste masă, parcă în dorinţa de a sorbi mai bine cuvintele. Cu ce dracului se ocupă ăştia de au pile sus de tot, domnule?!  

– Cu multe! Inclusiv cu traficul de persoane. În cele mai variate forme. În speţă, femei! Pentru prostituţie ori alte forme de exploatare sexuală. E posibil să nu fi mers prea bine colaborarea cu serviciile similare ale ţărilor interesate. Era vorba, în special, de Spania şi Italia.  

– Mai degrabă au fost nişte interese de alt gen, dacă‑mi permiteţi…  

– Este foarte greu de documentat activitatea infracţională de acest gen. Deci, să nu ne gândim neapă­rat la un conflict de interese…  

– Păi, staţi puţin, domnule comisar! Iertaţi‑mă! a exclamat imediat poliţistul, observând o undă de nemulţu­mire pe faţa interlocutorului. Dacă ne amintim de un anumit segment din declaraţiile acelei fete, Iuliana, violatorul intenţiona să aducă prieteni în a doua noapte. O dorea elegantă! O dorea frumoasă! De ce? Ca să‑i crească valoarea, domnule.  

– Da, ştiu. Am intuit de cum am ascultat‑o. Dar, referitor la discuţia noastră, este clar că exact la aceşti Cărămizaru urma să ajungă fata. Proviziile procurate din reţeaua de magazine a clanului ne conduc la această concluzie. A fost la ei, le‑a poves­tit că are „marfă” proaspătă şi i‑a invitat s‑o examineze, să stabilească preţul şi poate chiar să o vireze. Asta am dorit să poţi documenta la acea vreme dumneata cu oamenii dumitale şi cu acel procuror „ştie tot” care m‑a dezamăgit atunci, deşi îl ştiam ca fiind un profesionist.  

– Domnule comisar, ştiţi dumneavoastră care este lozinca de intimidare a şefului clanului? „Bă, află mai întâi al cui e câinele. Pe urmă, vezi dacă mai dai în el!”. Cu asta începe ori de câte ori cineva de la noi se apropie în vreun fel.  

– Ai avut şi dumneata ocazia să o auzi în direct? A întrebat, uşor ironic, comisarul Olaru, mai mult din dorinţa de a destinde conversaţia.  

– Nu. M‑a ferit Dumnezeu, că nu ştiu cum aş fi reacţionat. Asta a spus‑o şeful de post din comuna aceea. Cu lozinca asta l‑a pus la punct şi nu are curaj să se ia de ei, orice ar face. Cărămizaru face legea în comună. M‑a informat omul meu care a făcut ceva investigaţii acolo.  

– Domnule comisar, te cunosc de multişor. Mi s‑a părut mie că eşti mai curios, ori doar mi s‑a părut? Şeful acela de post…  

– Nu vi s‑a părut. Curiozitatea mea s‑a oprit în momentul aflării numelor ce s‑au vehiculat în legătură cu clanul Cărămizaru. Am înţeles că acolo v‑aţi gândit mai întâi. Cume­trii la cel mai înalt nivel. Naş la botez, naş la cununie. E nevoie să dau nume?  

– O, nu! La cel mai înalt nivel. Numai două sau trei persoane realizează cumetrii în medii de acest gen…  

– Exact. În legătură cu şeful de post, am îndoieli cu privire la informaţiile pe care ni le‑a pus la dispoziţie. M‑am gândit că tocmai prezenţa în joc a oamenilor lui Cărămizaru a făcut ca el să oscileze, să dea înapoi, şi, foarte probabil, să nu‑şi facă datoria, a precizat comisarul Grosu foarte sigur pe afirmaţiile făcute.  

– Da, dar îmi este teamă că mai este ceva pe lângă ceea ce spui dumneata, pe bună dreptate. Ceva ce ţine de el, de trecutul lui. Oare cei care vor prelua cazul, vor reuşi să pună cap la cap toate aceste elemente? Mă îndoiesc. Îmi pare rău, dar am convingerea că nimeni nu va pedala pe continuarea şi adâncirea cercetărilor în acest caz. Se uită dosarul pe undeva, printre altele cu AN, aşa că violatorul se bucură de libertate. Ştii, actele de la Borş erau cele însuşite de la agentul de pază, când l‑au bătut. Acelaşi infractor a fost…  

S‑au despărţit cu părere de rău şi cu gustul acela amar în cerul gurii. Gustul înfrângerii şi al neputinţei în faţa mentali­tăţilor învechite, în faţa inerţiei şi incompe­tenţei. Erau trişti şi pesimişti, dar hotărâţi să lupte, să nu se oprească. Ştiau prea bine că timpul nu stă pe loc, că se scurge imperturbabil în propria‑i infinitate.  

*  

A trecut primăvara şi aproape toată vara, dar nimeni nu a mai auzit de acea „întâmplare” care a răscolit atâtea suflete la vremea ei şi a schimbat cursul vieţii celor direct implicaţi. „Aşa a fost să fie”, exclama Silvia cu durere, în timp ce o aştepta seara pe Iuliana să vină de la şcoală. „Aşa a vrut Dumnezeu… Cine poate şti ce păcate s‑au spălat cu necazu’ ăsta căzut pe capul fetii!”, murmura Tudor îngândurat, pe utilajul său din şantier.  

Iuliana s‑a dovedit a fi o luptătoare. Plângea des şi suspina adeseori cu disperare privindu‑se în oglindă. Dar plângea numai când era singură. Nu voia s‑o vadă nici mama ei în asemenea momente. La şcoală era permanent în stare de alertă, pregătită să se apere, atacând orice jignire ori aluzie. În mijloacele de transport în comun examina toate figurile bărbaţilor şi atitudinea acestora, în timp ce pe drum întorcea capul la fiecare 20 de paşi pentru a se asigura că nu o pândeşte vreun pericol. Era într‑o permanentă încordare. Fără a o afişa. Zâmbea. Zâmbea aproape în permanenţă.  

Aşa, zâmbind, l‑a oprit într‑o seară pe Octavian, după ce a observat că mergea la o distanţă constantă de ea. Nu se apropia, nu se depărta, chiar dacă ea a schimbat intenţionat ritmul în mers. Când s‑a oprit să citească afişele de pe un stâlp şi a tras cu coada ochiului, el privea exponatele dintr‑o vitrină. A mai făcut câţiva paşi, a mimat că se împiedică de uşoarele denivelări ale asfaltu­lui şi s‑a aplecat să‑şi strângă cureluşa pantofului. Octav se oprise pentru a‑şi scotoci în borsetă.  

A intrat în primul magazin şi s‑a aşezat imediat aproape de fereastră, în aşteptare. A apărut pe trotuar şi Octavian, uşor agitat, privind de jur împrejur. „Aha! Nu a observat în care am intrat. E clar! Omul acesta mă urmăreşte. De ce? Nu cumva crede despre mine că acum, după cele întâmplate, sunt bună de aventuri? Păi aşa crede imbecilul ăsta că sunt eu? Nu, nu se poate! Este un om deosebit, nu poate face rău. Totuşi, îl voi înfrunta. E mai bine aşa şi e lume multă în zonă, la o adică”, a hotărât Iuliana şi a ieşit ca o furtună din magazin, oprindu‑se în faţa bărbatului uluit de apariţia ei război­nică. S‑a oprit doar la un pas de el, privindu‑l fără urmă de zâmbet, direct în ochi, pătrunzător, cu sprâncenele încruntate. A luat poziţia „de atac”, cu picio­arele de­părta­te la lărgimea umerilor, a trecut rucsacul de pe spate în mâna dreaptă şi, după ce a ridicat uşor bărbia pentru a fi mai semeaţă, l‑a întrebat printre dinţi:  

– De ce te ţii după mine pe ascuns, domnule avocat? Ce doreşti să ştii?  

– Eu nu, nu mă ţin după tine Iuliana, căutam o… o farmacie în zonă. Poate ştii tu unde este, s‑a bâlbâit uşor Octavian, plecându‑şi privirea.  

– Daaaa? O farmaciiiie? a lungit ea cuvintele, pri­vindu‑l amuzată. Asta e pentru azi, dar în alte zile ce căutai dumneata pe aici tocmai când veneam eu de la şcoală? Ai căutat altă farmacie? a forjat Iuliana imediat ce i‑a venit această idee.  

Nu‑l mai observase în alte zile. L‑a mai întâlnit de câteva ori, dar acasă, când a venit să discute cu ea şi cu părinţii ei toate detaliile referitoare la acţiuni şi hârtii pe marginea cazului ei neîncheiat încă. L‑a privit şi atunci cu suspiciune încă de la a doua vizită. I s‑a părut că discu­­tă aceleaşi aspecte ale pro­blemei. El a privit încurcat mobila din sufragerie, căutând explicaţiile pe care numai Silvia le‑a luat de bune. Iar acum a rămas ca încremenit. Întrebările Iulianei l‑au blocat pentru câteva secunde. N‑a înţeles jocul fetei şi s‑a demascat.  

– Nu căutam farmacia… Ştii, cum să‑ţi spun, nu vreau să te supăr, dar eu….  

– Mă superi numai dacă încerci să eviţi adevărul, domnule avocat! a exclamat Iuliana încă războinică, deşi începuse să se amuze uşor. „Hm! Omul acesta nu ştie să mintă. Dar, care e problema? Trebuie s‑o lămurim”.  

– Nu‑l evit. Cu tine chiar nu se poate. Parcă am conve­­nit cândva să ne spunem pe nume.  

– O, da! Îmi amintesc, dar nu cred că este normal. Sunt nişte diferenţe.  

– Nu este nicio diferenţă. Spune‑mi Octav şi mă voi simţi foarte bine, a încercat el să o convingă, mult mai calm, lumi­nându‑se la faţă.  

– Ba da! Sunt două, destul de importante. Dumneata eşti avocat şi eu o mucoasă fără bacalaureat. Abia în vara asta îl voi susţine. În plus, eu abia am împlinit 18 ani şi…  

– Şi… ce‑i cu asta? Vei reuşi la examen, nu se pune problema. Iar cu vârsta… am doar şapte ani mai mult. Te de­ran­jează? Nu trebuie să…  

– Da, am să reuşesc. Nu se pune problema exa­me­nu­lui, dar până voi termina o facultate, multă apă va curge pe Dâmboviţa!  

– Şi ce‑i cu asta? Toate la timpul lor.  

– Ştiu, aşa este. Diferenţa de vârstă nu este o piedică, desigur. Ai deturnat discuţia. Eşti bun de avocat. Ame­ţeşti repede omul. De ce te ţii după mine, pe româ­neşte spus?  

– Iuliana, eram neliniştit. Nu vreau să‑ţi reamintesc acele întâmplări. Îngrijorarea m‑a determinat să fiu pe aproape şi…  

– Şi aşa ai hotărât. Fără să mă întrebi dacă sunt de acord. De ce oare?  

– Credeam că vei refuza. De asta. Nu din alt motiv.  

– Bine. Află că nu‑mi convine şi nu accept să‑mi porţi de grijă. Mă apăr şi singură. Nefiind şi alt motiv, te rog frumos să nu…  

– Nu, opreşte‑te, te rog! a intervenit el imediat, dând un pas înapoi şi privind pe alături de fată. Sunt şi alte motive. Ţi le voi spune cândva.  

– Prefer să clarificăm lucrurile acum, Octav. Ah, mi‑a scăpat! Domnule Octav.  

– Nu, nu! Aşa frumos ai pronunţat! Îmi e drag să‑mi spui aşa, Iuliana.  

– Aha! Asta era, deci. Îţi e drag. Dar eu, pe mine m‑ai întrebat dacă mie îmi este drag?  

– Păi… păi… îmi e teamă că‑mi respingi prietenia. Nu te‑am întrebat, dar o fac acum.  

– Da, accept prietenia ta. Cu o condiţie, a răspuns ea cu multă hotărâre în glas. Să nu mă mai urmăreşti.  

– Bine, dar n‑am făcut decât să…  

– Doi prieteni merg alături pe trotuar. Unul lângă celălalt. Se confesează, râd, privesc, nu se urmăresc. Eşti de acord cu mine?  

– Perfect! Putem merge şi la teatru ori la plimbare prin parc?  

– Dacă mă inviţi şi dacă am timp, cu plăcere. Va trebui să le spun părinţilor.  

– Tatăl tău va fi de acord, sigur.  

– Ha! De unde ştii, încrezutule?  

– Am observat că mă simpatizează mult, iar când am vorbit despre tine s‑a bucurat.  

– Cum? Tata nu mi‑a spus nimic. De când se ascunde tata de mine? Ce secrete are? a exclamat Iuliana iritată şi uşor dezamăgită.  

– Nu e vorba de secrete. Am vorbit despre şcoală, examene, perspective de viitor.  

– Cu tine? De ce cu tine?  

– Pentru că mă interesează tot ce se referă la tine. Mă interesezi tu. Ca om, ca fată.  

– Ca fată? Ai uitat, domnule, că eu nu…  

– Nu am uitat şi nu mă interesează ce s‑a întâmplat. Nu te privesc ca femeie, să fie foarte clar. Te privesc ca pe o fată pe care o respect enorm şi pe care o îndrăgesc la fel de mult, a răspuns Octavian cu o avalanşă de vorbe pe care de mult timp simţea nevoia să le spună.  

– Să admitem că este adevărat tot ce spui acum, a rostit Iuliana gânditoare, sfărâmând cu vârful pantofului câteva particule de nisip adunate pe bordură. Sinceră să fiu, nu cred, ori nu ştiu cât va dura o prietenie născută din mila faţă de un fost client, a continuat ideea după o mică pauză. Eu nu pot să…  

– Niciodată să nu pui problema în acest fel, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Sunt suficient de matur, cred, ca să ştiu unde ia sfârşit relaţia de serviciu şi unde începe relaţia de… amiciţie.  

„Da, sunt convinsă că eşti matur. Aici te cred, dar te gândeşti tu doar la o simplă prietenie? Există bărbaţi care să se oprească aici? Oare tu de ce nu eşti însurat şi de ce nu ai o prietenă dacă n‑ai nevastă? Hm, te‑am observat eu că mă priveşti altfel. La ultima vizită era să pleci doar în papuci, cu ochii la mine! Ha, ha! Te‑ai fâstâcit că te‑am condus eu la uşă, nu mama, cum era obiceiul. Mi‑ar fi drag. Eşti aşa de simpatic când zâmbeşti! Iar la proces ai fost altul. Cu prestanţă grozavă, stăpân pe ce făceai, calm şi frumos. Da, chiar că eşti frumos! În ce relaţie eşti oare cu doamna aceea, cum o cheamă, Amalia? Ai tu ceva cu ea. Vă înţelegeaţi numai din priviri. Nu, n‑am voie să‑l întreb despre chestiile astea. Cred că l‑aş supăra. O să creadă că sunt o gâsculiţă proastă, dar cu pretenţii înainte de a fi măcar prieteni… Vai de capul meu, ce‑mi trece prin el! Uf, nu ştiu să mă port ca o domnişoară educată!”, a concluzionat Iuliana pufnind, nemulţumită de ea însăşi.  

 

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (21) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 299, Anul I, 26 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!