Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 298 din 25 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (20)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul V  

Chemarea destinului / 1  

Sala de judecată a fost plină ochi. La fel era şi holul lung şi îngust. Martori, pârâţi şi reclamanţi, jandarmi şi avocaţi, rude ale persoanelor aflate în diferite procese civile ori penale programate în acea zi la aceeaşi instanţă de judecată, respirau aerul greu ce se încălzea de la o oră la alta fără să fie împros­pătat. Puţini erau cei care asistau din curiozitate la desfăşurarea mai multor procese. Majo­ri­tari erau cei implicaţi ori interesaţi de o singură acţiune, dar unii au venit din timp să aibă un loc asigurat pe scaune şi bănci, în timp ce alţii nu au consultat ordinea pe lista de şedinţă, afişată vizibil pe uşă şi, odată intraţi, au rămas acolo în aşteptare. În forfota aceea permanentă, în care liniştea şi ordinea era instaurată cu greu de jandarmi ori de vocea judecătorului, era greu să mai comunici. Acea lume pestriţă se înţelegea mai mult din priviri. Mimica era la preţ de cinste.  

Iuliana s‑a prezentat cu doar o jumătate de oră mai înainte de cea indicată în citaţia primită. A intrat cu teamă încă de la uşa principală a clădirii Judecătoriei. Se făcuse mai mică şi părea zgribulită, iar Silvia şi Tudor nu au reuşit să o încurajeze prea mult. Erau şi ei covârşiţi de importanţa momentului. Aveau şi ei aceleaşi emoţii pu­terni­ce, împletite cu teamă şi ruşine, cu dorinţa de a se face dreptate şi de a se răzbuna prin acel act de dreptate. Doreau o pedeapsă maximă, crudă, deşi erau conştienţi că răul era făcut şi fata va purta întreaga sa viaţă acel stigmat menit să‑i schimbe soarta, indiferent de greutatea pedepsei ce urma să se pronunţe.  

În capătul holului Octavian discuta calm cu prietenul său, avocatul George Hanganu, asistaţi de Ama­lia. Era o situaţie rară şi destul de delicată. Avocaţii părţilor aflate în conflict de interes erau prieteni şi aveau puncte de vedere comune în ceea ce priveşte cazul lui Gabriel. În plus, niciunul nu urma să fie plătit pentru prestaţie. Octavian a fost convins de patronul său şi de mila ce l‑a cuprins cunoscând în amănunt situaţia familială a Iulianei, dar şi de caracterul tatălui ei, un om conştiincios la locul de muncă, sărac dar modest, onest şi cinstit. Motivaţia avocatului Hanganu era total deosebită. A plăcut‑o pe Amalia de când a cunoscut‑o, şi l‑a impresionat dăruirea ei pentru a‑şi apăra prietenul. Era un aspect pe care foarte rar l‑a întâlnit în asemenea situaţii, mai ales în rândul cuplurilor de oameni bogaţi. Nu mai puţin adevărat a fost şi faptul că nu putea refuza rugămintea prietenului său din copilărie.  

Când a observat‑o pe Iuliana, însoţită de ambii părinţi, Octavian s‑a scuzat şi a mers să‑i întâmpine. A încurajat‑o atât cât s‑a priceput. O pregătise anterior cu privire la desfăşurarea procesului în sine şi a reuşit să‑i insufle suficient curaj pentru a face act de prezenţă. Ea s‑a înviorat când l‑a văzut. Avea mare încredere în el şi îl aprecia pentru felul delicat şi prietenos, chiar protector, în care i‑a vorbit despre cele întâmplate şi despre conse­cinţe­le posibile asupra psihicului şi viitorului ei.  

În sală au reuşit să se aşeze pe băncile din primul rând. Iuliana era impresionată de robele şi prestanţa pe care o creau acestea judecătorului, grefierei şi avocaţilor. Mai apoi îl privea cu uimire pe judecător când vorbea, sigur pe el, cu voce limpede, puternică, dominând întreaga prezenţă. Dar, mai uimită a fost de apariţia „violatorului”, flancat de doi poliţişti ce‑l conduceau ţinându‑l strâns de braţe, deşi era încătuşat. Ea nu a ştiut cine este. Nu a fost atentă la anunţul preşedintelui completului de judecată ori la efectuarea apelului părţilor şi a persoanelor citate.  

Era furată de forfota generală şi de manifestarea oamenilor aflaţi în diferite ipostaze. Era o lume nouă, deosebită, despre care nu ştia nimic. În plus, avea sigu­ranţa că avocatul este lângă ea şi ştie ce are de făcut în contul ei. A fost impresionată de felul în care era adus arestatul şi de privirea lui limpede, cinstită, în care a citit disperare împletită cu speranţă.  

– Acesta este cel în cauză, Iuliana. El este autorul, i‑a şoptit Octav la ureche. Acesta este omul. Îl recunoşti, presupun.  

– Cum? Acesta?... Nu, nu se poate! Nu el a fost.  

– Te rog să te linişteşti şi să‑l priveşti cu atenţie.  

– Ce să privesc? Nu este el şi gata! Acela era scund, avea chelie şi era urât. Înfiorător. Acesta… acesta… nu ştiu cine este, a îngăimat Iuliana învinsă de o teamă nelămurită ce se stabilise în subconştientul său, dar şi de lacrimile ce au început să‑i curgă din ce în ce mai mult, fără să le poată opri.  

Octav i‑a căutat cu privirea pe George Hanganu şi pe Amalia. Când privirile li s‑au întâlnit, Octav a arătat cu degetul spre învinuit în semn de negaţie. Apoi a întors capul spre judecător, fără să observe manifestarea de bucurie a Amaliei.  

Fiind vorba de prima înfăţişare, magistratul a verificat mai întâi regularitatea actului de sesizare şi a constat că acesta este făcut cu respectarea prevederilor legale, nefiind neregularităţi. Era acelaşi judecător care, potrivit procedurilor în vigoare, a verificat legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte ca durata acesteia să expire. Apoi grefiera de şedinţă a făcut o prezentare succintă a actului de sesizare în conformitate cu regulile de procedură penală. Imediat după, aceasta a întrunit instanţa, care a explicat inculpatului toate detaliile cu privire la drepturile ce i se cuvin.  

S‑a mers mai departe, urmându‑se, pas cu pas, prevederile legale referitoare la desfăşurarea şedinţei având ca rol soluţio­narea cauzei penale privind inculpa­tul Breazu Gabriel. Inculpatul şi‑a susţinut nevinovăţia şi a cerut audierea marto­rilor prezenţi, în timp ce partea vătămată a provocat rumoare în sală declarând că nu‑l recunoaşte pe inculpat. Ea s‑a exprimat foarte clar:  

– Nu este acesta omul care m‑a răpit. Nu este acesta omul care mi‑a făcut rău. Nici nu seamănă cu el.  

Gabriel a ridicat capul pentru prima oară de când a intrat în sală şi a căutat‑o pe Iuliana cu privirea. Nu‑i venea să creadă. Surpriza a fost uriaşă, mai ales pentru el. În ochii lui au prins a străluci scânteile speranţei multipli­ca­te în vii culori de lacrimă curată. Iar publicul, ceva mai târziu, stârnit de cuvântul reprezentantului Ministerului Public, s‑a manifestat surprin­zător de solidar cu inculpa­tul, dar zgomotos şi greu de stăpânit. Procu­ro­rul Dincă ceruse Instanţei de judecată condamnarea sa la pedeapsa maximă prevăzută de Codul penal pentru faptele comise. Îl indica pe acesta cu degetul arătător şi exprima teatral acuzaţiile, cu voce sigură şi tonalităţi în creştere perma­nentă. Doar intervenţia hotărâtă a judecătorului şi atitu­dinea ostilă a jandarmilor a reinstaurat liniştea în sală. O linişte sfărâmată destul de repede în momentul în care avocatul inculpatului a declarat de la început nevinovăţia acestuia, reamintind că nici victima, în cuvântul său liber expri­mat, nu îl recunoaşte ca fiind autor al faptelor de care era acuzat. A solicitat judecă­torului prezentarea pro­bei cu martorii aflaţi în sală, care pot adeveri afirmaţiile sale. Procurorul s‑a ridicat nemulţumit şi a cerut preşe­dinte­lui instanţei de judecată respingerea cererii formu­late de apărător. Respingerea cererii acestuia s‑a pierdut în gălăgia ce devenise dominantă în sala de şedinţă. Publicul a savurat decizia preşedintelui instanţei de judecată. Era ceva de absolut nou pentru oamenii de rând prezenţi acolo.  

Greu i‑a fost judecătorului să reinstaureze liniştea. A reuşit numai după ce i‑a anunţat că, în caz contrar, va fi nevoit să evacueze sala. Dar şi mai greu i‑a fost să ignore unele momente de procedură, bazat pe convingerea sa intimă, nealterată de părţile din procesul penal ori de alte influenţe, că ceea ce face este necesar pentru stabilirea adevărului, chiar dacă era vorba de judecata în primă instanţă.  

Ţinând seama de faptul că victima a declarat prin inter­mediul avocatului apărării că nu‑l recunoaşte pe inculpat ca fiind autorul faptei şi având în vedere declaraţia celuilalt avocat cu privire la existenţa unor declaraţii depuse de organele de poliţie şi neincluse de procuror în dosarul cu pricina, judecătorul a dispus audierea tuturor celor prezenţi în sală.  

În plus, spre deliciul publicului, ce părea că asistă la un spectacol de tragicomedie, a respins din nou cererea procu­rorului de neadmitere a cererilor avocaţilor. Când martorii, în special Amalia şi şeful de schimb al lui Gabriel, au convins că inculpatul nu a lipsit de la serviciu şi că există foarte mulţi martori care să confirme prezenţa sa la serviciu în ziua comiterii delictului, judecătorul a făcut o scurtă pauză, a respirat adânc şi a cerut, din nou, să se facă linişte. Cu toate a­cestea, o mare parte din cei prezenţi în sală au început să huiduiască şi să‑i adreseze procurorului cuvinte jigni­toa­re.  

Târziu, aproape spre seară, după epuizarea tuturor cazu­rilor, în urma deliberării, preşedintele completului de judecată, asistat de grefiera ce abia se mai ţinea pe picioare după o zi extrem de agitată, s‑a pronunţat, în şedinţă publică. Sentinţa a fost primită cu aplauze, situaţie rar întâlnită în sălile de judecată din România. Inculpatul Breazu Gabriel a fost achitat, stabilindu‑se că nu el a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată.  

Nemaiavând cătuşe şi considerându‑se eliberat, Gabriel îşi făcea loc spre uşă, urmat de cei doi poliţişti ce‑l aduseseră de la arest, încercând să scape, ruşinat, de îmbrăţişările gălăgioase ale Amaliei şi ale celor trei colegi de serviciu veniţi la proces împreună cu şeful de schimb. A întors capul s‑o vadă, curios, pe Iuliana. Privi­rile li s‑au încrucişat şi, deşi amândoi lăcrimau şi erau covârşiţi de sentimente şi trăiri diferite, s‑au salutat cu o uşoară înclinare a capului, zâmbindu‑şi. Zâmbetul lui trans­mitea recunoştinţă şi simpatie. Zâmbetul ei avea o încărcătură ciudată de milă, de regret şi încurajare.  

Aproape de uşă, răzimat de zid, un bărbat cu părul aproape alb, mototolea o pălărie ce părea a fi fost nouă, plângând. Gabriel l‑a privit în trecere. „Săracul de el! Ce necazuri o avea? Cred că e venit de la ţară. Mamă, Doamne! Ăsta‑i tata!”. S‑a descătuşat din mâinile Ama­li­ei şi s‑a aruncat în braţele lui după ce a îmbrâncit două femei ce‑i stăteau în cale.  

– Tată! Ce cauţi matale aici, tată?  

– Eu… eu te caut pe tine fiule. Iartă‑mă că te‑am certat! Nu te‑am crezut.  

– Nu‑i nimic, tată! Nu am de ce să te iert. Nu eşti vinovat cu nimic. Ce face mama, e bine?  

– Păi, ce să facă şi ea? Cu treburi şi plânge toată ziua.  

– Să mergi acasă şi să‑i spui cât mai repede, tată!  

– Da. O să merg. Tu nu vii acasă, fiule? L‑a întrebat Vasile ştergându‑şi lacrimile cu palmele ce‑i tremurau pe obraji.  

– Ba o să vin. Să văd ce este la serviciu şi când îmi pot lua liber.  

– Să vii, Gabriele tată! Să vii cu fata asta, că tare‑i cura­joasă şi frumoasă.  

Gabriel nu putea promite mai mult. Ştia de la avocat că până la epuizarea termenului de recurs sentinţa nu putea fi definitivă. „Ce tâmpenie şi treaba asta! Te declară nevinovat, dar nu‑ţi redă imediat libertatea. Nu poţi pleca acasă din cauza unui cretin care a făcut legea asta strâmbă, comunistă!” Se uita cu recunoştinţă la Amalia, dar şi cu mult drag.  

– Poate că nu vei pierde cheile. Poate te voi găsi acasă.  

– Să crezi tu! s‑a semeţit Amalia. Nu voi fi acasă. Voi fi la poartă să te aştept când ieşi, prostuţule! a continuat ea repede ca să nu‑l sperie.  

Nu se speria el numai dintr‑atâta. Trecuse prin multe necazuri. Viaţa l‑a învăţat să reziste, să nu dea înapoi, să nu‑şi piardă speranţa şi să fie cinstit oriunde s‑ar afla şi în orice împrejurare. Cinstea era, din punctul său de vedere, cel mai bun avocat. A privit‑o pe fată senin, în ochi, înainte de a ieşi. Ar fi vrut să‑i mai spună că trec repede zilele…  

*  

La câteva săptămâni mai târziu, pe comisarul Grosu l‑a prins înserarea în biroul său. Încerca să sistematizeze unele informaţii şi stătea în cumpănă cu privire la luarea unor hotărâri. Încropise un plan de măsuri, dar, nemulţumit, a rupt hârtiile ce nu aşteptau decât semnătura sa pentru a pleca spre executanţi, a oftat şi s‑a apucat să lucreze destul de nervos. Telefonul a avut darul să‑l enerveze mai rău decât era, cu sunetul său strident şi prevestitor de alte probleme.  

– Alo, da! … Am onoarea să vă salut, domnule comisar! … Cum? … Desigur, nu se pune problema… 10 minute doar. Mulţumesc! a răspuns el precipitat, uitând să mai salute la încheierea discuţiei fulger. A adunat hârtiile de pe birou, înfrigurat, le‑a închis într‑un sertar şi a ieşit foarte grăbit din birou…  

– Asta‑i treaba, domnule şi nu am altă soluţie, şi‑a încheiat comisarul Olaru monologul cu voce ştearsă, lipsită total de entuziasmul ce‑l caracteriza. Am trei zile să mă prezint la Inspectoratul Poliţiei Judeţului… Nici nu ştiu sigur pe ce funcţie şi la care anume Serviciu voi fi încadrat.  

– Îmi pare atât de rău, domnule comisar! Sincer. Să aibă legătură cu ultimul caz, cu violul? Dumneavoastră aţi lucrat corect şi aţi avertizat că…  

– Nu ştiu nimic, colega. Generalul dă numai ordine, nu şi explicaţii. Personal, sunt de părere că schimbările ordonate la vârful ierarhiei au generat modificări în orga­ni­gra­ma instituţiei. Cum se schimbă conducerea, se schimbă şi vârfurile la direcţii şi servicii.  

– Da, înţeleg. Iar aceste vârfuri vin cu oamenii lor, chiar dacă înlocuiesc profesionişti adevăraţi, târşiţi în adevărata muncă de poliţie... E posibil ca ziua de mâine să mă arunce şi pe mine cine ştie pe unde, a clătinat capul comisarul Grosu cu amărăciune şi dezgust, chiar dacă nu sunt eu un specialist de talia dumneavoastră.  

– Mda, dacă nu şi‑ar băga politicul coada, ar fi foarte bine. Am avea continuitate în muncă şi altele ar fi rezultatele, dar hai să schimbăm subiectul. Devine prea interesant pentru cine poate trage cu urechea…  

– Că n‑or fi pus microfoane şi prin barul ăsta de trei parale! s‑a arătat revoltat poliţistul, clătinându‑şi capul a dezgust. Cred că la cafeaua asta, neaşteptat de bună, ar merge un coniac bun. Nu se face gaură‑n cer dacă ne permitem şi noi un asemenea lux. Ce ziceţi?  

– Eu nu mă socotesc a fi în timpul serviciului. Da! Hai, că n‑o fi foc! Dumneata ai comandat cafeaua, eu co­mand coniacul. Fiecare îşi achită comanda. E bine? a propus comisarul Olaru, mai în glumă, mai în serios, dorind să alunge melancolia ce‑i cuprinsese pe neaşteptate.  

Au aprins ţigările şi au pufăit în linişte câteva minute.  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (20) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 298, Anul I, 25 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!