Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 279 din 06 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Chemarea destinului –
un roman socio-psihologic cu final dramatic

Omul încă este la fel cum a fost. Este încă brutal,
violent, agresiv, avid, competitiv.
Şi... a construit o societate după aceste trăsături.
(Krishnamurti)  

 
Mai întâi, a fost Femeia, eterna iubire, apoi, Ispita… De data aceasta, Marian Malciu, vine răscolitor de dur, declanşând un film social real, pe care puţini autori de romane au îndrăzneala să-l evoce. Îşi asumă riscul şi este prezent la scene de o intensitate maximă, cu rezonanţă dramatică şi revoltătoare, dar ştie să aducă în toată această fărădelege socială, frânturi de bucurie, firave raze de soare.
Cu multă măiestrie, autorul ne poartă într-o lume pustie şi sfâşiată, unde plăcerea şi dorinţa sunt principalele elemente care ucid iubirea şi respectul de sine. Sunt distruse identităţi prin violul fizic, dar şi prin cel psihic. Folosind cu uşurinţă tehnicile narative şi monologul interior, îndeamnă personajele spre introspecţie pentru a reda stări zguduitoare, nelinişti şi indignare în faţa unui destin nemilos.
Când un copil suferă, părinţii mor în fiecare clipă câte un pic; tot de-atâtea ori, Dumnezeu le dă puterea să lupte cu toate relele pământului. Mama şi tatăl Iulianei, o adolescentă frumoasă, elevă de liceu, au trăit momente de disperare atunci când fata lor s-a pierdut în drumul său de la liceu spre casă. Răpită de un individ cu antecedente, Iuliana este bătută, violată, umilită şi sechestrată cu intenţia de a fi oferită ca desfătare trupească şi altor bărbaţi lipsiţi de scrupule. Părinţii fetei se lovesc în căutarea dreptăţii de poliţişti corupţi, incompetenţi, de un sistem juridic cu grave abateri de la lege. Va fi reţinut şi judecat un alt bărbat în locul vinovatului.
Nepăsarea celor care reprezintă legea, este combătută uneori de personaje pozitive care pun suflet în a găsi pe adevăratul făptaş al violului şi agresiunii fizice. Comisarul Olaru, este unul dintre cei de la care aflăm, direct, erorile ce se petrec în rezolvarea acestui caz: „Are fapta, are autorul, cere instanţei reţinerea, îl declară pe Breazu învinuit şi demarează cercetarea penală! Foarte simplu pare la prima privire... Oare chiar nu înţelege că unele chestiuni nu se potrivesc absolut deloc?”.  
.............  
Marian Malciu cunoaşte bine sistemul juridic românesc şi, din acest motiv, cu multă uşurinţă aduce în cuprinsul romanului personaje din rândul poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi avocaţilor. În toată această agresivitate umană, autorul strecoară momente de viaţă plăcute, bucurii sufleteşti intense, clipe de tandreţe, iubiri împărtăşite. Cu o cochetărie ştrengărească, se furişează în viaţa liceenilor şi ne face cunoscută frumuseţea, dar şi curăţenia sufletească şi trupească a tinerilor.
Romanul are valoare socială şi psihologică. Tehnica autorului aducând procedee de o mare fineţe în conceperea actelor din această scriere, dă cititorului prilejul de a găsi o lectură atractivă, plină de acţiune, de intrigi, o luptă reală a omului nou ca produs al societăţii în care trăieşte. Suspansul este împins spre final când punctul culminant devine exploziv prin adevăr şi dreptate.
Marian Malciu este şi va rămâne un scriitor al prezentului, un mare cunoscător al omului în societate, un sensibil în faţa frumuseţii feminine, un poet al iubirii, un etern trubadur al tinereţii, un om în credinţă cu dragoste pentru adevăr şi dreptate. Acum ceva timp în urmă, am îndrăznit să citesc un singur rând scris de Marian Malciu… şi m-am trezit prinsă în „plasă”. De atunci, cu fiecare nouă carte, ştiu că îmi va face bucurie şi din acest motiv, l-am declarat ca fiind unul dintre scriitorii preferaţi.
Vă invit să descoperiţi între rândurile acestui roman, o lume reală, plină de acţiune şi emoţie, cu imagini şi stări intense, captivante. Este lumea în care trăim, dar prinşi fiind în capcana ei, nu suntem capabili să facem atenţie tuturor evenimentelor. Romanul de faţă, poate fi un studiu de caz cu valoare morală şi educaţională. Marian Malciu este un observator excelent şi un povestitor iscusit.
Lectură plăcută!

Gabriela Petcu
redactor cultural
„Curentul Internaţional” http://curentul.net
 

Capitolul I  

VISE SPULBERATE (1)  

Uşa a fost trântită la ieşire cu toată forţa de care femeia era în stare să se manifeste într‑un acces de furie. În liniştea profundă ce a urmat, Gabriel şi‑a ridicat încet capul, ce rămă­sese mult timp proptit cu bărbia în pumnii adunaţi unul într‑altul şi strânşi aşa de tare, încât braţele încă mai tremurau de încordare pe coatele înfipte în masa de lemn. Era poziţia în care el găsise tăria de a se abţine să riposteze verbal ori fizic la vorbele grele ce ieşeau din gura femeii nervoase, plină de supărare, de mânie şi ură.S‑a ridicat încet, parcă îmbătrânit de această discu­ţie, ce părea să pună capăt relaţiei de cuplu cu Amalia, şi a mers la uşă pentru a o încuia. A cules de pe jos câteva bucăţi de tencuială căzută în momentul acelei izbituri de pe lângă tocul de lemn vechi. A rămas în faţa ferestrei, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pantalonului de velu­ră. Privea lung peste şoseaua aglomerată, de la înălţi­mea eta­ju­lui şapte la care se găsea cocoţată garso­niera închi­riată de el în urmă cu ceva mai mult de un an. În toamna anului 2008 o cunoscuse pe Amalia şi, pentru că ea plătea o chirie de patru milioane într‑un aparta­ment de două camere pe care‑l împărţea cu alte trei fete, a convins‑o relativ uşor să se mute cu el. Se înfiri­pase o legătură destul de apropiată între ei. Ar fi fost o idilă frumoasă, dacă nu veneau amândoi în întâmpi­narea dragostei, după gustul amar al divor­ţului. Încă erau sub impresia momentelor de disperare prin care au trecut amândoi, fiecare din alt motiv. Pe parcurs, relaţia lor s-a maturizat. Se obişnuiseră împreună şi au desco­perit că au în comun felul de a fi şi de a gândi, chiar facă statutul lor social era puţin diferit. Femeia se gândea serios la căsătorie. Chiar spera să fie cât mai curând posibil, dar se lovea de îndărătnicia oarecum nejusti­fi­cată, după propria‑i judecată, a bărbatului.  

Amalia era căsătorită la Braşov, cu un fost iubit al uneia din cele două surori ale sale, fără să‑i cunoască acestuia trecu­tul. Când l‑a surprins cu aceasta în pat, la sosirea de la exame­nul de licenţă susţinut în capitală, a suferit o cădere psihică ce părea a fi destul de gravă. Şi‑a revenit după două săptămâni. După altele două, când a fost sigură că este însănătoşită complet, a introdus actele pentru divorţ. S‑au des­păr­ţit după o ceartă cumplită cu individul, dar şi cu familia ei. Îşi bănuia mama şi cealaltă soră că au ştiut de relaţia existentă între cel ce‑i fusese soţ şi sora ei cea mică, dar au tăcut cu bună ştiinţă, orbite de situaţia materială foarte bună a individului. A plecat în Bucureşti să‑şi croiască un alt viitor, departe de familie, de bârfe şi comentarii de tot felul. Diploma nu i‑a folosit aproape la nimic. Nu a găsit post decât la un birou de avocatură la care trebuia să plătească mai mult decât câştiga. După ce a încercat la câteva firme să se angajeze juristă şi a înţeles că, fără a oferi o sumă considerabilă de bani ori pro­priul trup în beneficiul patronului sau administratorului, nu va reuşi, a renunţat la această idee. Nu avea vechime în domeniu, dar cu bani se putea orice. Nu‑i avea! Se putea şi în schimbul unor prestaţii sexuale. N‑a acceptat! A fost de acord să vândă flori. A mers bine câteva luni, până când soţul patroa­nei i‑a făcut avansuri insistente şi i‑a provocat intenţionat un minus în gestiune pentru a o forţa să accepte. A fugit şi de acolo. S‑a angajat la un restaurant de cartier, destul de bun de altfel, ajutor de ospătar. Acolo l‑a cunoscut pe cel căruia i‑a trântit uşa după ce i‑a zis, jignită, câte ceva să‑l doară, după cum i‑au venit în gură vorbele…  

Gabriel lucra de câţiva ani la o firmă de pază şi protecţie. Avea carte de muncă şi salariu minim pe economie. La cât era de econom şi fără pretenţii de îmbo­găţire, reuşea să‑şi asigure un trai apropiat de decenţă. Cu toate că suportase, în primă instanţă, o condamna­re, a fost reprimit pe aceeaşi funcţie. La recurs s‑a dovedit nevi­novăţia sa. Atâta doar că nu a putut să se bucure deplin de libertatea obţinută, pentru că proba de nevino­văţie a provocat ruptura definitivă a căsniciei sale. Dana l‑a părăsit şi, de ruşinea pe care nenorocitul de bărbat i‑a făcut‑o, a părăsit şi ţara. A plecat în Italia să‑şi croiască un alt viitor. Când a văzut‑o pe Amalia prima oară, cu o tavă încărcată printre mese, i‑a plăcut prezenţa ei de spirit şi a privit‑o mai atent. A descoperit pe faţa ei o tristeţe adâncă, dar şi o femeie cu trăsături frumoase şi corp în linii aproa­pe perfecte. Nu a stat prea mult pe gânduri. A dorit să o cunoască. Când i‑a adus cafeaua, a intrat cu ea în vorbă şi i‑a propus să o aştepte. – Nu pot să accept acum... Să mă mai gândesc, a fost răspunsul ei. Dacă mai treceţi pe aici, vom vedea... – Am să trec mâine, dacă nu vă deranjează... Am şanse să primesc un răspuns afirmativ ? a întrebat el liniştit, degajat, dar plin de emoţii bine ascunse. – Să vedem... nu ştiu acum ce va fi mâine, i‑a răspuns ea, nesigură, fără să‑l privească, în timp ce debarasa masa de alături. A trecut chiar a doua zi. Nu a mai mâncat acolo, pentru că şi‑ar fi stricat echilibrul financiar, dar buzu­na­rul său s‑a deschis pentru o sticlă cu bere şi a avut ocazia să repete propunerea. Amalia a acceptat după alte două zile şi, în mai puţin de o lună, se cunoşteau atât de bine încât ea a acceptat să se mute la el. Suportau în comun toate cheltuielile, potrivit înţelegerii făcute, mai puţin chiria. În schimb, ea se ocupa de menaj şi Gabriel era mulţumit de spiritul ei gospodăresc. După ceva timp, vorbeau despre căsătorie. Nu existau inconveniente. Relaţia intimă îi apropia cel mai mult. Se simţeau foarte bine împreună. Amândoi se aflau, întâmplător, doar la a doua experienţă sexuală. Nu cu­noscu­­­­seră alţi parteneri în afara celor din căsătorie şi desco­pereau împreună ceea ce nu obţinuseră la prima experienţă, chiar dacă nu vorbeau despre asta. Nu le plă­ceau comparaţiile pe această temă. Necazul s‑a ivit, aparent, din cauza unor lacune de comunicare şi a lipsei de încredere. Într‑o seară, dat fiind un contract de colaborare al firmei de pază, Gabriel a trebuit să intre de serviciu la un club de noapte. După un sumar instructaj în care i s‑a adus la cunoştinţă consemnul particular al postului, şeful de schimb l‑a dus acolo şi a asistat la predarea‑primirea postului în cauză. Pe măsură ce trecea timpul, curiozitatea lui Gabriel creştea în intensitate. Până la urmă, nu s‑a abţinut şi, după orele două, când afară era linişte şi, practic, nimic nu putea naşte evenimente de natură a solicita intervenţia sa, a intrat pentru a arunca o privire. Nu văzuse niciodată un club de noapte. Nu ştia ce se petrece acolo.  

A fost uimit de zgomot, în primul rând. Muzica era la intensitate maximă. Jocul de lumini l‑a derutat pentru început. Localul era plin până la refuz. Se dansa liber, dezordo­nat la prima vedere. S‑a apropiat de zona în care trei femei aproape goale dansau pe un fel de ringuri special amenajate. A rămas cu ochii holbaţi la şoldurile aflate în mişcare ritmică neîntreruptă şi la sânii goi ce se zbăteau în acelaşi tempo. Când a recu­noscut‑o pe Amalia, a rămas blocat. Nu‑i venea să-şi creadă ochilor. Ea se unduia în jurul unei bare verticale, cu ochii întredeschişi şi cu buzele fremătând, cu părul despletit, lăsat să măture duşumeaua când trupu‑i se îndoia pe spate, în timp ce genunchii‑i strângeau bara aceea albă, lustruită de atâta frecuş. Preţ de cinci minute a privit fără să clipească, orbit de furie şi gelozie. „Ce face nenorocita asta acolo, băi frate! Cum a ajuns aici? De ce mă minte că se închide târziu restaurantul? O credeam femeie cinstită şi ea... Păi ce, nu se regulează cu ăştia de aici? Au angajat‑o aşa, de florile mărului? Vii tu acasă, curvă ordinară! Am să te dau afară. Te‑am luat la mine din milă şi uite ce răsplată am...” A ieşit năuc, împleticindu‑se. Avea impresia că toţi ochii îl urmăresc şi râd de el. După zeci de minute de patrulare înverşunată în zona postului încredinţat pentru pază, s‑a liniştit. A hotărât să n‑o aştepte la ieşire, cum gândise cu puţin timp mai devreme. Gândea că este mai bine ca explicaţiile să fie date acasă, nu în public, după ce se odihnesc, ca să aibă mintea limpede.  

A lăsat‑o să doarmă până după prânz, cu riscul că va întârzia la serviciu. Nu ştia în ce tură va lucra ea. A dormit şi el, neîntors. S‑a trezit la prânz, obosit, insu­ficient refăcut. Noaptea albă şi supărarea lăsaseră urme adânci pe faţa lui. Au mâncat târziu, în timp ce priviri furişe se strecurau de la unul la altul, fără a cunoaşte ce motiv are fiecare să tacă. – Ţi‑ai dat demisia de la restaurant? a întrebat el după ce a înghiţit cu greu ultimele îmbucături. – Demisia?! a exclamat Amalia surprinsă, făcând ochii mari. Ce ţi‑a venit cu aşa întrebare? Nu te înţeleg... – Păi cum, mama dracului, faci faţă ca să te bâţâi cu ţâţele goale la bară? a izbucnit Gabriel pe un ton iritat ridicându‑se brusc de pe scaun. – ... Uite aşa... bine! a răspuns ea în doi peri. Tu de unde ştii, că doar nu ţi‑am spus? – Te‑am văzut cu ochii mei... Credeam că eşti femeie serioasă. Eşti o târâtură, asta eşti! Amalia a amuţit la această acuzaţie neaşteptată şi, mai ales, nemeritată. Era lovită direct, cu brutalitate, fără menajamente şi a dorit în clipa aceea să se deschidă pă­mântul, s‑o înghită. L‑a privit lung, surprinsă, derutată, descurajată. Nu ştia ce să facă, ce să spună. Era uluită de ura de pe faţa lui şi de cuvintele ce parcă i‑au vuit în ureche şi i‑au lovit obrazul, sfârtecându‑le. S‑a recules cu greu fără să mai audă şi alte jigniri ce curgeau fără întrerupere şi fără să‑i mai privească faţa schimonosită. Între două fraze a reuşit să vorbească, să încerce a se explica. – Nu m‑am angajat încă... Sunt într‑o scurtă perioadă de probă şi numai după... – Şi după asta ce urmează? Mai ai cu cine să te întinzi pe acolo? a întrerupt‑o el cu aceeaşi ură batjocoritoare în voce. Pe mine m‑ai întrebat dacă sunt de acord? – Am vorbit cu un manager de la o agenţie de impresariat, la restaurant... Am fost la interviu şi m‑am convins că... – ... Că poţi să‑i distrezi, nu? Ce i‑ai convins? Spune! – Că pot fi o bună dansatoare, că pot să‑mi câştig pâinea ca animatoare în club, a încercat Amalia să‑i explice, dar s‑a lovit de alte accese de furie transpuse în cuvinte şi expresii jignitoare. L‑a lăsat să termine şi a intervenit imediat ce a găsit răgaz, nervoasă, cu vocea ridicată. – Am şansa ca de acolo să fiu angajată pentru reclame la televiziune... Am şansa să intru în modelling, dacă ştii ce în­seam­nă asta! Ce vrei? Să servesc toţi beţivii în cârciumă toată viaţa? – Tu nu ţipa la mine şi nu mă mai minţi, neruşinato! a întrerupt‑o Gabriel pentru a‑şi continua atacul, prea puţin impre­sionat de explicaţiile ei. Am făcut o înţe­legere. Să nu ne minţim! Tu ai minţit. Tu ai ascuns totul, lucrând necinstit. Până când aveai de gând? Până‑ţi luai ţoalele şi fugeai pe ascuns? Eşti o... eşti o... Nu am cuvinte să mă exprim, asta e! a ţipat el trântind pumnul cu putere în masă. – N‑ai cuvinte pentru că eşti un limitat. Asta e! a intervenit şi mai furioasă femeia, ştergându-şi lacrimile pe ascuns. Nu ai fi priceput nimic. Doream să‑ţi fac o surpriză. Doream să muncesc acolo şi m‑am convins că muncesc bine. Sunt dotată! Pot face treaba asta mai bine ca altele care sunt deja vedete... – Ha, ha, ha! Vedete după ce şi‑au vândut trupu­rile... Asta vrei şi tu să faci. Nu‑ţi ajunge cât primeşti de la mine? De ce nu ai spus că nu te satisfac? Nu mai sunt bun pentru tine, nesătulo? – Eşti bun, dar se vede că eşti prost! Dacă te‑ai încăpăţânat să rămâi toată viaţa un biet agent de pază, treaba ta. Te mulţumeşti cu atât, pentru că eşti prost şi laş! De asta te‑a lăsat nevasta, amărâtule şi... – Nu încurca treburile astea că nu‑ţi permit, neruşinato! Tu vrei să te pocnesc? Abia mă abţin... Să‑ţi iei lucrurile şi să pleci dracului din casa mea, a bătut el iar în masă cu pumnul, privind‑o ameninţător şi cu atâta duşmănie, încât a convins‑o că aşa va face. – Am să plec, nu‑ţi fie teamă. Cu aşa animal am vrut eu să mă mărit? Nu mi‑a ajuns unul, Doamne? a ţipat ea şi mai tare, cu privirile aruncate în tavan. Am să plec! Să fii fericit ca un animal singuratic. Să urli în pustie, amărâtule! Nu am nevoie de tine şi să nu vii după mine în viaţa ta, prăpădenia pământului, ţipa Amalia tot mai aprigă, dând drumul la o avalanşă de acuze mai mult sau mai puţin adevărate, în timp ce se îmbrăca cu gesturi nervoase, învârtindu‑se în jurul singurului fotoliu din încăpere, până ce a ajuns la uşa pe care a tras‑o cu putere după ea. Ca să se stăpânească, Gabriel s‑a reaşezat pe scaun. Şi‑a sprijinit capul în pumnii strânşi pentru a se abţine de la alte vorbe grele ce le simţea că vor să năvălească din gura‑i încleştată. Simţea duritatea mesei în coatele rezemate de ea şi se mira în sine de greutatea cuvintelor pe care le asculta fără să riposteze.  

L‑a trezit la realitate mobilul de la serviciu şi a sărit, din doi paşi, de la fereastră la cuierul din spatele uşii. A scos telefonul din buzunarul special al bluzonului de piele şi a răspuns. – ... Da, să trăiţi!... Păi, eram liber azi... Nu a ieşit din spital?... Bine, vin eu, poate o să întârzii o jumătate de oră, dar... Da, desigur, şefu’, sunt odihnit... Să trăiţi! A lăsat telefonul pe masă şi a trecut în baie. „Când s‑a scurs timpul, dom’le, aşa repede?” se întreba el, spălându‑se în mare grabă. Am stat ca prostu’ la fereastră în loc să dorm ori să mă plimb ca să mă relaxez! La ce‑mi folosesc atâtea gânduri, nici eu nu ştiu! Mersul vieţii tot nu‑l mai schimb eu acum. După a doua lovitură sub centură, nu mai sunt bun de nimic... Începusem să am încredere în ea şi să ţin, parcă, mai mult decât la proasta aia de Dana. Da, o proastă a fost. Dacă avea încredere în mine eram şi acum împreună şi eram fericiţi cu puţinul nostru doar... Acu ce să fac? Ce e mai bine de făcut? Încotro să mă îndrept? Amalia nu se va mai întoarce. Poate doar să‑şi ia lucruşoarele... Să‑mi văd de serviciu, bun sau rău, aşa cum e el, să mă las în voia destinului. Altă soluţie nu am, deocamdată”. Afară era plăcut. Se apropia soarele de asfinţit şi aerul cu miresme primăvăratice l‑a mai înviorat puţin. A inspirat adânc, a zâmbit privind în sus şi s‑a îndreptat cu vioiciune către prima staţie de autobuz…  

*  

 
 
Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (1) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 279, Anul I, 06 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!