Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 297 din 24 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (19)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul IV  

Meandrele destinului / 3  

A trebuit ca declaraţia făcută în prezenţa procu­ro­rului şi a unui poliţist, care i‑a vorbit frumos, să o repete, dar în scris. A fost şi înregistrată. Un alt poliţist, de această dată, a fost foarte mirat când a citit şi a întrebat‑o dacă este sigură că l‑a descris pe infractor aşa cum l‑a cunoscut. A întrebat‑o şi despre femeia acea cu câinii din a doua casă în care a fost dusă. A trebuit să scrie că a văzut‑o când a coborât din maşină şi când a adus pachetele cu mâncare. De asemenea, i s‑a cerut să o descrie în amănunt, inclusiv în ceea ce priveşte îmbră­că­mintea şi ce a auzit din dialogul cu acel bărbat.  

– Mamă, ţie nu ţi se pare că e ceva ciudat la mijloc? a între­bat Iuliana după câteva minute, deschizând ochii. Oare au arestat pe altcineva?... Mie mi se face frică dacă mă gândesc că…  

– Bate‑te peste gură, Iuliana mamă! Ce‑ţi veni cu gândul acesta, fată? Cum să‑l aresteze pe altul, nevinovat?  

– Păi, matale nu‑ţi poţi imagina cât s‑a mirat poliţistul acela când a citit descrierea mea! Decât că n‑a zis că mint ori că vorbesc prostii. Deci nu se potriveşte cu cel arestat… Poate fi alt răspuns la situaţia asta?  

– Doamne fereşte, fata mamii! Nici nu vreau să…  

– Mamă, nu… nu‑mi este teamă, să ştii. Ce‑a fost rău, a trecut. S‑a întâmplat să fiu eu aceea. Eu nu vreau să vin la judecată. Nu vreau să‑l văd. Nu mă interesează ce pedeapsă o să i se aplice. Şi îmi e ruşine să aud acolo cum se povesteşte, să audă toată lumea, ce mi s‑a întâmplat. Va fi lume multă acolo şi nu vreau, mamă!  

– Te înţeleg şi te cred, scumpa mamii, dar ce putem face noi? Este obligatoriu. O să‑ţi pună întrebări judecătoru’, ori procuroru’, şi eu ştiu cum o fi şi pe acolo, maică? Că până acum ne‑a ferit Dumnezeu de toate astea.  

– O să am avocat din oficiu şi va vorbi el în locul meu.  

– Să vedem. Umblă taică‑tu să angajeze un avocat, că aşa zice legea.  

– Nu mamă, nu e nevoie. Nu avem bani pentru asta. Am auzit pe aici că se numeşte din oficiu dacă nu angajezi altul. Mai ales în cazul meu, că sunt minoră, a încercat Iuliana să‑şi liniştească mama, văzând‑o cum se întristează mai rău şi se albeşte la faţă.  

Am mai stat de vorbă până târziu, când asistentele au venit să facă injecţii la persoanele internate în acel salon. La majoritatea era vorba de antibiotice şi se respectau anumite ore. Au rugat‑o pe Silvia să părăsească salonul. Nu i s‑a permis să rămână în spital, cu toate rugăminţile ei. A doua zi, după prânz, după discuţia cu doctorul, i s‑a făcut externarea. Amândouă, mamă şi fiică, au ascultat atente indicaţiile cu privire la administrarea medi­ca­mente­lor şi regimul alimentar. Erau în culmea fericirii.  

La trei zile de când se afla acasă, sub atenta îngrijire a mamei sale, Iuliana se simţea foarte bine. Nu‑i lipsea nimic şi, cel puţin fizic, nu avea de ce se plânge. Se simţea în putere şi capabilă să meargă în afara casei, chiar şi la şcoală, dacă nu ar fi fost opunerea evidentă a Silviei, extrem de grijulie cu fetiţa ei.  

Pe de altă parte, se temea să ia contact cu colegii, cu profesorii, cu vecinii. Numai la gândul că va fi privită ca „violata”, precum i‑a mers numele în spital, simţea că o părăseşte tot curajul şi o apucă furia. Se ruşina la ideea că va trebui să povestească, chiar câte puţin, momentele prin care a trecut. Până şi amintirea controlului făcut de medicul legist o făcea să roşească şi se enerva pentru că încă nu ştia cum să procedeze. „Ce, cât şi cum să povestesc colegelor despre ceea ce mi s‑a întâmplat?”  

O obseda faptul că nu mai este „curată” şi nu va mai fi respectată de băieţi, mai ales de cei care o curtaseră cu bune intenţii şi pe care ea îi simpatiza sincer şi‑i respecta. Se considera o paria a clasei şi a anului de învăţământ, ba chiar a şcolii. Presupunea că se dusese vestea peste tot, că toată lumea a discutat cazul său fără să cunoască împrejurările şi amănuntele.  

Două colege care au vizitat‑o acasă, cu o zi în urmă, au pus‑o la curent cu bârfele ce circulau pe seama ei. Şi nu au putut relata totul pentru că Silvia părăsea foarte rar încăperea. Iar când rămâneau singure o năpădeau pe Iuliana cu întrebări: „cum a fost, cum a procedat, te‑a durut, cum ai stat, când ai simţit plăcerea, de câte ori ai fost a lui, ai plâns ori te‑ai abţinut, în ce poziţii te‑a pus, te‑a violat numai noaptea ori şi ziua, ţinea lumina aprinsă, te‑a sărutat”... şi altele care i‑au cam întors stomacul pe dos bietei fete, buimăcită de această avalanşă de întrebări jenante la care nu se aştepta.  

A trecut cu greu peste proba acestei curiozităţi ce i se părea a fi de prost gust şi pentru care nu era pregătită. A răsuflat uşurată după ce ele au plecat. Atâta doar că, în mai puţin de o jumătate de oră, a izbucnit în plâns. Se simţea umilită şi murdărită de curiozitatea lor fără limită şi de lipsa de interes în legătură cu suferinţa ei fizică şi morală. Nu au întrebat‑o dacă a fost bătută, nu le‑a interesat batjocura la care a fost supusă, nu le‑a păsat că a stat nemâncată şi că a fost ameninţată cu moartea. Priveau totul ca pe o aventură cu ele­mente inedite pe care ele încă nu le cunoscuseră, dar le doreau într‑un fel, părând a fi deosebit de interesante...  

Silvia se ruga Domnului zi şi noapte să‑i dea fetei sănătate şi să o întărească şi pe ea. Mulţumea în fiecare rugăciune pentru că au găsit‑o în viaţă şi a trecut cu bine peste tot necazul. Se temea de efectul întârziat al unor traume de natură psihică şi din această teamă s‑a născut ideea de a o încuraja să meargă la şcoală. „Cu fetele în jurul ei, va fi mai uşor să uite”, gândea ea, fără să ştie că Iuliana, deşi avea acelaşi gând, se descurajase după vizita celor două colege.  

A trecut sâmbătă şi duminică, zile binefăcătoare ca odihnă şi linişte sufletească şi iată, luni, Iuliana a apărut la şcoală cu paşi şovăielnici dar hotărâtă: „Nu sunt vinovată cu nimic. Am dreptul la viaţă ca toate fetele şi am dreptul să fiu fericită. Şi voi fi!”  

A fost primită aproape cu urale de toţi colegii şi colegele. Nicio întrebare care să o deranjeze! Era privită cu respect şi a fost tratată ca un erou de epopee. Îmbră­ţi­şă­rile şi sărutările abia au contenit la intrarea profesorului în clasă.  

În pauza mare a fost chemată la directoarea liceului care a primit‑o cu multă simpatie şi deschidere sinceră. Nu i‑a pus întrebări şi nu a descusut‑o cu privire la acea „întâmplare neplăcută”. A încurajat‑o să meargă înainte, cu fruntea sus. I‑a adus la cunoştinţă că a transmis elevilor rugămintea să se poarte cu toţii ca şi când nimic nu s‑a întâmplat. A rugat‑o şi pe ea să nu dea amănunte acelor colegi a căror curiozitate ar putea depăşi limita bunului simţ. În plus s‑a oferit ca, împreună cu alte cadre di­dactice, să‑i dea consultaţii particulare la orice disci­pli­nă la care consideră că ar avea probleme.  

Iuliana a ieşit din cabinetul directoarei plutind de fericire. Nu‑i venea să creadă. În mintea ei încolţiseră cu totul alte presupuneri legate de o aşa întâlnire. Se temea că va fi studiată, privită ca o uşuratică şi că va fi tratată cu acelaşi dispreţ pe care asistentele medicale nu reu­şi­se­ră să‑l ascundă suficient de bine.  

Nici băieţii aceia obraznici, vestiţi pentru limbajul şi gesturile indecente, nu au deranjat‑o. O priveau cu respect şi făceau tot felul de gafe copilăreşti în încercarea de a fi apropiaţi de ea, de a‑şi manifesta afecţi­u­nea şi admiraţia.  

Privindu‑i chipul, la intrarea în casă, Silvia s‑a liniştit pe dată. Fata ei părea strălucitoare. În ochi nu erau decât licăriri de mulţumire şi fericire. Părea că a uitat de tot necazul.  

*  

Aşa părea că simte şi Amalia Prodan când a ieşit din biroul patronului firmei de pază la care era Gabriel angajat. A cules informaţiile de care avea nevoie şi era fericită că are ceva relaţii în mediul acesta. Avea nevoie urgentă de ele. „Trebuie să intervin, nu‑l pot lăsa la mâna justiţiei! Eu ştiu mai bine ca oricine că nu este vinovat… În zilele acelea a stat cu mine. Cu mine şi la serviciu, fără să părăsească Bucureştiul. Procurorul acela cred că e obtuz de‑a binelea dacă a făcut aşa ceva. Lăsând deoparte sentimentele şi neînţelegerile, este un om nevinovat. Tre­bu­ie ajutat, asta e! Şi am s‑o fac. Mă mai gândesc la serviciu cum e mai bine şi la cine apelez”.  

Într‑o clipă de răgaz, după ce a rezolvat cu toate comenzile, a trecut în revistă toate numerele de pe mobil. În timp ce era cufundată în gânduri a simţit o mână care o bătea prieteneşte pe umăr. S‑a întors nedumerită să vadă cine este şi a rămas uimită.  

– Hei, salut, frumoaso! Ce te holbezi aşa la mine, dragă? Parcă ai văzut o stafie. Mă sperii. Ce ai?  

– Vai de mine! Iartă‑mă Octav, nu eşti tu de vină! Mă gândeam la tine şi doream să te sun în clipa în care m‑ai atins pe umeri. Doamne, ce coincidenţă!  

– E de bine, înseamnă, nu?  

– Da, de bine, vei vedea. Adică, în ceea ce mă priveşte. Hai să‑ţi ofer un loc mai retras, cum îţi place ţie. Ce vrei să mănânci? Vorbim imediat cum prind câteva minute mai libere, da?  

– Nu te grăbi, Amalia. Nu am treabă în seara asta. Meniul obişnuit. O apă plată şi o cafeluţă slabă până ai timp de mine, te rog! Trece timpul mai uşor.  

– Da, imediat! Aşează‑te. Vai, ce mult mă bucur! Mă vei ajuta dacă te rog cu ceva, da, domnule avocat?  

– Să aud despre ce e vorba, mai întâi. Dacă e legal şi pot, cu cea mai mare plăcere! Ştiai asta, oricum.  

– Gata, mulţumesc! Fug la treabă…şi revin…  

Octavian Neagu nu a avut mult de aşteptat. O urmărea cu privirea pe fată. Amalia trecea foarte repede de la o masă la alta, atentă, elegantă în mişcare şi ţinută, sobră şi, în acelaşi timp, amabilă. Privind‑o, Octav şi‑a amintit de restaurantul „Rozmarin” de la Predeal, unde s‑au cunoscut pe vremea în care erau studenţi. Ea venea de la Braşov, el de la Bucureşti, fiecare făcând parte din loturi diferite de sportivi aflaţi în cantonament. S‑au văzut întâmplător la antrenamentele de atletism şi, chiar în seara zilei cu pricina, la restaurant s‑au recunoscut, s‑au prezentat şi au dansat împreună. Era la fel de vioaie ca acum. Dansa elegant, cu paşi uşori, pe vârful picioarelor adesea, simţind muzica trup şi suflet.  

Au rămas prieteni buni şi au corespondat câţiva ani, timp în care s‑au mai văzut de două ori. La Bucureştişi la Braşov. Destinelelor, evident diferite, nu s‑au mai intersectat. Fiecare a mers pe calea lui, poate trasată încă înainte de a se naşte. Mare a fost surpriza când, într‑o seară, a fost servit la masă chiar de ea. El a recunoscut‑o. S‑au bucurat mult. După ce şi‑au povestit viaţa de la ultima întâlnire şi până la revedere, nu s‑au gândit să reînvie vechea idilă. Nici el, nici ea. Dar au rămas foarte buni amici, iar el venea cu plăcere la acel restaurant să mănânce, bucurându‑se că o întâlneşte.  

– Gata, mai am o masă‑două şi vin, scuză‑mă!  

– Hei, nu te grăbi! Dacă accepţi, te aştept şi plecăm împreună. E bine aşa? Am tot timpul din lume, să ştii...  

– E minunat, Octav! Dar mă‑ndatorezi rău!  

– Nu sunt probleme. Vezi‑ţi de treabă!  

Era trecut de miezul nopţii când au plecat. Câţiva paşi au fost făcuţi în tăcere. Fiecare aştepta ca celălalt să înceapă conversaţia. Ea nu ştia cum să înceapă. Era o problemă delicată. El aştepta să‑i spună despre ce este vorba. A privit‑o cu coada ochiului şi a hotărât să rupă tăcerea:  

– Te conduc spre casă ori spre club?  

– Of! Nu mai merg la club. Am renunţat, deşi îmi plăcea. Sunt subiectul unei hărţuiri sexuale permanente şi nu mai suport. Dobitocii au impresia că… Lasă, nu e cazul să‑ţi povestesc asta acum. Acasă? Nu! Merg la o prietenă să dorm, deocamdată. Nu am chei, asta e! Să nu râzi de mine.  

– Nu, nu am de gând, crede‑mă. Îmi pare rău că încă nu te‑ai stabilit. Dar prietenul tău nu e acasă?  

– Acesta‑i necazul, că nu este. Ştii, despre el vream să‑ţi vorbesc. Îl cunoşti, că ne‑ai văzut împreună.  

– Da, îmi amintesc. Arată bine tipul. Ce‑i cu el, dragă? Descarcă‑te!  

– Măi, cum să‑ţi spun, este nevinovat. Jur! Este arestat şi…  

– Ehe‑he! E groasă rău, se pare.  

– Măi, ascultă‑mă. Nu este vinovat. Locuim împreună, am fost împreună când s‑a întâmplat. M‑am dus la garsonieră să‑mi iau nişte lucruri. A doua zi după ce el a fost de serviciu noaptea. Nu l‑am găsit. M‑am dus trei zile, una după alta. Nimic. Până la urmă, azi, m‑am dus la serviciu. Am vorbit cu patronul de la firmă. Am rămas blocată, pur şi simplu când mi‑a spus pentru ce a fost arestat. Deocamdată, 10 zile. Preventiv, parcă se spu­ne. Dar, după aia, ştii tu cum e. Prelungesc perioada sau îl judecă, dracu să‑i pieptene de nebuni şi de incompetenţi!  

– De ce foloseşti asemenea cuvinte?  

– Păi, cum să nu folosesc? Ce procuror e acela care condamnă un om nevinovat? Asta e justiţie, nene? Sunt nişte corupţi şi incompetenţi, asta sunt! Iar el nici avocat nu are. O să‑i numească unul din oficiu şi ştii tu ce prestaţie are acela în aşa situaţie.  

– Ei lasă, că nu e chiar aşa. Nu poate fi corupt un sistem, Amalia. Sunt oameni corupţi şi în justiţie ca în oricare altă instituţie a statului, dar nu e coruptă instituţia ca atare. Chiar dacă are uscăturile ei, nu poate fi catalogată în acest fel. Dar, te rog, calmează‑te! Nu‑i judecăm pe ei şi nu despre asta‑i vorba. De ce anume este acuzat prietenul tău? A întrebat‑o Octav cât se poate de blând, încercând s‑o liniştească.  

– E acuzat că a răpit o fată şi a violat‑o pe undeva, într‑o comună departe de Bucureşti. Îmi pare rău de ea, indiferent cine este, dar nu el a făcut asta.  

– Răpire şi viol? E gravă treaba. Când s‑a întâmplat, dragă?  

– Păi în ziua de… Maşina lui era la ţară, dar el era aici, ştiu foarte bine treaba asta. Era cu mine doar! Şi a fost de serviciu, Octav! Şefii lui au dat declaraţii, dar cine ştie pe unde or fi, mama lor de poliţişti şi magistraţi.  

– Uşor, nu începe iar, te rog! Ascultă, fată dragă, prietenul tău se numeşte cumva Gabriel Breazu?  

– Da! De unde ştii tu, Octav? Mă înspăimânţi! a exclamat total uluită Amalia, oprindu‑se din mers şi agă­ţându‑se de braţul bărbatului de lângă ea, tremurând.  

– Mâine, adică azi, după cum arată ora, am pro­gra­mat să merg pentru a studia dosarul.  

– Cum adică? De ce? Ce treabă ai tu cu dosarul lui, Octav? punea Amalia întrebările aproape fără să respire, privindu‑l încă uimită şi cu oarecare teamă.  

– Nu aş avea eu treabă, draga mea. Tatăl fetei lucrează la firma noastră şi m‑a rugat şeful să văd care‑i situaţia. Apropo de avocaţi, nu are bani să angajeze un apărător bun.  

– Şi… şi tu vei fi avocatul ei, deci…. Iar eu te rugam să… Doamne, ce mă fac acum. La cine să apelez eu? Nici nu…  

– Nu m‑am hotărât încă. Să văd dosarul, să analizez şi…  

– Păi, da! Cu pilele şi statutul tău profesional, ajungi acolo, dar eu de unde să ştiu ce probe au putut să‑l acuze pe el, nevinovat fiind? Cum să fac eu acum? Of! ce situaţie groaznică!  

– Ştii ce? Eu aş putea să… dar de ce ţii tu morţiş să‑l ajuţi pe omul acesta? Nu te supăra, te rog, dar mi se pare aşa…O faptă ca asta e deosebit de gravă.  

– Este, nu contest, Octav. Dar omul acela este un om, un om cu adevărat. E bun şi cinstit. Pe mine m‑a ajutat în momente grele, fără să mă cunoască prea bine. Pe mine, o străină pentru el. Când alţii cu stare n‑au avut habar de mine, a rostit Amalia cu vocea frântă de emoţie şi supărare, fără să‑şi şteargă cele două lacrimi mari ce se rostogoleau încet pe obraji. El nu poate săvârşi asemenea fapte în ruptul capului. Am reuşit să‑l cunosc bine, să ştii. Nu pot sta cu mâinile în sân când el refuză apărarea. De ce? Pentru că se ştie nevinovat, Octav! Pentru că are încredere în actul de justiţie, a refuzat să‑şi angajeze avocat, a apăsat ea pe ultimele cuvinte cu disperare. Dacă tu nu poţi, dă‑mi un avocat bun. Plătesc eu onorariul indiferent cât va fi nevoie.  

– Iartă‑mă, Amalia! Un avocat bun, ales de mine ca să mă lupt eu cu el şi să pierd, nu? Glumesc, draga mea, nu te supăra! A adăugat el imediat ce ea s‑a oprit din nou şi i s‑a agăţat de braţ încercând să‑l privească în ochi.  

– Tu eşti la fel de cinstit. Dacă vei vedea că e nevinovat, nu vei susţine să fie condamnat.  

– O, nici nu se pune problema. Asta voiam să‑ţi explic. Să văd dosarul. Poate că‑l văd şi pe el. Dar, dacă el este şi fata‑l recunoaşte…  

– Cum adică, dacă‑l recunoaşte? Nu l‑a văzut când l‑au arestat? Nu ea a spus cine este?  

– Ea era în spital în acele momente. Ea l‑a descris în amănunt, că doar, cum să‑ţi spun, dacă a violat‑o şi fapta s‑a repetat…  

– Da, te înţeleg. Ciudat. Foarte ciudat… Să înţeleg că pe cel arestat, pe prietenul meu, fata nu l‑a văzut?  

– Da, aşa am înţeles şi eu din discuţia cu tatăl său. Nu vor fi probleme dacă este nevinovat, te asigur cu toată seriozitatea. Voi apela la serviciile unui prieten. Poate că mergem împreună mâine să studiem dosarul. Te rog să ai încredere. Te voi ţine la curent cu toate. Absolut cu toate.  

Amalia era încrezătoare când s‑au despărţit. Credea în cinstea şi competenţa profesională a lui Octavian. Cre­dea şi în adevăr. „Nu se poate! Adevărul, curat ori murdar, iese la iveală întotdeauna. Admit că uneori se face lumină cam târziu, poate prea târziu ca să se mai îndrepte răul făcut. Sper din toată inima ca în cazul lui Gabriel să fie descoperit la timp. Destul l‑a bătut soarta până acum! Uf! Ce rău îmi pare că i‑am vorbit aşa de urât ultima oară! Dar voi repara greşeala şi va fi bine”.  

S‑a foit în pat mult timp, fără să poată adormi. Se gândea la Gabriel şi la acele bizare coincidenţe, toate ducând la acelaşi numitor comun: Octavian Neagu. Nu‑i venea să creadă. Era convinsă că nu întâmplător destinele lor s‑au încrucişat.  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (19) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 297, Anul I, 24 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!