Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 296 din 23 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (18)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul IV  

Meandrele destinului / 2  

Am fost condamnat la patru ani şi jumătate, cu drept de recurs. Norocul meu a fost că fata nu a murit. După vreo trei săptămâni şi‑a revenit. Când a început să vorbească, a povestit cum a fost atacată de un individ apărut brusc în faţa ei. Era întuneric. I‑a astupat gura şi a lovit‑o, după ce s‑a despărţit de mine, aproape de curtea ei. Nu i‑a văzut faţa, dar a declarat că era mai scund decât mine şi că avea părul mare. Eu am purtat întotdeauna părul tuns scurt, după ce am terminat armata. La recurs ea a fost martorul meu. Probele de salivă şi spermă nu s‑au potrivit cu ale mele, dar asta nu s‑a arătat în primă instanţă. Am fost achitat.  

Partea proastă a fost că, în timpul ăsta, soţia mea a fost convinsă că eu sunt autorul. A intentat divorţ în primele zile după condamnarea mea. Era supărată că o arată lumea cu degetul din cauza mea. Nu a putut suporta ruşinea. A lichidat magazinul şi a plecat la muncă în Italia. Nu ştiu acum unde este. Nu s‑a mai întors în comună. Casa de acolo a trebuit să o părăsesc. Tatăl ei mă căuta să mă omoare. Aşa m‑a ameninţat. I‑am dat absolut tot ce a fost al Danei, soţia mea. Până la urmă, a trebuit să plec. Toată lumea din comună mă considera criminal chiar şi după ce s‑a dovedit că nu am fost vinovat. Se vorbea că victima nu m‑a recunoscut şi că a retras plângerea contra unei sume mari de bani. Am pus casa în vânzare şi am trimis vorbă socrilor că, dacă o vând, le voi da lor banii, să‑i rămână Danei. Ea a vrut să trecem casa pe numele meu deşi o primise zestre. Era a ei de drept. Oricum eu nu mai puteam locui tot în comuna aia şi am considerat că nu e drept şi moral să iau eu banii pe casă. Era păcat de Dumnezeu să fac aşa ceva. Se pot verifica aceste afirmaţii şi toate câte le declar aici. Nici la mine în comună nu puteam să mă întorc. M‑am certat cu tata rău de tot. Nu mă credea criminal, dar bă­nuia că am o legătură cu cele întâmplate. Şi acolo unii oa­meni se uitau chiorâş la mine. Mie îmi era ruşine că m‑a lăsat nevasta. Nu puteam să mă întorc la părinţi.  

Cu banii ce i‑am strâns şi cu banii pe care i‑am împrumutat de la fratele meu am cumpărat o casă în co­mu­na „B”. Nu stau întotdeauna acolo pentru că lucrez mult noaptea să obţin un spor la salariu. Am închiriat o garsonieră în Bucureşti, la adresa... De asemenea declar pe proprie răspun­dere că maşina marca... număr de înmatriculare... am cumpărat‑o cu bani împrumutaţi de la bancă şi de la fratele meu. Am hârtii care dovedesc acest lucru. El mi‑a adus‑o din străinătate. Încă nu am achitat toţi banii împrumutaţi. De vreo trei săptămâni nu am folosit‑o. Din cauza banilor de dat pe combustibil şi din cauza serviciului. Un coleg e bolnav şi am lucrat ture duble. Am lăsat maşina în curte, sus pe culme, în faţa casei. Acolo am crezut că este văzută şi nu se poate întâmpla nimic rău. Am gard bun, înalt, de beton şi fier, cu porţi bune. Nu avea cum să intre cineva. În plus, şeful de post de acolo mă cunoştea. Că el a fost şef mulţi ani în comuna „M” şi i‑am spus că las maşina acolo. Mi‑a zis că se mai uită ei, poliţiştii, pe acolo şi să nu am nicio grijă. Menţionez că am încuiat şi porţile şi maşina. Cheile au stat mereu la mine. Niciodată nu le‑am dat la cineva şi nimeni, în afară de mine, nu a condus maşina mea.  

 

– Atunci cine p…a mă‑tii a condus‑o în noaptea aia, cretinule? Numai tu ai putut să o conduci, a ţipat procurorul Dincă, ridicându‑şi trupul mătăhălos de pe scaun. Tocmai mă lăsasem impresionat de povestea ta, nenorocitule. Nu te mai iert! a hotărât el cu voce tare în încăperea pustie pe care a început să o măsoare cu paşi mărunţi, nervos.  

O bătaie uşoară în uşă, urmată de apariţia co­mi­sa­ru­lui Grosu, în prag, l‑a făcut să se oprească din mişcare.  

– Aveţi nevoie de ceva, domnule procuror? Parcă am auzit că m‑aţi strigat...  

– Nu, adică, cred că da. Mai are ceva de adăugat la declaraţie, nenorocitul ăla?  

– Nu, nu are şi nici avocat nu cere. I‑am explicat că va avea din oficiu. E obligatoriu şi trebuia să‑i spunem că este dreptul lui să…  

– Păi da! E dreptul lui. Îi iei apărarea, domnule, de parcă a făcut bine pe pământul acesta, nu rele! Eu plec. Iau declaraţia să o introduc în dosar. Voi suna să comunic la ce oră să aduceţi reţinutul în instanţă.  

– Cum spuneţi, aşa vom face. Nu aveţi timp să‑l ducem la spital? Mă gândeam că era bine să…  

– Gata, domnule comisar! Să nu mai aud nimic. Am destule probe ca să justific reţinerea. Ajutaţi‑i avocatului să facă recurs împotriva încheierii. „Asta ar mai lipsi! Cretinii ăştia chiar sunt în stare de aşa ceva ca să‑mi demonstreze că sunt tari… Ce specimene, domnule!” a zâmbit magistratul ironic şi fără să se ascundă, în timp ce‑şi ridica geanta voluminoasă şi grea de parcă transporta pietre cu ea.  

Poliţistul s‑a uitat lung după el cum se rostogoleşte spre uşă şi a rămas pe gânduri. „Chiar nu pot să‑l înţeleg. I‑a căşunat pe omul acela şi refuză să ia în seamă o serie de elemente cât se poate de reale şi logice. Dar, ce să mai zic, dacă a reuşit să depună şi dosarul fără declaraţia presupusului învinuit! Cu chestia asta infirmă total ce spun gurile rele. Acuma procurorul îl bagă pe vinovat pe uşă şi poliţistul încearcă să‑l scoată! Dar, să ne vedem de ale noastre, că avem destule de rezolvat”. A scos din sertarele încuiate câteva dosare, şi‑a frecat palmele liniştit şi a deschis unul din ele. Nu apucase să citească patru rânduri. Telefonul l‑a întrerupt.  

– Alo! Da, v‑am recunoscut, domnule comisar. Am onoarea să vă salut! N‑a ajuns curierul? Păi da, vă înţeleg, dar nu uitaţi că ei au altă subordonare. Da, domnule comisar, sigur că da. Nu ştiu. Să vedem câte zile va hotărî judecătorul. Cum? Desigur. La camera pentru corpuri delicte. Două pachete de ţigări, sticle şi borcane, ambalaje. Da, cu etichetă. În ambele comune. Investigaţii subtile, fără uniformă, domnule comisar. Sigur că da. Am un agent expert în chestii de astea. Am înţeles, da. Am onoarea, domnule comisar!  

„Oho! Are idei omul ăsta, nu glumă! Nu degeaba i se spune „profu’ ” de câţiva ani buni, indiferent pe unde lucrează. Nu m‑am gândit la aşa ceva. Da, cred că reuşim să descoperim o pistă bună. Dacă aflăm furnizorul, poate descoperim omul. Poate doar intermediarul, dar tot e ceva”, se bucura deja comisarul Grosu imaginând câteva scene pline de surprize, în timp ce repunea dosarele la locul lor şi încuia sertarele biroului. Apoi, a ieşit grăbit din încăpere.  

 

În camera de consiliu atmosfera a fost apăsătoare. Doamna judecător era furioasă. Traficul specific acelei ore a enervat‑o şi plecase de acasă puţin întoarsă pe dos din cauza atitudinii soţului. Pe de altă parte, a venit la judecătorie numai pentru această cerere şi nu‑i convenea să se lungească discuţia târziu în noapte. Nu ea a dispus ziua şi ora pentru soluţionarea pro­pu­nerii de arestare preventivă, dar era de serviciu la permanenţă şi a vizitat‑o în acea dimineaţă procurorul Marius Dincă pentru a prezenta dosarul. Au discutat foarte puţin despre caz. Veche cunoştinţă, procurorul a convins‑o că va fi doar o formalitate pentru împlinirea prevederilor procedurale şi nu a avut timp să răsfoiască paginile prinse în dosarul cu pricina.  

Femeie cu suficientă experienţă practică în domeniu, fostă avocată, după cum spun unele persoane ce susţin că o cunosc, s‑a prezentat la ora fixată în camera de consiliu şi a ridicat nemulţumită din sprâncene observând că acolo se află doar o tânără grefieră pe care a luat‑o puţin la rost, vorbindu‑i şi privind‑o de sus, ca pe ultimul pălmaş al instituţiei:  

– De ce nu ai comunicat ora la care am dispus înce­pe­rea şedinţei? Poliţia nu ştie? Unde este învi­nu­itul? Nici avocat nu văd. E pustiu!  

– Doamna judecător, îmi pare rău, ştiţi foarte bine că am trimis la timp toate...  

– Şi? De ce nu sunt aici? Nu eşti în stare de nimic, fetiţo!  

Cu privirile în podeaua prost întreţinută şi roşie în obraji, biata fată, pierdută toată în roba largă, folosită zilnic de toţi grefierii, căuta un răspuns pe care, oricum, nu avea curaj să‑l formuleze. A salvat‑o de la alte observaţii nefondate intrarea impetuoasă a unui bărbat volubil care şi‑a rostogolit trupul prin uşa larg deschisă. Purta pe reverele sacoului şifonat o mică listă de bucate. Cu gesturi teatrale a invitat înăuntru o doamnă tinerică şi cu o atitudine cât se poate de indiferentă.  

– Poftiţi, poftiţi, stimată colega! Doamnă judecător, îmi cer scuze pentru cele zece minute de întârziere. Promit să fiu cât se poate de operativ, stimată doamnă judecător.  

– Bună ziua, domnule procuror! Nu este o problemă, vai de mine...Unde este presupusul vinovat şi cine este domnişoara?  

– Domnişoara, bine zis, este avocata numită din oficiu, având în vedere că presupusul învinuit, precum îl numiţi dumneavoastră, a considerat că nu este nevoie să‑şi deranjeze avocatul...  

– Bine, vom vedea ce şi cum, domnule procuror. Începem imediat dezbaterea cazului, după ce domnişoara grefier...  

– Deja am documentele domnişoarei avocat şi prime­le date le‑am înscris…  

– Nu te grăbi şi aşteaptă să menţionezi ceea ce dezba­tem şi hotărâm aici.  

Cu privirea rece şi vizibil nemulţumită, ju­de­că­toa­rea s‑a adresat avocatei, încercând să fie amabilă:  

– Domnişoară, dacă aveţi susţineri de vreun fel, aşteptaţi să le expuneţi la momentul oportun. Nu‑mi place să fiu întreruptă. Să intre învinuitul!  

Şedinţa a fost extrem de operativă. Judecătoarea, mult mai liniştită, dar plictisită, l‑a întrebat pe Gabriel dacă îşi menţine declaraţia existentă la dosar, dacă este vinovat şi dacă regretă fapta. Nu a avut răbdare să‑l asculte atunci când bietul om a dorit să explice că nu poate regreta o faptă al cărei autor nu este. Expresia „am fost de serviciu în noaptea aia” a trecut de la un perete la altul şi de acolo în tavan, fără să fie auzită de judecătoare. Procurorul Dincă privea distrat spre fereastră, iar avocata îşi studia o agendă telefonică. Nici ei nu au auzit şi, drept urmare, nu au intervenit. Doar grefiera care asigura permanenţa în serviciu a auzit. Ea studiase toate hârtiile din dosar, inclusiv pe cele întocmite de poliţişti şi avea cu totul o altă opinie. Nu a avut curajul să ridice vreo obiecţie şi nici procedura nu‑i permitea s‑o facă. Şi‑a amintit că judecătoarea a privit cu totală indiferenţă declaraţia învinuitului, adusă cu mare întârziere şi i‑a cerut să‑i facă o scurtă prezentare a ca­zu­lui. Nu a avut răbdare s‑o asculte până la sfârşit, dar nici nu şi‑a făcut timp să studieze dosarul. S‑a mulţumit cu puţinul oferit de procuror şi l‑a luat de bun.  

Drept urmare, s‑a pronunţat cu vocea ei rece, fără inflexi­uni: „În baza art... din Codul de Procedură Penală... raportat la... se admite cererea de arestare preventivă a numi­tului... învinuit de comiterea... pentru o perioadă de 10 zile... Aveţi dreptul, potrivit art. 146…”. Imediat după aceea, i‑a reproşat grefierei, pe un ton destul de dur, că şi‑a permis să ceară lămu­riri cu privire la fundamentarea încheierii şi a completării man­da­tului de arestare preventivă.  

Apoi, calmându‑se şi amintindu‑şi că apărarea nu a avut nicio intervenţie, s‑a întors către avocata numită din oficiu.  

– Domnişoara avocat, dacă aveţi totuşi ceva de menţi­onat, vă rog!  

– Eu nu am nimic de adăugat. Nu ştiam prea bine despre ce este vorba în acest caz. Îmi veţi semna, vă rog, că am fost prezentă, sa‑mi pot lua şi eu banii…  

– Iată un exemplu de operativitate şi vă felicit domnişoară! s‑a întors procurorul Dincă spre ea, zâmbindu‑i cu subînţeles.  

– Bine, declar şedinţa încheiată, la revedere! a rostit plină de importanţă judecătoarea şi a ieşit grăbită, sub privirile contra­dictorii ale celorlalte persoane din încă­pe­re.  

Învinuitul, ţinut strâns de doi poliţişti, privea stupefiat şi disperat, cum ies din sală cei care‑i hotărâseră soarta fără să ţină cont de dreptul său în a‑şi exprima opinia.  

*  

Seara târziu, după ce soarele trecuse linia orizontului lăsând cerul însângerat, Silvia îşi ştergea lacrimile înainte de a intra în salonul în care Iuliana o aştepta nerăbdă­toa­re, cu nervii zdruncinaţi. Şi‑a aranjat părul şi a încercat un zâmbet liniştitor în colţul gurii. Nu dorea să‑i spună fetei toate cele discutate cu medicul legist şi nici să‑i dezvăluie gândurile ce o chinuiau pe ea şi pe Tudor. Era hotărâtă să o protejeze prin toate formele posibile, să o ţină departe de orice emoţie ori supărare. A văzut‑o de cum a deschis uşa şi s‑a îndreptat grăbită spre patul fetei pe care îmbrăţişat‑o în tăcere. A simţit privirile celor din salon cum le urmăreau toate gesturile, gata pregătite să le absoarbă cuvintele cu lăcomie, pentru a‑şi astâmpăra curio­zitatea.  

Câteva minute în şir nu au vorbit nimic. Fata tremura în braţele mamei. Nu plângea. I‑a şoptit într‑un târziu să nu vorbească cu voce tare şi să rămână lângă ea. S‑o ţină în braţe şi atât. După ce s‑au liniştit amândo­uă, Iuliana a început să vorbească încet, şoptind hotărâtă cuvintele, privindu‑şi mama în ochi.  

– Mamă, eu nu mai pot rămâne încă trei zile aici. Mă simt bine. Ia‑mă acasă, mamă! Te rog mult!  

– Iulica mea dragă, a zis doctorul că aceste trei zile vor fi importante pentru...  

– Nu mai suport, mamă, înţelege‑mă, te rog! A­sistente­le şi infirmierele îmi zic „violata” când şuşotesc între ele şi râd de mine. Mă simt groaznic. Sunt o individă fără nume. Sunt „violata” şi atât! Au venit unele bolnave din alte saloane să mă vadă. M‑au întrebat dacă mi‑a plăcut, mamă. Asta m‑au întrebat femeile alea nesimţite. Nu mai suport!  

– Dar, fata mamei, nu este toată lumea aşa. Şi dacă domnu’ doctor a zis că…  

– Nu e, mamă, aşa toată lumea. Multe mă compă­timesc şi‑l blestemă pe făptaş. Dar e o atmosferă apăsătoare. Noaptea e macabră, mamă. Acasă pot urma foarte bine tratamentul, fără alte obligaţii. Acasă ştiu că mă întremez ca lumea, mamă, nu aici. Şi nici matale nu mai stai cu grijă pe drumuri.  

– Dar ce obligaţii pot fi aici, Iulica dragă? Ce vorbă e asta pe tine?  

– Mamă, cere să mă externeze. Pentru un pahar cu apă a trebuit să dau o hârtie de un leu şi asistentele îmi fac injecţia în doru’ lelii. Puţin le pasă de mine dacă nu le dau ceva. Uită că exist aici. Înnebunesc de tot, mamă, dacă mai stau aici trei zile, înţelege‑mă!  

– Bine, fata mamii, o să vorbesc cu doctoru’. O să‑l rog, dar să ştii. Facem cum zice el, că el hotărăşte până la urmă. Te rog să te linişteşti. Am promis că voi vorbi, da?  

– Da, mamă, te cred. Ce se mai aude despre omul acela? Nu‑mi spui nimic? A întrebat Iuliana pe neaştepta­te, privind‑o în ochi, deşi era evident cât de jenată se simţea.  

Silvia s‑a codit să răspundă. Întrebarea a prins‑o nepregătită. Nu ştia dacă e bine să vorbească despre acest lucru sau ba. La insistenţele copilei, a vorbit rar, şoptit, aproape de urechea fetii.  

– L‑au dus la judecătorie, fata mamii. În sfârşit, e arestat. Nu l‑au judecat.  

– Cum adică nu l‑au judecat? N‑ai zis, mamă, că e arestat? a întrerupt‑o Iuliana cu vocea încărcată de surpriză şi teamă.  

– Păi, aşa se face. După o perioadă de nu ştiu câte zile va fi şi procesu’. O să ne anunţe şi pe noi. Atunci vei fi şi tu la Judecătorie, că eşti partea vătămată, cum ziceau poliţiştii ăia.  

Trebuie să fii tare şi să ceri pedeapsa maximă, mamă! a lămurit‑o Silvia, apăsând încrâncenată pe ultimele cuvinte. Iuliana nu a răspuns imediat. A oftat şi a închis încet ochii. Şi‑a adus aminte de unele momente ale zilei trecute…  

 

 

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (18) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 296, Anul I, 23 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!