Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 295 din 22 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (17)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul IV  

Meandrele destinului / 1  

– Complicată viaţă ai avut, domnule! Se crapă de ziuă şi nu ai scris nimic...  

Gabriel a întors capul, speriat, cu privirea înceţoşată. A trecut mâinile peste faţă, ştergând două lacrimi ce reuşiseră să se strecoare printre gene, în timp ce s‑a ridicat încet, împovărat şi strivit de toate gândurile ce‑l munciseră aproape o noapte. O noapte albă, o noapte unică şi lungă, în care s‑a lăsat pradă întâmplărilor şi trăirilor, ce l‑au năpădit şi s‑au derulat atât de intens, încât avea senzaţia că sunt prezente. A privit buimac în jurul său, căutându‑şi părinţii. În uşa bucătăriei, unde le‑a povestit că s‑a angajat şi primise binecuvântarea tatălui, stătea ofiţerul de serviciu şi‑l privea atent, contrariat şi chiar îngrijorat.  

– Eu, da, adică nu, nu mi‑am dat seama... Dumneavoastră ce doriţi? l‑a întrebat Gabriel cu reală nedumerire în voce.  

– Eu... eu îţi aduc aminte că eşti reţinut la poliţie şi că trebuia să scrii o declaraţie... Ce‑i dai şefului când va veni peste un ceas‑două? Aşa a rămas vorba când a plecat. Ascultă, te simţi bine, domnule? Am un ceai dacă vrei, s‑a oferit poliţistul privindu‑l compătimitor.  

– Nu, nu e nevoie, mă iertaţi, vă rog! Nu mi‑am dat seama că a trecut timpul. Am aici apă, aţi lăsat‑o dumneavoastră aseară, sau vreun coleg. Da, o să scriu, încep acum... „Ce dracu’ s‑a întâmplat cu mine? N‑am scris decât datele de stare civilă”, a constatat el privind hârtiile de pe masă. „M‑a atenţionat să scriu despre amprente... Ce să scriu acolo, că doar ei ştiu foarte bine când şi cum s‑a întâmplat! Nu‑mi face plăcere să retrăiesc acele zile. A fost cea mai tristă perioadă a vieţii mele, dar iată că din nou se întâmplă acel ceva ne­lă­mu­rit şi va trebui să mâzgălesc ceva aici”, a hotărât Gabriel destul de greu, aplecându‑se asupra hârtiilor.  

După fiecare frază lua o pauză de câteva minute. Recitea ce a scris, îşi exprima nemulţumirea mormăind încruntat şi se ridica pentru a măsura în lung şi‑n lat încăperea cu paşi mici şi repezi. Trecea din nou la masă, ceva mai calm, pentru a mai scrie câte ceva, încercând să‑şi amintească exact ce‑i ceruse poliţistul. Abia acoperise o pagină şi jumătate cu scrisul său neuniform şi încâlcit, dar lizibil, când a simţit în ceafă o privire scormonitoare. A întors capul şi nu mică i‑a fost mirarea să‑l vadă pe comisarul Olaru încremenit pe pragul uşii în costumul său gri, ce‑i scotea în evidenţă faţa albă, proaspăt bărbierită, dar vizibil neodihnită.  

– Bună dimineaţa!  

– Să trăiţi, domnule comisar! i‑a răspuns Gabriel ridicându‑se greoi de pe scaun.  

– Stai jos, te rog, nu trebuia să te ridici. Ai terminat de scris ori acum te‑ai apucat? l‑a întrebat poliţistul în timp ce scotea un pacheţel din mapa purtată sub braţ.  

– Îmi pare rău. Sincer. Nu am dormit toată noaptea. M‑au năpădit amintirile. Am început, dar n‑am terminat şi...  

– Bine, bine, dă‑mi să citesc în timp ce dumneata mănânci sandvişul acesta. Sunt sigur că de ieri nu ai mân­cat nimic. L‑a pregătit soţia mea. Hai, te rog! a insistat el observând gestul de refuz al lui Gabriel.  

– Mulţumesc mult, dar nu trebuia. Sunt obişnuit să mai sar şi peste mese uneori. Nici nu‑mi este foame, zău dacă nu.  

– Gata, poftă bună! a încheiat poliţistul discuţia, nerăbdător să citească declaraţia.  

A luat hârtiile de pe masă şi s‑a retras, hotărât să‑l lase să mănânce în tihnă. Gabriel a înghiţit cu noduri, greu, după ce a muşcat din cele două felii de pâine între care erau presate, din belşug, două felii de salam şi una de brânză. Apoi, din ce în ce mai mult, a simţit că‑i este foame şi a mâncat tot, cu grijă să nu scape nicio firimitură. A băut o cană plină cu apă şi s‑a înviorat. Parcă uitase de ce se află acolo, dar numai pentru două minute, pentru că s‑a întors comisarul, care l‑a şi invitat la dialog.  

– Domnule, ai avut atâta timp şi… lasă, nu‑i nimic. Ascultă aici: sunt grăbit. Vei scrie în continuare despre ceea ce ţi‑am cerut. Acum vreau să‑mi spui, foarte repede şi precis, când şi de ce ţi‑ai schimbat cartea de identitate şi legitimaţia de serviciu?  

– Da, domnule comisar, le‑am schimbat, că mi s‑au furat acum vreo trei sau patru ani. Într‑o altercaţie.  

– Ştii cine anume a fost autorul şi când s‑a întâmplat?  

– Nu, domnule comisar, şi poliţiştii nu i‑au descoperit, că au fost mai mulţi. M‑au atacat în post…, când era să pun mâna pe unul care spărgea maşini în parcare.  

– Şi nu ai recunoscut pe niciunul?  

– Era slab luminată zona. Ei aveau măşti sau ciorapi negri pe faţă. M‑au lovit pe la spate când mă luptam eu cu individu’. Mi‑am revenit când au ajuns poliţiştii şi nu mai aveam documentele, telefonul şi nici bastonul de...  

– Mda! S‑au făcut cercetări, nu?  

– Da! A venit încă o maşină. M‑au amprentat din nou, ştiţi, şi am dat declaraţie despre cum s‑a întâmplat. După ce m‑au luat de la spital, că mai întâi m‑au dus acolo să‑mi revin ca lumea, să mă bandajeze. Şefii mei au dat la... cum îi zice... la ziar, seria şi numărul de la...  

– Înţeleg, în „buletinul oficial”, desigur. Ai fost găsit nevinovat, presupun, a intervenit comisarul, fără să‑şi ascundă mulţumirea ce a simţit‑o ascultându‑i relatarea.  

– Păi, altfel mai lucram la ei? Mă dădeau afară, domnule comisar, ştiţi cum se...  

– Da, ştiu foarte bine. Mulţumesc pentru cooperare... Încă ceva, te rog, domnule Breazu. De câte ori ai fost în străinătate şi când anume?  

Întrebarea a venit ca o bombă pentru Gabriel. Se aştepta la ceva referitor la acea altercaţie, la noaptea trecută, la maşină, la fata violată, dar nu la o schimbare totală a sensului discuţiei. Pentru câteva clipe, a rămas tăcut şi descurajat observând faţa rece, impasibilă şi pri­vi­rea sfredelitoare a comisarului. Nu a reuşit să înţeleagă ce rost avea acea întrebare.  

– De câte ori? Dar am fost vreodată, domnule comisar? Nici până la graniţă n‑am ajuns în viaţa mea, dar să o mai şi trec. Ce vreţi să spuneţi? Mi se mai pune ceva în cârcă? Vă asigur că eu nu...  

– Nu e nevoie. Mulţumesc! Am probleme urgente de rezolvat. Scrie ce mai e de scris. Nu uita chestiunea cu amprentele şi stai liniştit.  

– Am înţeles, să trăiţi! a mai apucat Gabriel să spună, timp în care poliţistul trăgea deja uşa după el. A rămas în picioare, uluit de atitudinea acestuia. Nu putea pătrunde sensul acelor întrebări. În schimb, era ceva anume în comporta­mentul şi felul de a‑i vorbi, care l‑a liniştit şi chiar încurajat. Mult mai liniştit, s‑a aşezat pe scaun şi a continuat să scrie mai atent, cursiv şi explicit.  

Puţinele explicaţii pe care comisarul Olaru le‑a dat, l‑au uluit pe comisarul Grosu. Nu‑i venea să creadă. Îl aştepta cu mare nerăbdare pe procuror, făcându‑şi planul expunerii situaţiei. Îşi imagina că nu va fi uşor să‑l convingă şi parcă‑i vedea fruntea asudată şi obrajii înroşiţi de înfocarea‑i specifică în susţinerea propriei ipoteze.  

Trecuse cu puţin de ora prânzului când a intrat ma­gistra­tul în biroul său. Era odihnit, bine dispus, cu zâmbe­tul pe buze. Câteva pete proaspete pe lângă cele vechi şi burta ce‑i acoperea cureaua pantalonilor, atât cât se vedea prin haina deschisă la nasturi, stăteau drept mărturie că mâncase bine şi chiar se lăfăise, neglijent, ca de obicei.  

– Domnule, nu că mi‑ar trebui neapărat, dar vreau să citesc şi eu declaraţiile individului, aşa, din curiozitate. Să văd ce minciunele încearcă să ne bage sub nas. Dă‑mi, te rog, dacă le ai la îndemână şi poate bem o cafea în timpul lecturii, s‑a adresat el şefului secţiei de poliţie, după ce l‑a salutat şi s‑a lăsat greoi pe scaunul oferit.  

– Desigur, domnule procuror. Tocmai citisem şi eu... sunt câteva pagini...  

– Câteva? Ce a avut de scris, domnule? Mda, să vedem.  

– Dacă‑mi permiteţi, vă rog, ce aţi hotărât să...  

– Cum adică, ce am hotărât? Mai este loc de altă variantă? Arestarea preventivă, domnule comisar, păi ce crezi, că am stat cu mâinile în sân? Am prezentat deja instanţei dosarul, mai puţin declaraţia amărâtului ăstuia. Vreau să văd ce scrie şi o prezint rapid. Aşa m‑am înţeles cu judecătoarea care e la permanenţă azi. La ora 21 trebuie să‑l prezint şi pe cel reţinut în camera de consiliu. Aşa am stabilit. Urgenţele se rezolvă repede, domnule. Nu e un caz oarecare, nu?  

– Da, aveţi dreptate. Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă, cu permisiunea dumneavoastră, desigur, fiind cel care a coordonat toate acţiunile, avem date noi în ceea ce‑l priveşte pe acest om.  

– Date noi? Ce ne‑ar mai trebui? Avem mijlocul de transport folosit la săvârşirea faptei, avem cele două imobile care aparţin aceleiaşi persoane, îl avem pe proprietarul lor. Ce ne mai trebuie, domnule comisar? s‑a supărat pe dată magistratul, ridicând treptat vocea la fiecare frază pronunţată. Se roşise deja şi pe frunte îi apăreau primele broboane de sudoare.  

– Domnule, permiteţi, vă rog! Lăsaţi‑mă să vă amintesc că descrierea fetei şi chiar portretul robot indică o cu totul altă persoană, a accentuat poliţistul, oarecum iritat şi nemulţumit. În plus, am primit un telefon de la Borş, de la şeful punctului de trecere a frontierei. Mi‑a comunicat domnul comisar Olaru.  

– Olaru? Şi de ce nu e aici? Şi ce treabă avem noi cu frontiera, bre?  

– Domnul comisar este la sediul central. Aşteaptă de la Borş documentele de identitate ale acestui individ reţinut de noi, Breazu Gabriel.  

– Breazu? Ăsta al nostru, bre? Cum dracului are documentele la Borş dacă le‑am văzut noi aseară, aici? Au dispărut de la poliţie? Ha, ha, ha! a început magistratul să râdă. Domnule, glumeşti cu mine ori n‑am fost atent şi îmi scapă ceva? Spune, domnule comisar!  

– Domnule procuror, dacă m‑aţi fi lăsat de la început, dar.. mă rog! În noaptea asta s‑a prezentat la punctul de trecere fron­tieră Borş, judeţul Bihor, o persoană de sex masculin cu intenţia de a trece în Ungaria. Aveţi răbdare, vă rog! a insistat poliţistul observându‑l pe procuror cum se ridică nervos şi nemul­ţumit de pe scaun, făcând semn cu mâna că nu vrea să mai asculte. Funcţionarului i s‑a părut că este suspect, dat fiind atitudinea generală a individului. Nervos, nebărbierit şi murdar, cu ţinuta în neorânduială şi grăbit, pregătit să ofere o sumă de bani, introdusă între filele legitimaţiei de serviciu, cu numele Breazu.  

– Hai, domnule, că e cusută cu aţă albă! Cu legitimaţia se trece graniţa? a izbucnit, furios de data asta, procurorul Dincă.  

– Nu. Avea şi cartea de identitate, dar legitimaţia are mai multe file şi a încercat să‑l convingă pe funcţionar că se întoarce dimineaţa că intră de serviciu. În timp ce acesta verifica lista cu persoanele date în urmărire, individul a fugit. A aflat că este căutat. Actele au rămas acolo. Sunt pe numele omului nostru!  

– Formidabil! Le aveţi aici pe cele văzute ieri, sau
le‑am pus în dosar, cumva?  

– Da, poftiţi! a răspuns poliţistul sigur pe el, scoţându‑le din sertarul biroului.  

– Da, da, e o chestie. E numai bine, îl arestăm preventiv. Trece ziua până ajung actele alea. Om vedea după aceea care‑i treaba cu ele. Avem timp să cercetăm şi el va trebui să dea nişte lămuriri. Să le dea instanţei. Gata! Vreau să‑l transportăm şi să‑l prezentăm instanţei mai repede, dacă se poate. Ce aţi făcut cu avocatul? A cerut până la urmă?  

– Nu ştia el de posibilitatea asta, dar nici nu vrea. Susţine că nu este vinovat, că nu are nevoie de avocat din moment ce fapta s‑a săvârşit în timp ce el era în post, la serviciu.  

– Ha, să dovedească! Avem de la locul lui de muncă ceva date despre acest aspect?  

– Încă nu, domnule procuror. Au promis că până‑n seară le prezintă.  

– Păi da, că stăm la dispoziţia lor! Deocamdată o să comunic să i se dea un avocat din oficiu. Poate o avea şi el timp să studieze propunerea şi declaraţia asta, că în rest… ştii cum se lucrează!  

– Da, domnule procuror, am auzit multe. Nici nu sunt numiţi din timp ca să poată studia dosarul. Ca şi acum, de altfel…  

– Adică ce vreţi să insinuaţi, domnule comisar?  

– A, nu! Nimic, domnule procuror. Ştiu cât de aglo­me­rate sunt instanţele şi parchetele. Intră şi cu suta de dosare într‑o şedinţă, a încercat poliţistul să schimbe subiectul. „Dacă ai dat dosarul incomplet, îmi cam dau seama cum merg treburile, domnule „ştie tot”! Când dracu mai studiază ei toate hârţoa­gele? Hotărârea e luată la propunerea verbală, se pare, mai mult ori mai puţin documentată. La audiere se ia de bun ce zice procu­rorul că, deh, a coordonat activităţile de urmărire penală. Totuşi, să‑mi fac datoria şi să‑l atenţionez din nou cu privire la avocat. Să fiu cu conştiinţa împăcată. Altfel risc să mă ia IGP‑ul la întrebări. Păi, da! Cu Olaru nu‑i de glumit în chestii proce­durale”, a hotărât poliţistul, dregându‑şi vocea pentru a fi calm.  

– Sunt probleme peste tot, domnule procuror. E multă muncă şi stresul ne omoară pe zi ce trece. Insistaţi, vă rog, pe problema apărătorului. Ştiţi, timpul trece repede, s‑a comprimat al naibii de mult. E chiar vizibil, cum ne spuneaţi dumnea­voastră ieri.  

– Bun! Vă rog, până atunci, vedeţi dacă cere totuşi avocat şi dacă mai are ceva de adăugat la declaraţie. Poate că aveţi şi dumneavoastră dreptate. Sper că nu vă deranjez prea mult, s‑a scuzat procurorul Dincă, cu o uşoară nuanţă de ironie în voce, pentru a mai îndulci atmosfera.  

– Evident că nu, domnule procuror, a răspuns comisarul Grosu, oarecum înviorat, dar în total dezacord cu graba magistratului şi hotărârile pripite pe care acesta le lua. „Treaba lui! O să se facă de băcănie până la urmă. Nu vrea să ia în seamă ce‑i aducem noi la cunoştinţă... El ştie tot! Păcat de băiatul ăsta. Nici eu nu mai am reţineri. Precis este nevinovat. Mai grav este că în timpul ăsta violatorul se află în libertate. Oare s‑a suspendat ordinul de urmărire generală după ce a fost reţinut acest Breazu? Portretul robot ar putea fi încă de un real folos. Nu l‑am întrebat pe domnul Olaru...”, monologa poliţistul în gând, încercând să‑şi ascundă dezamăgirea.  

– Mai avem vreo patru ore. Dă‑mi să văd totuşi ce a scris amărâtul ăsta. Poate mai e nevoie de ceva expli­caţii, l‑a întrerupt procurorul din meditaţie.  

– La dispoziţia dumneavoastră, s‑a grăbit el să răspundă, arătând hârtiile de pe birou.  

După ce şi‑a ales o poziţie comodă la birou şi a rugat să nu fie deranjat, a început să răsfoiască paginile plictisit şi, mai apoi, din ce în ce mai curios, a început să le citească atent. Când a terminat toate paginile a rămas gânditor, privind în gol, absent la tot ce era în jurul său. I‑a atras atenţia, în mod deosebit, cele declarate de învinuit cu privire la condamna­rea penală pe care a avut‑o în urmă cu aproape patru ani...  

*  

– Eram liber în ziua aceea. După ce am lucrat numai tura de noapte timp de două săptămâni, şefii mi‑au dat trei zile să‑mi rezolv problemele de acasă. Dana nu a putut merge cu mine în comuna „M” la părinţii mei. Avea probleme de rezolvat la magazin. Eu am lucrat la câmp cu tata. Am cules o parte din porumbii de la hotarul locului. Ca să dăm impresia că tot lotul este recoltat. Se fura mult de pe câmp. Altă soluţie nu aveam. Chiar dacă nu era vremea lor. Peste vreo două săptămâni ar fi fost vremea culesului.  

Am terminat până să se lase seara. Pe drumul spre casă m‑am întâlnit cu doi prieteni, foşti colegi de liceu. Erau în vacanţă. Studenţi. M‑au invitat la unul din ei, Florea Vizitiu. Era ziua lui şi aştepta să vină trei colege de facultate. Cu mine se întregea grupul de patru perechi, pentru că mai era invitată o fată din comună şi un băiat. Am mers acasă, m‑am spălat şi am plecat.  

Am petrecut până pe la ora unu, cel mult două noaptea. Am dansat şi am cântat. Eu o cunoşteam din liceu pe fata din sat şi pe încă una dintre ele. Am plecat împreună cu Mihaela Diaconu, fata din sat. Am mai stat de vorbă puţin. Ea era veselă. Poate băuse mai mult. Mi‑a povestit despre ea şi familia ei. Când să intrăm pe uliţa ei, a zis să ne luăm rămas bun. Nu dorea să fiu văzut. Se gândea la mine că sunt însurat şi nu a vrut să se ducă vorba. Ne‑am sărutat pe obraz şi eu am plecat spre casă.  

A doua zi, puţin după prânz, când am terminat treaba, eu am plecat cu microbuzul la mine acasă, în comuna „C”. Aveam şi acolo de lucru, ca în orice gospodărie. Seara i‑am povestit soţiei ce am făcut la părinţi. I‑am povestit şi despre aniversarea la care am fost. Am considerat că e mai bine aşa decât să audă de la alţii. După ce ne‑am culcat, pe la miezul nopţii au năvălit mascaţii în curte şi m‑au somat să mă predau. M‑au luat cu ei aproape dezbrăcat. La sediul Poliţiei am fost amprentat şi am dat mai multe declaraţii.  

Am fost acuzat că am atacat‑o pe fata aceea, Mihaela Diaconu. De asemenea, am fost acuzat că am violat‑o şi i‑am provocat vătămări care i‑au pus viaţa în pericol. A doua zi am fost arestat. Am înţeles, de la avocat, că un paznic de câmp a găsit‑o dimineaţa într‑un lan de porumb, la marginea satului, doar la 200 de metri de casă. Era bătută, muşcată rău şi violată, în stare de inconştienţă. Sufocată, dacă‑mi amintesc. De fapt, mai târziu am aflat că a fost în comă. Din cercetări s‑a ajuns la mine şi am fost bănuit că eu sunt autorul. Eu am fost ultimul om care a fost cu ea în acea noapte. Degeaba au declarat părinţii mei că am dormit acasă, după ora două sau trei noaptea. Degeaba au declarat că eram treaz şi cu hainele curate…  

 

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (17) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 295, Anul I, 22 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!