Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 292 din 19 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (14)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III Noaptea frământărilor / 6  

Viitorul lui Gabriel părea că va fi croit după cum discutase cu tatăl său, cândva, la câmp. La jumătatea lui octombrie, când Dana era deja plecată la liceu în Bucureşti, Gabriel a început munca la IAS. Era angajat, cu forme în toată regula, ca tractorist. Arăturile de toamnă erau în toi. Nu‑i rămânea timp de citit. „Vine iarna curând. Atunci voi avea timp suficient. Dacă am scăpat de armată anul acesta, la anul trebuie să intru neapărat la facultate. Altfel, mă înhaţă şi spun adio planurilor făcute cu Dana”. Pe Gavrilă îl întâlnea doar seara, târziu, când venea de la muncă. Nici duminica nu avea zi liberă. În sinea sa era mulţumit. Nu‑l mai sâcâia mezinul familiei cu între­bă­rile lui fără rost şi cu prostiile pe care le făcea cu regularitate. Mai nou, începuse să se bată cu băieţii la şcoală şi să tragă fetele de păr. Fără un motiv anume. La nici două luni de când începuse şcoala, învăţătoarea i‑a chemat părinţii la şcoală. Ioana nu a avut timp să se ducă. Vasile a aflat mai târziu, într‑o duminică, pe când se întorcea de la biserică. L‑a oprit învăţătoarea pe uliţa principală.  

– Îmi pare rău, nea Vasile, dar trebuie să stăm serios de vorbă.  

– Apăi, dacă trebuie, să stăm, tovarăşa! Despre ce‑i vorba?  

– Nu v‑a spus băiatul să veniţi la şcoală? a întrebat neîncrezătoare învăţătoarea.  

– Păi o fi spus Ioanei, dar dacă ea a fost cu treabă, ca toate muierile… Da’ce? Face copilu’ prostii, ori nu învaţă? a întrebat Vasile bănuitor şi încrâncenat. – Ar fi bine să vă arăt catalogul, să‑i vedeţi notele, nea Vasile. Ştiu că aveţi multă treabă, dar aţi cam neglijat băiatul acesta. Cel mare a fost… – Lasă‑l pe acela, că ştiu eu cum a fost, tovarăşa, dar ce e cu ăl mic? N‑am nevoie să vin la şcoală dacă vorbim acu’ şi aflu ce trebuie. Ia să vedem, că sunt tare curios!  

– Băiatul nu învaţă, nea Vasile. E un îndărătnic şi puturos. Nu‑şi face temele pentru acasă aproape niciodată. Se bate cu băieţii în curte şi în clasă şi întârzie mai mereu după ce se sună de intrare la ore, azvârle cu pietre în pomi şi în stâlpi…  

– Şi care băiat nu face la fel, tovarăşa? De aia sunt băieţi. Se mai lovesc, mai sar gardu’, mai aleargă. Sunt şi ei nişte copii, nu? Nici noi nu am fost altfel la vârsta asta a lor, a încercat Vasile să reducă din gravitatea faptelor pe care învăţătoarea le relatase cu nemulţumire vădită.  

– Nu vă contrazic, dar Gavrilă al dumneavoastră depăşeşte orice limită, nea Vasile. Este cel mai rău din clasă. Bate până şi fetele şi au început părinţii să vină la mine pentru a…  

– Trimite‑i şi mata la mine, tovarăşa. Vorbesc eu cu ei şi i‑oi linişti, a întrerupt‑o Vasile nepoliticos, iritat şi, în aceeaşi măsură, ruşinat. Iar cu băiatu’ stau eu de vorbă. Vede el pe domnu’ dracu’! Bine, o să mai discutăm, tovarăşa. Săru’ mâna!  

Acasă a fost furtună. Vasile a trecut pe la cârciumă şi a dat pe gât două păhărele de ţuică, pe nerăsuflate, ca pe apă, i‑a salutat din mers pe cei ce sperau că le face cinste cu vreo cincizeacă, cum se mai întâmpla în zi de duminică, a îndesat pălăria pe cap şi a plecat glonţ pe uliţa pustie. A convocat toată familia şi a interzis de la bun început ca cineva să ia apărarea celui pe care‑l va arăta că a făcut neamul de râs. A povestit cele spuse de învăţătoare. Au amuţit toţi. Numai Gavrilă, în acea linişte mormântală pe care el a socotit‑o ca fiindu‑i favorabilă, a rostit cu nevinovăţia întipărită pe chip:  

– Tovarăşa învăţătoare întotdeauna se ia de mine. Are ea ceva cu mine, că nu mă plâng de nimic, tată. Nu este adevărat că…  

– Îţi dau eu motiv să plângi, de îndată, băiete, l‑a întrerupt Vasile cu vocea‑i mânioasă şi puternică de s‑au zguduit ferestrele. Te‑am întrebat ceva? Am cerut explicaţii, pui de năpârcă? Faci tu familia de râs, bă? Neam de neamu’ meu nu a avut proşti în casele lor, putoare neruşinată ce eşti! – Vasile, io zic că tu… – Să nu zici nimic, femeie! Că tu ai ştiut şi n‑ai zis pân‑acu’ nimic. L‑ai protejat pe puturosu’ şi neruşinatu’ fami­liei. Vezi că poate iei şi tu o porţie imediat! a întrerupt‑o Vasile, mânios şi nemulţumit, privind‑o crunt. Apoi s‑a întors către Gavrilă, sub privirile celorlalţi, uimiţi şi temători, scoţân­du‑şi cureaua. Jos pantalonii, fiule! Zece curele vei încasa de data asta şi la fiecare vorbă scoasă, alta vine cu iuţeală, mai rea ca ălelalte. Ca să‑ţi aduci tu aminte, fiule, că trebuie să şi înveţi. Ca să ştii că trebuie să fii şi cuminte. Ca să ştii că trebuie să dai soco­teală de tot ce faci. Ca să afli că nimeni nu mănâncă degea­ba. Că aşa e bine să fie, băiatule. Toate au rostul lor în viaţă.  

Le‑a încasat Gavrilă pe toate zece, auzind ce trebuie să mai ştie, la fiecare, fără să plângă. Doar a scâncit strângând din dinţi. Ştia că nu‑i de glumă cu taică‑său. Îl cunoştea destul de bine ca să fie convins că ar cere degeaba îndurare şi iertare. Ştia că adaugă loviturile promise cu mai mare tărie şi încrâncenare. Nu suporta văicărelile şi lacrimile celor vinovaţi de ceva. Iar băiatul era conştient de vinovăţia sa.  

Bunicii tăceau neputincioşi, cu ochii plecaţi spre podea, lăcrimând, iar Ioana, cu baticul la gură, se zguduia de plânsul ce o sufoca, neeliberat. Gabriel privea cu multă milă, muşcându‑şi buzele. Cunoştea usturimea ace­lor lovituri de curea pe fundul gol.  

– Asta e! Ţi‑au ajuns, fiule? Pui mâna pe carte aşa cum trebuie de aici încolo?  

– Da tată, săru’ mâna, a răspuns Gavrilă printre sughiţuri, ridicându‑şi pantalonii în timp ce urmărea chiorâş legănatul lent, dar ameninţător, al curelei de piele.  

– Mai chiuleşti de la şcoală de azi încolo? Te cu­min­ţeşti, băiatu’tatii?  

– Nu mai fac prostii, tată… Nu mai chiulesc…  

– Fratele tău le‑a încasat pentru prostii mai mici, băiatule. Da’ nu ne‑a făcut de râs niciodată. Şi a învăţat foarte bine. Tu ce ai de gând să faci? Spune! – Să… să învăţ… tată! a şoptit mezinul printre suspine, privindu‑l plin de ură pe fratele său, pe sub sprâncene. Şi să… să fiu cuminte… ai să vezi… – Bine! Vom vedea ce ai învăţat din asta. Hai! Toată lumea să treacă la treburi. Fiecare cu ale lui.  

*  

Treburile familiei Breazu se derulau ritmic, bine orân­duite, în fiecare anotimp al anului. Orice eveniment era bine pla­ni­ficat şi organizat în amănunt. Şi poate că aşa s‑ar fi întâmplat mult timp dacă în viaţa lor nu s‑ar fi manifestat, într‑un anumit fel, urmările evenimentelor acelui decembrie, în care Naşterea Domnului Iisus Hristos a fost sărbătorită, de ma­jo­ritatea românilor, prin căderea şi executarea cuplului Ceauşescu. Puţini au fost cei care au susţinut, public, că execu­tarea lor a fost o crimă. Dar şi mai puţini au fost cei care au avut curaj să discute acest aspect. Pentru că în acele zile, pe care fiecare membru al familiei Breazu le‑a invocat ori de câte ori o nouă cotitură a destinului şi‑a pus amprenta pe firul vieţii lor, naţiunea română trăia în teroare. O teroare cât se poate de bine gândită pentru a crea un haos legislativ prelungit, prin care majoritatea să rămână cu bucuria de moment şi speranţe deşarte, în timp ce o anume minoritate să profite din plin pentru a se ridica la vârf pe noua scară socială şi pentru înavuţire rapidă.  

Vasile s‑a semeţit mai mult ca oricând în acele zile şi în perioada imediat următoare. „Ne‑a venit rândul, f…e mama lor de comunişti. Gata şi cu câinele lor de pază!” striga el în gura mare la cârciumă pentru oricine dorea să‑l asculte. „Acu’ să aflu eu cine m‑a turnat pe mine. Să‑i arăt eu lui cum se bate, ca să mă ţină minte tot neamu’ lui de turnători şi de năpârci! Băi, gata cu recoltele record şi cu toate minciunile, ascultaţi la mine! O să ne luăm pământurile înapoi şi o să vedeţi voi recolte. Că atunci fiecare munceşte bine, că deh, e pământul lui şi toată recolta e a lui. Ce, bă, nu vă convine? Vreţi să fiţi mereu slugi la CAP?” se îndrepta el cu aceste întrebări spre cei ce stăteau rezemaţi pe mesele de la perete şi‑l priveau încruntaţi. „Aha! N‑aţi avut pământ şi nu aveţi ce lua. Asta e, nu? Lasă, bă, că o să munciţi la noi, ăştia care o să‑l avem. De mână de lucru va fi nevoie, oameni buni. Dar să ţineţi minte, bă sărăntocilor, eu angajez din ăia ştiuţi de mine că muncesc bine! Să nu‑mi bată la poartă puturoşii, că‑i cunosc eu bine pe ăia. Băi, Chirilă, mai pune, bă, o sticlă de ţuică pe masă pentru amărâţii ăştia! Nu vezi cum se uită la mine? Plătesc eu, bă!”. Şi a plătit de câteva ori Vasile, dar nu a realizat câţi duşmani şi‑a făcut prin gesturile sale filantropice. Cei cu adevărat nevoiaşi, care au avut cândva un po­gon‑două de pământ, erau lipsiţi de perspecti­vă. Sărăcia lor de ieri trecea prin timp la fel de‑ntunecată precum erau şi feţele lor dezgustate de gândul cu grija zilei de mâine. Îl priveau chiorâş pe Vasile, până mai ieri „om de treabă, vrednic, gospodar priceput la toate şi cu minte sănătoasă”, îl înjurau în gând, plini de invidie şi ură. S‑au răzbunat pe el şi pe alţii ca el defrişând, pe ascuns ori chiar la lumina zilei, tot ce le‑a căzut în mână. De la cărămizile ori bârnele din grajdurile sau puierniţele bine făcute şi întreţinute până mai ieri şi până la dalele de pe fundul şi pereţii canalelor de irigaţii, nimic nu le‑a scăpat. Poliţiştii şi câţiva oameni cu minte sănătoasă şi grijă de avuţia cooperatorilor, care au încercat să stăvilească vandalismul, au fost alungaţi cu pietre, bâte, huiduieli şi insti­gări gen lozinci: „moarte comuniştilor!”, „huo, tâlha­rilor, ceauşiştilor!”, „secu­riştilor, v‑a trecut vremea, ne­no­rociţilor!” „moarte pungaşilor de ieri şi de azi!”, „huo, teroriştilor!”. Zilele s‑au scurs cu repeziciune şi nu au adus nimic care să bucure mulţimea, ce intra cu un entuziasm orb în democraţia despre care cunoşteau atât de puţin. Visele se spulberau încet, dar sigur, mai ales după ce primele reglementări cu privire la constituirea şi reconstituirea dreptu­lui de proprietate au intrat în vigoare şi s‑au aplicat după principiul „cine poate, oase roade”. Vasile a răscolit, împreună cu tatăl său, Dumitru Breazu, toate hârtiile ce le mai păstraseră, de dragul amintirilor. Nu au mai crezut de mult timp că vor avea vreodată valoare. Bătrânul se înviorase, căpătase puteri nebănuite şi punea pe hârtie nume, locuri şi desene destul de stângaci făcute, pentru a arăta fiecare suprafaţă de teren, arabil ori împădurit, pe care l‑a avut familia pe vremuri. Adunase peste 20 de hectare de pământ din circu­itul agricol, masate în vreo două‑trei locuri şi alte câteva creio­nate prin vatra comunei. Căuta oameni în viaţă care să mărtu­risească, la nevoie, despre averea lui fărâmiţată de comu­nişti. Unii, puţini la număr, trăiau şi au fost de bună credinţă. Alţii, care munciseră cu ziua şi au fost trataţi cândva ca servitori, s‑au retras, au înjurat şi chiar s‑au ciorovăit cu moş Dumitru, refuzându‑i orice susţinere şi alungându‑l de la poarta lor cu huiduieli. Libertatea cuvântului şi egalitatea în drepturi, aşa cum au perceput‑o ei de la radio şi televizor, îi înfierbânta, îi încuraja şi îi îndemna la fapte greu de justificat, legal, la o adică.  

Gabriel, „băiat cu şcoală şi ştiutor”, după cum îl prezenta oriunde bunicul său, a fost atras în aceste acţiuni de „dezgro­pare” a averii şi de repunere în drepturi. Până şi Vasile, cel care hotărâse într‑un anumit fel viitorul fiului său, l‑a îndemnat să se implice.  

– Bă, Gabriele, am zis noi atunci, îţi aminteşti tu bine, dar uite cum s‑au întors toate cu curu‑n sus, băiatul tatii! Noi avem mult pământ. Trebuie să‑l luăm înapoi şi vom fi bogaţi… La ce să mai baţi tu drumurile la faculta­te? Cu averea asta, io zic că nu ar mai fi nevoie. Hai să ne gândim bine şi să ne muncim pământu’ băiatule! Nici nu facem faţă noi la tot ce vom avea şi...  

– Bine, dar nu strică să am diplomă! Voi munci şi ca inginer, nu mă dau înapoi, tată! Ştii matale bine că eu…  

– Nu‑ţi mai trebuie diploma aia, băiatu’ tatei! Ai avere destulă ca să se uite muierile după tine şi să te vrea! Ce, io am avut diplomă? De aia crezi tu că nu ştiu cum să‑mi muncesc pământu’? Hai, spune!  

– Nu zic, Doamne fereşte! Toată lumea te apreciază pe matale. Dar… cu ce‑l muncim, tată? Pluguri nu mai avem, grapă şi rariţă, nici atât. N‑avem car şi nici căruţă. Nu mai avem boii de care ne‑ai povestit matale şi nici caii lui tataie. Avem uneltele astea de care ne folosim în grădină. Câteva sape şi cazmale şi o coasă. Atât! Cu ce muncim pământul pe care‑l vom primi?  

– Ha! De aia te vaieţi tu, muiere ce eşti! Avem braţe, băi fiule. Eu cu tata, tu cu ăl mic, cu mă‑ta. Şi mai plătim oameni la recoltat…  

– Iartă‑mă, tată! Nu arăm cu braţele, cât am fi noi de vân­joşi. Iar tataie nu mai e bun de muncă. Are o vârstă…  

– Lasă, că vezi tu! Luăm pământu’ înapoi şi toate cele pe care ni le‑a luat colectivu’. Luăm şi maşina de treierat.  

– Maşinile de treierat nu mai sunt de mult timp. Au fost duse la fier vechi! Sunt combine acum şi deja o parte nu mai există, tată. Unii le‑au luat pe degeaba, alţii le‑au furat. Mai sunt câteva sigilate.  

– Ce‑ai zis, bă?! Să ni le dea! Îi dăm în judecată. Nu mă interesează. Aud că se învârt ingineraşii ăia să facă asociaţii. Eu zic că familia noastră face mai mult decât asociaţia lor. Ce? Fac asociaţii cum a fost şi cooperativa aia nenorocită? Noi avem pământ. E pământu’ nostru, din tată‑n fiu. Şi e destul.  

– Tată, te rog să mă ierţi că…  

– Hai, spune! Nu mă supăr dacă spui ce te doare. Poate gândeşti mai bine. Nu zic ăştia la televizor că tineretu‑i viitoru’ ţării? Hai să te aud!  

– Tată, poate vom primi pământul, dar să ştii că nu va fi acela mult, la care te gândeşti matale şi cu tataie acum.  

– Ha, ha, ha! Adică ce vrei să spui, băiete? Avem vreo 25 de hectare de luat. N‑ai ştiut? N‑ai ştiut că am fost şi vom fi din nou bogaţi, băiete? l‑a întrerupt Vasile bătându‑se, râzând, cu palmele pe genunchi, bine dispus.  

– Să mă ierţi, tată, dar noi, toată familia, vom primi doar 10 hectare. Cel mai mult cu putinţă, după lege. Pe bunici, pentru că sunt în întreţinerea voastră, îi socoteşte ca membri ai familiei. Vasile l‑a oprit pe Gabriel să mai vorbească, ridicând brusc braţul drept cu pumnul strâns de i se albi­seră degetele. Şi‑a manifestat nemulţumirea şi supă­rarea cu bătaia piciorului în pământ şi cu privirea cruntă ce l‑a săgetat pe băiat până‑n măduva oaselor. Mai auzise el la crâşmă ceva asemănător, dar nu a crezut. Acolo a ţipat să‑l audă lumea toată până departe pe uliţă: „Bă! Mor cu ei de gât şi tot iau pământu’ tatii şi al bunicului înapoi. Am acte, bă! Le arăt eu lor, f…e mama lor de bandiţi!”. Timpul i‑a demonstrat că a bătut degeaba cu pumnul în masă. Au primit mai puţin de zece hectare de pământ arabil risipit în patru locuri şi acelea tocmai la hotarul comunei. În plus, vreo două‑trei hectare erau cu pământ galben, cleios, pe care cultura nu se dezvolta aproape deloc. Era găurit tot, plin de râpe şi gropi făcute de ploi şi de oamenii comunei, care săpau să‑şi facă chirpici şi cărămizi ori să‑l ducă în bătătură să‑şi spoiască grajdurile şi casele.  

A făcut contestaţii şi plângeri. Au venit la faţa locului oameni din Comisia judeţeană, care se ocupa cu rezolvarea cererilor de împroprietărire. Primarul şi cei care salvaseră o parte din actele Cooperativei Agricole de Producţie de focul pus într‑o noapte de persoane necu­noscu­te, care devastaseră birourile, au consultat registrul agricol şi puţinele evidenţe ale Cooperativei. A trebuit să aducă şi martori care să confirme cele susţinute de Du­mitru şi Vasile Breazu. Se adevereau multe, dar unele suprafeţe, ce le aparţinuseră cândva, nu mai făceau parte din terenul agricol. Erau construcţii pe ele: o şcoală generală, o grădiniţă, un magazin alimentar… După alţi trei ani de petiţii, contestaţii şi procese în primă instanţă, care au secătuit bugetul, liniştea şi speranţele familiei, Vasile a mai primit act de proprietate pe o bucată de pământ de un pogon şi câţiva ari, lângă şcoala generală construită pe pământurile ce au aparţinut cândva neamului Breazu. Pe acea suprafaţă era o mică livadă întreţinută de elevi şi cadrele didactice care, fără alte obligaţii, beneficiau de recolta de fructe şi de posibilitatea de a desfăşura unele ore de Ştiinţe ale naturii în aer liber. Cu această livadă şi cu suprafaţa pe care se găsea casa construită, la care se adăuga curtea şi grădina, despre care Comisia a descoperit că depăşeau limita permisă de vechea lege, se însumau cu chiu cu vai cele 10 hectare de teren. Cu asta i‑a astupat gura, să nu mai aibă alte pretenţii.  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (14) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 292, Anul I, 19 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!