Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 291 din 18 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (13)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III  

Noaptea frământărilor / 5  

…Sapele se odihneau de ceva vreme printre rânduri când cei doi, tată şi fiu, ajunseseră cu discuţia aproape de final. Vasile a tras lacom din ţigara pe care o umezise cu limba de câteva ori până să‑şi aducă aminte să o aprindă. Fuma rar şi mai ales când era supărat sau adâncit în gândurile care nu‑i dădeau pace niciodată. Mai fuma după câteva păhărele, când discuţiile din cârciumă, la întoarcerea de la biserică, se încingeau. În acele momente părea că este mulţumit. Nu şi‑a mai aprins alta.  

– Dacă tu zici că nu vrei, să ştii că nici eu nu zic altfel. Ştii că nu pot să‑i înghit pe ăştia în uniformă. Era bine, că trăiesc foarte bine miliţienii, nu‑l vezi pe acesta care te‑a îndemnat? Ce‑i lipseşte lu’ Marin? Bagă‑n el cât poate, pe gratis. Şi mâncare şi băutură. Nu mi‑ar place să te văd miliţian, zău aşa! şi‑a spus Vasile părerea, scuipând cu silă în ţărână.  

– Păi, nici nu‑mi prea place. Dacă nu era aşa, mă duceam la şcoala de ofiţeri. Am auzit că acolo se face şi facultatea de drept. Altfel ar fi, mai ales că nu se plăteşte nicio taxă. Vrei să dau la anul ce vine examen de admitere acolo?  

– Ei, dacă ieşi ofiţer… parcă aş zice, da’ de ce nu dai acu? De ce să pierzi un an, băiete?  

– Păi, trebuie să faci din timp cerere. A trecut vre­mea, e prea târziu acum. Te verifică, îţi fac dosar cu toate alea şi numai dacă ei consideră că îndeplineşti nişte condiţii, se aprobă. Mi se pare că trebuie să fii membru de partid şi eu…  

– Membru de partid? Hai, valea! a exclamat Vasile atât de hotărât încât Gabriel a înţeles că, oricum, nu ar fi avut acceptul tatălui său. Lasă, băiete! facem aşa cum am convenit mai adineauri. Dar să ştii, prefer să mergi la SMT, nu să lucrezi la colectivă. Acolo, la gropile alea pentru furaje la animale, nu te las. Sapi de te ia dracu’ până la doi metri jumătate şi arunci şi pământu‑afară. E muncă grea. Îţi termini şalele acolo…  

– Da, dar acolo sunt pontat două zile şi jumătate la o zi de muncă, tată, adică plata este…  

– Nu, am zis şi gata! Nu‑ţi mai place să mergi pe tractor, sau care‑i treaba?  

– Îmi place, tată, cum să nu! a exclamat repede băiatul, parcă de teamă ca tatăl să nu se răzgândească. Nu ştiu dacă‑mi rămâne timp liber să învăţ. Poate nu ai auzit că şi acolo se lucrează la zi lumină. Mai puţin iarna. Dar, dacă dau examen la anul ce vine lucrurile se schimbă în favoarea mea. În plus, iau salariu întreg, nu ca la colectiv. Produse agricole luaţi voi de la CAP. Crezi că nu ne ajung pentru casă? Contribui şi eu din salariu.  

– Băi băiete, nu mă mai supăra! Ce vrei, s‑o luăm de la‑nceput? Gata, am zis şi aşa facem. Să nu‑i spui mă‑tii de fata aia, că precis nu‑i convine să te însori cu una din altă comună, a intervenit Vasile împăciuitor, începând să râdă cu poftă.  

– Da, nu‑i spun. Dar crezi matale că va fi de acord să fac…  

– Da’ ce, e voia la ea, băiete? Dacă noi am hotărât acu’ aşa, aşa facem. E clar? Mă‑ta o să se bucure când i‑om spune. Ea se temea că ai de gând să ne părăseşti. O mai ducem cu vorba un an, dar ascultă la mine, băiete! Dacă nu intri la facultate şi nu te faci inginer, la mine‑n casă nu mai calci, auzi? Pe urmă, faci ce vrei la oraş. Te însori, îţi faci familie, faci copii, da’ eşti inginer. Nu stai la ţară să piguleşti iarba cât îi ziulica de lungă. „Şi dacă vii la SMT, eşti inginer! Se uită lumea la tine şi te salută cu respect. Dai dispoziţii, nu te urci pe tractor să te zdruncine toată ziulica pe brazdă şi pe drumurile pline de praf ale câmpului. Şi o să se bucure mă‑ta, săraca. O să creadă că aşa ai vrut tu şi să vezi ce casă îţi ridicăm aici, să‑ţi aduci aleasa…”, îşi spuse omul mulţumit. Un an trece repede, băiete. Ai să te convingi şi tu. Hai! Mai avem mult de lucru.  

Avea dreptate Vasile. Lucrul la ţară parcă nu avea niciodată sfârşit. S‑a trecut la recoltatul porumbului, s‑a recoltat sfecla de zahăr, floarea soarelui şi munca nu se mai sfârşea. Au început arăturile de toamnă şi, mai înainte, strânsul cocenilor şi aprovi­zionarea saivanelor cu tot felul de furaje. Atâta doar că Gabriel a avut norocul să nu mai participe la toate.  

Într‑una din zile, după asfinţitul soarelui, familia Breazu a avut musafir pe şeful Postului de Miliţie, plutonierul Marin Viorel. Erau obosiţi după o zi întreagă de muncă, dar l‑au primit în casă, în camera „a bună”, cum spuneau ei, şi i‑au pus pe masă sticla cu ţuică de prune şi câteva bucăţi de brânză de vacă. Ioana a mai adus o azimă făcută repede la ţest, câteva cepe, ouă fierte şi murături proaspete, scu­zându‑se că au fost cu toţii la câmp şi nu au tăiat nicio orătanie.  

– Nu‑i nimic, sunt destule pe masă şi nu vreau să stau prea mult. Am de mers în multe controale în noaptea asta şi mai fac şi pândă. N‑aveţi idee cât de mult se fură. Se fură de pe câmp şi ziua şi noaptea. Mai mult noaptea. E multă recoltă care nu a ajuns la silozuri şi depozite, le explica subofiţerul, în timp ce‑şi scotea centura cu diago­nală de care atârna o legătură bogată de chei şi tocul de piele al pistolului în care se vedea metalul rece al unui încărcător. S‑a aşezat comod, plin de importanţă, pe scaunul împins politicos de Gabriel. Am venit cu necazu’ băiatului ăstuia ăl mare, făcând o pauză pentru a le da un plus de greutate, în timp ce îşi plimba privirea pe feţele lor care încremeniseră la auzul celor spuse. Mă gândesc eu că n‑o să vă bucuraţi, dar trebuie să‑mi fac datoria. Aşa e rânduiala când ajung copiii flăcăi, fraţilor.  

– Dar ce necaz, omule, spune odată! S‑a oţărât Vasile spre el cu mâna pe sticla cu ţuică pe care tocmai o destupase şi începuse să toarne în păhărele. Nu ne mai perpeli atâta. Ce boacănă a făcut băiatu’ meu?  

– Ai răbdare, omule! Ce, am zis eu c‑a făcut boacăne? Nu face ăsta prostii. E flăcău cuminte, lasă că‑l ştiu eu. Ca şi ăl mic. Pe unde e Prâslea, că nu l‑am văzut prin curte, a lungit‑o miliţianul, satisfăcut de încordarea ce se citea cu uşurinţă pe chipul îngrijorat al lui Vasile. Nu‑i boacănă, dar a venit vremea să se recruteze, că până în octombrie face 18 ani şi armata îi bate la uşă, asta e.  

– Hm! Şi pentru asta trebuia să ne bagi în sperieţi, f…i mama mă‑sii de treabă! Prost obicei ai bă, Viorele. Ţi‑am mai zis‑o eu. Nu te astâmperi. Hai, ia paharu’ cela în mână şi noroc, să trăieşti! l‑a întrerupt bietul om, răsuflând uşurat după ce a umplut paharele.  

– Noroc şi sănătate la toată lumea, a închinat musafirul paharul şi a ciocnit doar cu Vasile. Da’ băiatu’, femeia, nu ciocnesc cu noi, nu…  

– Eu nu beau şi nici băiatul meu, a intervenit Ioana de pe pragul uşii în care rămăsese cu colţul baticului la gură de când auzise de armată. Beţi voi şi simţiţi‑vă bine. Uite, mâncaţi, că le‑am adus proaspete toate şi azima‑i fierbinte…  

Doar ei doi, bărbaţii, au răsturnat şi al doilea rând de pahare într‑o linişte adâncă de se auzeau înghiţiturile în toată încăperea şi, în aceeaşi linişte, paharele au fost umplute din nou. Femeia îi arunca priviri duşmănoase miliţianului, în timp ce Gabriel rămăsese parcă blocat. Nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Primul gând care i‑a trecut prin minte a fost legat de năruirea planurilor lui de viitor. Socotea cu înfrigurare timpul cât va mai sta în serviciul militar. „Un an şi patru luni înseamnă să ratez facultatea, după cum am stabilit cu Dana! Ea nu mă va aştepta, ar pierde un an. Şi dacă nu mă aşteaptă să termin armata? Dacă se mărită? Aoleu, Doamne, ce mă fac? Trebuie să găsesc o soluţie până mă întâlnesc cu ea să‑i spun. Dar, poate că… Să‑l întreb acum, poate că e mai bine…”  

– Domnu’ Marin, mă iertaţi că vă deranjez, a îndrăznit el într‑un târziu, fixând cu privirea nasturele metalic al buzu­narului de la veston sub care se vedeau câteva pete de grăsime.  

– Ei, deranj pe dracu’! Spune băiete, ce te roade? s‑a arătat subofiţerul amabil, întinzând mâna după alt păhărel cu ţuică.  

– Mă gândeam, ştiu şi eu…, mă gândeam că poate este posibil să nu mă ia anul acesta şi la anul dacă sunt student…  

– Oho! Bravo băiete! Bravo, bă, nea Vasile! a exclamat cu voioşie forţată Viorel. Dai băiatul la facultate şi taci. Mergi pe şest, hai? Eşti bun de cinste, omule…  

– Da’ când naiba n‑am fost eu bun de cinste? Hai, spune! Am rămas eu dator la vreo bucurie sau necaz? Spune acu’ cinstit, de faţă cu ai mei. Hai, zi‑ne! s‑a zdrobşit Vasile mai în glumă, mai în serios.  

– Păi, n‑am zis eu asta, stai locului! Ce‑ţi veni. Asta e, că eşti bun de cinste, nu? Şi acum la fel, dacă aranjez eu ceva. Dacă făceaţi cum v‑am zis eu cândva scăpa băiatu’ de armată şi în doi ani era subofiţer, ajutor de post aproape de casă, că la Şcoala de Poliţie doar atât făcea, nu mai mult…  

– Las‑o baltă cu asta. Nu‑i place lui şi gata! Da’ nici mie nu‑mi place. Îl vreau inginer, băi, nu ajutor de şef de post ca să…  

– Ca să ce? Crezi că un inginer are mălai mai bun decât un miliţian de la ţară? S‑o crezi mata, bă nea Vasile. Miliţianu’ se descurcă, băi. Ia, mai pune un păhărel! Vă credeam mai copţi la minte, da’ dacă aşa i‑o fi scris în frunte, s‑o face şi inginer, nu? Noroc şi sănă­tate, că‑i mai bună decât toate! a închinat el voios, ridicând paharul în care privea cu plăcere evidentă culoarea gălbuie a lichidului.  

– Ei, ce să zic şi eu, poate că ai dreptate, „că ştii tu câte ciubucuri faci şi mănânci când ţi‑e foame pe de‑a moaca şi bei până te pişi pe tine pe de‑a moaca. Tu nu tai porc la Crăciun şi nici miel la Sfintele Paşti. Ţie îţi vin, că ştii tu cum să faci oamenii datori. Te‑ai specializat, dom’le Marin! Nu sunt copiii mei os din osu’ tău să facă aşa hoţii ca tine, bă, banditule! Asta nu ai cum s‑o pricepi tu. Că a ferit Dumnezeu tot neamu’ meu şi al neveste‑mii de răul acesta. Că om avea noi alte păcate, dar nu hoţia, Doamne, fereşte‑ne şi apără‑ne!” Noroc, noroc! Da’ ia şi mâncare că nu mai faci tu pândă‑n noaptea asta cu ţuica la cap! Ne‑oi spune până mai încolo şi ce se poate face la ce te‑a întrebat băiatu’ meu. Nu‑l vezi cât de necăjit e?  

– Păi văd! Că n‑a băgat nimic în gură. Stai blând, fiule, că se pot aranja lucrurile, l‑a asigurat şeful Postului, privindu‑l cu neaşteptată simpatie pe Gabriel. Aş putea aranja ploile să‑l amâne un an, nea Vasile, dar să ştii că…  

– Ce să ştiu? Că mă costă, vrei să zici, nu? l‑a între­rupt Vasile bănuitor şi destul de ironic pentru cineva mai atent. „Problema e că niciodată n‑am să ştiu cât e partea ta din tot ce ceri, ticălosule. Aşa profiţi de toţi care au câte un necaz. Ho, că ţi‑o veni şi ţie rându’ când ţi‑o fi lumea mai dragă! Dumnezeu nu doarme. Vede şi aude tot. Adună bune la bune şi rele la rele. Iar tu ai taleru’ balanţei jos de tot cu relele, banditule! Atârnă greu la judecata de apoi”. Hai, spune de acum ca să mă pregătesc, ce naiba! l‑a îndemnat zâmbind ironic.  

– Nu e vorba de asta. Noi suntem prieteni, nu? Le aranjăm noi. Să meargă băiatu’ că astea‑s treburi de oameni mari. Nu le discutăm cu copiii, chiar dacă‑s ei flăcăi.  

– Bate‑te peste gură, domnu’ Marin! Ce‑ţi veni? Că doar ai două fete acasă, n‑ai băiat ca să vorbeşti aşa, a sărit Ioana ca arsă din colţul în care a stat tot timpul tăcută, ascultând atentă, fără să‑i privească pe cei doi bărbaţi. Se mai uita la băiatul ei, din când în când, cu multă dragoste şi milă amestecate cu teamă.  

– Da, asta aşa‑i. N‑am avut parte şi eu de un băiat. Ne‑a dat Dumnezeu doar fete. Ia vezi, nea Vasile, poate ne încuscrim până la urmă. Chiar dacă a mare mai are ceva până la liceu. Ce zici?  

– Ce să zic? Zic că mai e timp de asta. Ioană, ia mai adu tu o sticlă, şi tu treci la culcare, băiete! Hai că e târziu şi eu am de vorbit cu omu’ ăsta şi vremea trece. Mâine avem treabă destulă de făcut.  

Gabriel l‑a salutat pe miliţian şi a plecat. După ce a adus sticla cu ţuică şi a mai strâns din resturile rămase pe masă, Ioana s‑a retras tăcută şi nevăzută ca o stafie, după ce i‑a mai tras o privire furişă, plină de silă şi ură, omului în uniformă. „Până nu bagă în el pe săturate, nu se mai ridică de la masă, piază rea şi lacom ce este el. Cine ştie ce‑o să ceară ca să pună o vorbă bună pentru băiat. Nu face nimic pentru prietenie cum se bate el cu pumnu‑n piept, nenorocitu’ ăsta! Şi nici nu e prieten cu omu’ meu… Nici nu ar putea fi, Doamne fereşte!” s‑a cutremurat femeia la gândul acesta şi s‑a închinat după ce a închis uşa după ea.  

A trecut prin toată casa cu paşi mărunţi şi înceţi, să nu facă zgomot, ca să vadă dacă este totul în ordine. Bătrânii adormiseră cu uşa deschisă pe când încercau să tragă cu urechea la ce se discută în camera a bună. A închis‑o Ioana şi a trecut mai departe. Gavrilă meşterea ceva cu un briceag. Aşchiile tăiate mărunt din câteva ramuri groase căzuseră pe masă, nemulţumind‑o pe Ioana.  

– Copil rău ce eşti, treci la culcare, nesimţitule! Nu trece zi fără să mă superi cu ceva. Asta‑i cocină, sau dormitor? Nu poţi păstra curăţenia orice ţi‑aş spune eu, se descărca Ioana în timp ce aduna cu repeziciune resturile lemnoase împrăştiate prin toată încăperea.  

– Ce vrei, domne, ce ţi‑am făcut eu? Da’ ce, n‑am voie să mă joc? Meşteream ceva, ce ştii matale! i‑a răspuns băiatul, destul de obraznic şi nepăsător, în timp ce‑şi ascundea briceagul în buzunar şi se strâmba pe la spatele mamei.  

– Asta nu‑i oră de joacă, băiete! Şi nu în casă se face o treabă ca asta. E clar? Nu faci tu curăţenie. Şi nu ridica vocea la mine că iei şi vreo două pe cocoaşă!  

– Ce vorbeşti, domne! Te spun lu’ tata, să vezi matale.  

– Fir‑ai tu să fii de nesimţit cu tac-tu cu tot, să vezi bătaie ce‑ţi dau eu ţie acuşica! şi‑a îndreptat Ioana trupul din mijloc şi a ridicat mâinile pline de surcele spre el a ameninţare. Ai tăcut? l‑a întrebat apoi, văzând figura speriată a copilului descurajat de gestul ei neaşteptat. Ai mâncat? Spală‑te şi culcă‑te! l‑a îndemnat ea, văzând mişca­rea înceată a capului în sens afir­mativ, după care a ieşit mânioasă şi a dus surcelele la bucătărie.  

Şi‑a făcut de lucru cu câteva vase nespălate şi cu masa plină de resturi de mâncare, a pus apă la fiert într‑o oală şi a căzut pe gânduri. „Nu ştiu ce m‑oi face eu cu băiatu’ ăsta, ăl mic, Doamne! Că e tare îndărătnic în toate şi neascultător. Şi dacă‑i povestesc bărbatului toate ce le face, se supără şi poate‑l bate. Nici aşa nu aş vrea. Vasile e om bun, dar îşi iese din fire repede. Se mânie rău. Pe urmă‑i pare rău, dar la ce folos? Şi cu cel mare, să ne ajuţi Doamne să scape de armată. Poate s‑o însura şi el aici şi‑o rămâne cu noi. Că e singura mea alinare în vremurile astea şi cele care or veni”.  

Odată depănate aceste gânduri şi altele care‑i treceau neobosite prin minte, Ioana şi‑a suflecat mânecile şi a început să spele vasele în oala cu apă caldă. Ar fi vrut să treacă în camera în care se aflau bărbaţii şi din care uneori se auzeau cuvinte răzleţe, tot mai greu de înţeles din cauza împleticirii limbilor, mai cu seamă a şefului de post. Era prea puţin curioasă din fire, dar o interesa dacă miliţianul poate aranja în mod sigur amânarea executării serviciului militar pentru Gabriel. Ştia că toţi flăcăii au obligaţia asta şi era de acord că „armata îi face bărbaţi”, aşa cum l‑a cunoscut pe Vasile, când ea avea doar 16 ani şi s‑a îndrăgostit de el, în taină, nebuneşte.  

Atâta doar că era vorba de fiul ei acum, nu de băieţii altora. Îi părea rău că va trebui să plece şi multă milă o cuprindea. Ea îl vedea pe Gabriel tot copil şi făcea orice să‑l protejeze, să‑l apere şi să‑l ajute în toate şi în tot, fără să dea impresia că îl cocoloşeşte. Nici nu avea acest gând. Îl dorea bărbat puternic şi independent, pe picioarele sale, dar cât mai aproape de ea. Iar băiatul crescuse viguros şi se descurca destul de bine în toate treburile, vorbea frumos şi cumpătat despre tot ce se putea discuta în casă şi o uimea cu câte ştia el despre lume şi viaţă în general. Îi prinsese bine că a făcut liceul la Bucureşti. Acolo a cunoscut parcă altfel lumea. O lume cu alt orizont, cu alte preocupări şi cu altă cultură. Iar prietenia cu Dana, transformată curând într‑o frumoasă idilă, l‑a determinat să studieze mult şi atent, să se cizeleze şi să‑şi creioneze un anumit viitor.  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (13) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 291, Anul I, 18 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!