Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 290 din 17 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (12)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III  

Noaptea frământărilor / 4  

 

Anii s‑au scurs cu încetinitorul pentru Gabriel şi destul de repede pentru Gavrilă. Dorinţa primului născut s‑a împlinit. A urmat cursurile unui liceu agricol pe care l‑a absolvit, cu diplomă de bacalaureat în ‘89, la Bucureşti. Marea satisfacţie personală era carnetul de rutierist. Putea conduce legal tractorul de aici încolo şi nu pe ascuns, în mijlocul câmpului. A făcut naveta pe vreme bună, timp de trei ani. Iarna stătea la gazdă. Destul de greu pentru el.  

Ajungea acasă obosit şi, exact când începea să înveţe pentru a doua zi, după ce trebăluia prin curte la repezeală, pe la păsări şi animale, ca să‑şi ajute bunicii, se pomenea cu Gavrilă peste el ca să‑i răspundă la zeci de întrebări despre capitală, şcoală, magazine, echipe de fotbal, tramvaie şi câte şi mai câte ori, pur şi simplu, ca să‑i ţină de urât şi să‑i spună poveşti. Rar venea mezinul cu vreo carte în mână să‑i ceară fratelui ajutor. Pentru asta o aştepta pe maică‑sa să vină de la câmp şi puţin îi păsa că uneori ea era vlăguită de muncă şi nu avea forţă, răbdare şi timp să‑i arate. Nu se omora mezinul cu cartea! Nu‑i plăcea să meargă la şcoală. Prima clasă primară a fost un chin pentru el şi a trecut în clasa a doua destul de greu. Nu ştia el că, la vremea aceea, învăţătoarea nu avea voie să lase repetenţi la sfârşit de an!  

În ultimul an de liceu, Gabriel a scăpat de naveta chinuitoare. Vasile a descoperit că are un cunoscut în capitală, fost camarad de militărie. Nu ştia precis cu ce se ocupă, dar i‑a promis că rezolvă el problema. Şi a rezolvat‑o chiar în prima zi de şcoală, pentru un sac de făină şi câţiva pui, asigurând cazarea copilului la un internat. Era mult mai ieftin decât oricare gazdă ce se putea găsi în Bucureşti. În plus, băiatul avea, în acest fel, posibilitatea să înveţe mai bine.  

– Acum, că e în ultimul an, fa Ioană, să stea acolo să înveţe. Să termine liceul cu bine ca să se poată aşeza şi el la rostu’ lui, dacă socoteşti că e mai ieftin decât să facă naveta, explica el convingător deşi, în gând, îşi făcea alte planuri. „Să cunoască băiatul cum se trăieşte acolo. Să se înveţe cu viaţa de oraş, cu pretenţiile şi obiceiurile oamenilor de acolo. E facultate mare în capitală. O fi mai mare ca la Craiova şi bat mulţi la uşa ei, dar ne costă mai puţin aci, că e aproape de casă. Problema e că trebuie să intre cu bursă. Altfel, Dumnezeu ştie că ar fi foarte greu să‑l ţinem student. Şi când o ajunge inginer, o să‑şi dea singur seama că am avut dreptate”.  

– De, omule! Nu te contrazic, dar să nu se dea după băieţii de acolo şi să uite de carte, mai ştii? E uşor să te apuci de prostii când nu ai pe nimeni aproape care să te tragă de mânecă, a mai încercat Ioana să se opună, mai mult din dorinţa de a‑şi vedea fiul acasă mereu. Îi venea greu de tot să‑l ştie numai printre străini. Dar şi mai greu suporta gândul că, odată plecat, băiatul se va obişnui cu oraşul şi nu va mai dori să rămână cu ei la ţară. „Nu contează ce va ajunge dacă face şi facultatea aia la oraş. Important e să vină acasă. La câmp ori pe tractor, la IAS sau oriunde, că de muncă se găseşte. Până l‑om vedea mare şi pe Gavrilă ăsta, că tare mi‑e frică de viitorul lui. Nu se leagă învăţătura de el nici cu de‑a naiba. Nu‑i place cartea, dar prostii face cât e ziulica de lungă. Ştiu eu cui seamănă el aşa”, medita Ioana, privind încruntată preşurile decolorate de spălările făcute în timp. La ultimul gând a tresărit şi s‑a uitat speriată la bărbatul ei, care tocmai plecase, parcă mai îngândurat decât ea.  

În acel an, la Bucureşti, Gabriel s‑a simţit mult mai în largul său decât îşi imaginase în ultima vacanţă de vară pe care a petrecut‑o, cât era ziua de lungă, pe câmp, ajutându‑şi părinţii. În felul ăsta scăpa şi de Gavrilă. S‑a apropiat mai mult de colegii bucureşteni şi a ieşit de mai multe ori cu ei să cunoască oraşul.  

Capitala era uriaşă pentru el şi traficul stradal îl speria. A vizitat Cişmigiul şi Herăstrăul şi s‑a îndrăgostit de aceste parcuri, aşa cum i s‑a întâmplat şi cu celelalte pe care le‑a descoperit ulterior. A văzut Intercontinentalul şi Casa Scânteii şi s‑a minunat, privindu‑le zeci de mi­nute pe fiecare în parte. A intrat şi în câteva muzee şi, o singură dată, în Sala Palatului, cu ocazia unui spectacol dat de Teatrul Vasilescu. A rămas mut, minute lungi, fără să clipească. Nu mai simţea nici privirea şi nici coatele discrete de atenţionare ale fetei de lângă el, colegă de liceu, care procurase biletele şi a avut iniţiativa de a‑l invita.  

Dana Munteanu era în clasa a XI‑a pe vremea aceea. Cunoştea destul de bine capitala. O vizitase de multe ori cu părinţii, care se aprovizionau periodic din pieţele şi magazinele bogate ale ei, dar şi cu ocazia unor excursii organizate de şcoala din comuna „C”, unde avea domiciliul stabil. Era „frumuşică foc şi fâşneaţă cum nu s‑a văzut”, după cum o descria Gabriel mamei sale în vacanţa de iarnă.  

– Da’ cum ai cunoscut tu fata asta, Gabi, dacă nu e în clasă cu tine, l‑a întrebat Ioana destul de curioasă şi oarecum temătoare.  

– În curtea şcolii, mamă. Într‑o pauză. Am lovit‑o din greşeală cu o minge când mă jucam cu băieţii şi... şi am intrat în vorbă, ştii...  

– Aşa ai făcut, mamă? l‑a întrerupt femeia cu vocea încărcată de reproş. Cum ai putut s‑o loveşti? I‑ai cerut fetii iertare imediat, măi băiatule?  

– Da, mamă, imediat. Nu a fost ceva grav. Era o joacă. Am rămas prieteni de atunci. E premiantă, să ştii şi e foarte cuminte. Aş vrea, dacă mă lăsaţi, să merg la ea de revelion. M‑a invitat să...  

– Cum? Să te duci la ea acasă în noaptea anului nou? Ce vorbă e asta? a schimbat Ioana tonul vocii, arătându‑se deja îngrijorată şi răuvoitoare.  

– Dar, mamă, aşa se organizează revelionul. Suntem doar patru băieţi şi prietenele lor, colege cu Dana.  

– Lasă, lasă, părinţii ăia ai fetei ce fel de oameni sunt să facă ce vrea ea, măi băiatule?  

– Uite, sunt părinţi de modă nouă, Ioană, a intervenit Vasile împăciuitor, cu zâmbetul pe buze şi mândru nevoie mare. Aşa se face, femeie. Tinerii de azi nu sunt mocofani cum eram noi la vârsta lor. Ia zi, băiatul tatii, tu ţii la fata aia, adică ţi‑e drag de ea? Ea ţine la tine? Că ţi‑oi fi dat tu seama de asta până acum, s‑a îndreptat el cu privirea şi întrebările spre băiat.  

– Păi, ce să zic, tată, e frumoasă şi îmi place mult de ea. Şi e foarte cuminte, să ştii...  

– Bun! Te duci şi gata! Să fii şi tu cuminte, să vorbeşti frumos cu părinţii fetii şi cu toată lumea. Să bei cu măsură, băiatule. Atenţie că noaptea‑i lungă şi te poţi lua după alţii. La prostii se‑ndeamnă omul cu uşurinţă, să nu uiţi de asta! Să ai grijă mare...  

După acel revelion frumos, Gabriel s‑a îndrăgostit cu adevărat de Dana. S‑a pus cu burta pe carte, ca să nu se facă de râs în faţa ei când se plimbau seara şi vorbeau câte‑n lună şi-n stele despre ei şi aspiraţiile lor, dar şi despre învăţătura de moment. Au făcut legământ să meargă împreună la facultate şi, după ce vor avea diplomă, să se căsătorească. Aici au fost discuţii mai adânci, pentru că Dana susţinea ideea ei şi o argumenta destul de convingător.  

– Chiar dacă urmăm aceeaşi secţie, repartizarea poate fi pentru fiecare în alt loc din judeţ sau colţ de ţară şi ştii la fel de bine ca mine acest lucru. Ei bine, ca să fim repartizaţi împreună, trebuie să ne căsătorim până la examenul de absolvire. Ca soţ şi soţie, altfel se pune problema.  

– Da, ai dreptate! Cam aşa am auzit că se proce­dează. Problema e că dacă nu sunt de acord părinţii, ce ne facem fără...  

– Nici nu vreau să aud despre asta. La momentul acela suntem majori, dragul meu. Care‑i problema? Te însori cu mine ori cu ei? Faci copii cu mine, nu cu părinţii tăi şi...  

– Vai de mine, Dănuţa, cum vorbeşti! Noi nici nu am terminat liceul şi ne sărutăm pe ascuns încă şi te gândeşti la copii ca şi când...  

– Şi ce ţi se pare anormal în treaba asta? l‑a întrerupt fata privindu‑l cu mirare. Chiar dacă nu am de gând să‑ţi ofer mai mult decât îmbrăţişări şi sărutări până la căsătorie, asta nu înseamnă să nu merg mai departe cu visul meu de viitor. Vreau să am copii. Mulţi şi frumoşi... Tu nu vrei să ai copii?  

– E normal să vreau, eu ştiu... nu m‑am gândit niciodată... Cu nicio fată nu am discutat aşa ceva, crede‑mă, dar să ştii că aş vrea. Şi aş vrea să scurtăm timpul acela până la... adică să renunţăm la aşa zisa dragoste platonică.  

– Ha, ha! Să crezi tu asta! Vom face dragoste atunci, la momentul potrivit, când ne vom căsători. Ai impresia că eu sunt ca piţipoancele de Bucureşti dintr‑a XI‑a şi a XII‑a? a ridicat Dana tonul, privindu‑l cu reproş.  

– Nu, nu pune problema în felul acesta. În plus, să ştii că nu sunt toate aşa. Doar câteva au sărit pârleazul. De ce eşti rea? a încercat Gabriel s‑o tempereze.  

– Nu sunt rea deloc. Am auzit destule despre „ceaiurile” lor dansante şi despre discotecile de pe litoral frecventate vara. Dacă te atrag, ar fi mai bine să spui de pe acum. Sper că nu este cazul, şi cu asta am încheiat discuţia pe această temă.  

– Sunt de acord, Dănuţa. Nu mai discutăm. Te asigur că nu mă atrag şi că ne vom face împreună viitorul. Împărtăşesc principiile tale de viaţă, să nu te temi, i‑a răspuns băiatul cu hotărâre evidentă în voce şi, mai ales, în priviri.  

El avea în gând toate cele discutate cu mult înaintea fetei, poate, dar nu avea curajul să deschidă subiectul acesta ce i se părea a fi deosebit de sensibil. Era cu adevărat hotărât şi fericit să meargă împreună la aceeaşi facultate.  

*  

Imediat după liceu, Gabriel a mers împreună cu părinţii la muncă, în CAP. Lucra cu multă pricepere şi cu drag, cel puţin aparent. În realitate totul era altfel decât se forţa să facă impresie. Era cu gândul la Dana, la promisiunile de viitor şi încă nu reuşise să‑şi croiască planul după care să poată convinge părinţii să susţină examenul de admitere în anul următor, împreună cu prietena sa. „Nu mă vor înţelege şi nu am argumente convingătoare, încă”, era gândul care‑l obseda tot mai mult pe măsură ce treceau zilele. „Mama vrea să rămân acasă, la munca câmpului. S‑ar bucura să mă angajez undeva, aici, pe tractor.  

Tata vrea să‑mi fac un rost la oraş, ca intelectual. Nu înţelege cât de greu este, chiar dacă vremurile s‑au schimbat mult. De câţiva ani ei câştigă tot mai puţin, chiar dacă producţia este bună la toate capitolele, ziua de muncă este mai slab retribuită. Pâinea e pe cartelă şi carnea sau produsele de carne se vând pe sub mână peste tot. Dacă nu reuşesc să intru cu bursă, e imposibil să mă ţină ei la studii. Cazarea, masa, cărţile, îmbrăcămintea şi cine ştie ce taxe or fi, cine naiba le plăteşte? Nu, nu se poate decât cu bursă. Trebuie să mă apuc de acum de învăţat şi să văd dacă mă pot angaja. Aş aduna banii pentru mai târziu”.  

– Nene, când se fac pălăriile astea mari şi se coc semin­ţele? i‑a rupt şirul gândurilor Gavrilă, care se apropiase de el cu câteva pălării de floarea‑soarelui în mână. Uite, nu s‑a copt niciuna, a ridicat el mâna ca să le arate fratelui mai de aproape.  

– Nu e timpul lor acum. La toamnă, băi sculă, ţi‑am povestit de atâtea ori, ce naiba!  

– Şi dacă am uitat, ce‑ai tu cu mine? Te spun lu’ tata că nu vrei să‑mi arăţi nimic. Vezi tu pe urmă, na!  

– Fă paşi de aici că iei şi vreo două, auzi? Lasă‑mă‑n pace, plictisitor şi puturos ce eşti. Nici de gâşte nu eşti în stare să ai grijă…  

– Eeeee, bine! Ţi‑arată el tata, nene! a ameninţat puştiul, după care i‑a întors fratelui spatele, şi‑a dus mâinile pâlnie la gură şi a început să ţipe:  

– Tatăăăă! Tatăăăă! Nenea m‑a loviiiit!  

Departe, la 20‑30 de paşi, Vasile a lăsat sapa între rândurile de floarea soarelui, a scuipat cu năduf în mâini şi s‑a întors spre băieţi, îndreptându‑şi spatele voinic. S‑a uitat lung la ei. Gabriel săpa cu spor, înaintând vitejeşte cu prăşitul pe două rânduri odată. Gavrilă se lăsase pe vine şi se prefăcea că plânge, tânguindu‑se fără cuvinte în timp ce privea furiş să vadă ce va face taică‑său. Acesta i‑a mai privit vreme de câteva secunde şi a strigat la ei:  

– Ia veniţi amândoi la mine! Hai, fuga! nu se aude? A strigat el şi mai tare, observând că cei doi nu se grăbeau să‑i dea ascultare. N‑aţi ajuns?  

La aceste vorbe a lăsat şi Gabriel sapa jos şi a plecat în paşi mărunţi şi înceţi, cu privirea în pământ. Ştia că la aceste vorbe de atenţionare nu trebuie să‑l ignori pe Vasile. Era ca un ultim avertisment înainte de a‑şi ieşi din fire şi de a‑l urechea pe cel vinovat. Şi cum el era ultimul crezut, orice ar fi spus, a renunţat să facă pe prostu’ ca şi când n‑ar fi auzit chemarea. Gavrilă, în schimb, a uitat să se prefacă şi a început să sară într‑un picior, arătându‑şi astfel bucuria de învingător. Ştia că i se va da dreptate, ca de obicei. Atâta doar că, cel puţin de data asta, bucuria lui a fost scurtă. I‑a dispărut în momentul în care, ajuns lângă Vasile, s‑a oprit din sărit, a ridicat ochii limpezi, poznaşi şi plini de satisfacţie ironică şi a zis doar atât:  

– Tată, neica m‑a bătut şi nu…  

– Şi nu te‑a bătut bine! Asta ai vrut să‑mi spui, nu? l‑a întrebat taică‑său, privindu‑l încruntat. Ce‑i cu pălăriile astea rupte? Am venit la muncă, ori la distrus recolta? Din seminţele care le făceau astea rupte se putea produce aproape o jumătate de litru de ulei. Ori tu nu ai ştiut că uleiul s‑a scumpit, că a sărit de la 9 la 11 lei. Nu ştii că se puteau sădi şi la vremea lor făceau de 100 de ori mai multe seminţe decât sunt ele acum.  

– Da, dar nenea nu a vrut să‑mi spună când se coc toate seminţele astea. Ceeee! a început Gavrilă să se smiorcăie, sforţându‑se în zadar să scoată şi câteva lacrimi.  

– Ba eu ştiu că ţi‑a spus. Şi ieri ţi‑a spus să nu le rupi degeaba. Le iei pe astea, te duci acasă şi le tai mărunt cu toporişca pe butuc. Le dai la păsări. Ălea care au mai rămas, că o gâscă ai lăsat‑o s‑o lovească maşina aia. N‑ai fost în stare să le păzeşti pe toate. Şi spune lu’ mă‑ta să facă şi varză călită, că merge la ea carnea de gâscă. Da’ ce, îţi arde de chelfăneală, de nu pleci? a schimbat Vasile tonul, privindu‑l încruntat pe Gavrilă care se codea să plece, nemulţumit de judecata tatălui.  

– Ba daaa, am plecaaat… săru’ mâââna! a venit răspunsul tânguitor al mezinului ce‑l privea chiorâş pe Gabriel care asculta surprins şi privea departe, spre capu’ locului, ca şi când ar fi fost absent la întreaga discuţie.  

După ce s‑a depărtat destul de mult şi a văzut că Vasile şi Gabriel stau de vorbă, tolăniţi pe iarba prăşită de pe rânduri, a mai rupt hoţeşte câteva pălării şi le‑a aruncat cu răutate cât a putut el de departe, pe lotul de alături care era deja prăşit. „ Să creadă ei că o să toc eu toate pălăriile astea! Doar două, le ajunge păsărilor. Ce, nu le dă mama de mâncare? Şi cu gâsca aia, ce vină am eu? Ea a fost o proastă că s‑a lăsat lovită. Ălelalte au trecut drumul la şanţ fără să fie călcate. Când eram eu cu Petre şi George la furat de prune. Mamă, ce prune bune am mâncat! Bou’ cela de şofer n‑a vrut să frâneze, că n‑o lovea dacă frâna. Îl ştiu eu, că lucrează la fermă. Îl cunosc şi ştiu şi maşina. Îl pândesc şi‑i sparg farurile. Trebuie să mă ascund după tufanu’ ăla mare, în tufăriş, că dacă mă vede… mă bate şi el şi tata. Nu‑i spun mamii nimic. Dacă tata nu mi‑a făcut dreptate, nici mama nu‑mi face. Am văzut eu că ţine mai mult la deşteptu’ de frati‑meu. Dar îl pârăsc bunicii. Da! Ea ţine la mine. Bunicu’ nu se bagă. E prea bătrân şi tata nu‑l ia în seamă aproape niciodată. Mai e şi bolnav. Abia îşi târăşte picioarele după bastonu’ ăla, săracu’ de el! Dar putea să stea şi el cu gâştele că şi aşa nu mai face treabă”.  

Vorbind cu sine în căutare de justificări şi mijloace de răzbunare, Gavrilă mergea nemulţumit şi nervos, lovind bolovanii ce‑i ieşeau în cale şi frunzele de porumb care‑i atingeau braţele. Odată intrat în curte, s‑a dus sub şopron să caute toporişca. Câteva păsări au venit de‑ndată aproape de el, privind cu lăcomia lor nevinovată şi cu­rioa­să verdeaţa din mâinile băiatului. Încă nervos, le‑a alungat cu înjurături şi cu surcelele din jurul butucului pe care se spărgeau lemnele, fără să‑i pese că le poate lovi şi răni.  

– Da’ ce‑ai, maică? Lasă‑le naiba de păsări că le omori! Stai locului, n‑auzi? Adună surcelele şi du‑le în bucătărie că am nevoie de ele! i‑a poruncit Ioana care tocmai se întorcea de la fântână cu două găleţi pline cu apă. Unde‑i taică‑tău şi Gabriel, vin şi ei acum? l‑a mai întrebat ea, încetinindu‑şi mersul.  

– Ba nu vin! i‑a răspuns Gavrilă fără să se uite la ea. M‑au pus pe mine la treabă, să toc astea la păsări, că ei n‑au timp.  

Ioana s‑a oprit şi a lăsat găleţile pe pământ cu mare grijă să nu le verse. Şi‑a frecat palmele încet şi i‑a aruncat o privire din care nu se înţelegea nimic. „ E supărat, se vede de la o poştă. L‑a enervat el pe Vasile dacă l‑a trimes acasă. Of, Doamne! Nici nu mai ştiu cum să‑i vorbesc băiatului ăstuia. Mereu face câte‑o boacănă şi tot el se supără. Cât de cuminte a fost cel mare, atâta este el de năbădios, la aceeaşi vârstă. Ce le‑o lipsi de nu se înţeleg copiii, nu ştiu. Mereu trebuie să‑i împac eu, până nu se supără Vasile şi‑i chelfăneşte puţin ca să‑i astâmpe­re pe amândoi”.  

– Hai, vino la mama, că le tai pe urmă! Ce fac ei la câmp acuma? l‑a întrebat cu voce blândă, după ce el s‑a apropiat încet, neîncrezător şi o privit‑o cu cea mai autentică nevinovăţie în ochi.  

– Ce să facă? Prăşesc la floarea soarelui, că a crescut iarbă multă, a răspuns Gavrilă destul de liniştit, dar fără să poată anula complet ciuda ce i se simţea în voce.  

– Da, da… Au fost ploile alea, apă multă, căldură… Creşte şi ea că trebuie. În loc să rupi turtele de floarea soarelui, mai bine scoteai iarba mai mare, din aia prăşită, maică. Aduceai acasă cât puteai să pui în sac. E bună la păsări, că ai văzut şi tu ce repede se termină boabele.  

– Da, ce? Tot eu să fac şi asta? a întrerupt‑o Gavrilă supărat ca din senin. În vacanţă băieţii se joacă şi merg cu…  

– Toţi băieţii fac câte ceva ca să‑şi ajute părinţii, că e treabă multă, băiatul mamii. Şi Gabriel era în vacanţă şi ai văzut că toată ziua muncea. Treabă destul de grea şi pentru el. Da’ nu fuge de muncă niciodată, i‑a răspuns Ioana împăciuitor. Dacă nu rupeai alea fără nici‑un rost…  

– Da’ ce, ai văzut matale că le‑am rupt eu? a excla­mat Gabriel, mai mult nemulţumit decât surprins.  

– Nu le rupea Gabriel şi nici taică-tu, că ei ştiu bine ce rost au turtele astea verzi, abia crescute puţin. Să nu mă contrazici pe mine. Eu ştiu când minţi şi când spui adevărul. Să‑mi spui dacă mai au mult de lucru, ca să ştiu când să fiu cu masa gata, a încheiat femeia discuţia, forţându‑se să rămână calmă.  

– De unde să ştiu eu cât mai au? Că s‑au aşezat la taifas amândoi. Stăteau jos când m‑am uitat, nu dădeau cu sapa…  

*  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (12) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 290, Anul I, 17 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!