Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 289 din 16 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (11)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III  

Noaptea frământărilor / 3  

Când a rămas Ioana gravidă, la mai bine de şapte ani de la primul copil, Vasile nu a dat crezare femeii. Albă la faţă, cu privirea în pământ, ea tremura de frică şi nu ştia cum să‑i explice că s‑a întâmplat. Amândoi au dorit copii şi au avut încredere că, dacă a apărut primul, aşa târziu cum a venit pe lume, vor mai veni şi alţii. Le‑ar fi fost tare drag şi s‑ar fi simţit pe deplin împliniţi. Dar, n‑a fost să fie. Treceau anii, ei înaintau în vârstă şi femeia a început să se teamă.  

– Mă omule, uite că am trecut de 37. Cum vrei să mai fac eu copil acum? Ştii că am avut ceva probleme la primul. Acum s‑ar putea să fie rău. Rău pentru copil, rău pentru mine, cine Dumnezeu ştie...  

– M‑am gândit şi eu la treaba asta... Bătrână nu eşti, fa Ioană, dar de! Copiii se fac la tinereţe. Nu mai facem că, oricum, Dumnezeu nu ne mai dă. Dacă era de la El, aveam deja. Să ne mulţumim că ne‑a dat unu. Nici aşa, cu prea mulţi ani între ei, cred că nu‑i bine să fie. Io ştiu ce să mai zic?  

Iar acum, când se obişnuiseră cu gândul, pe nepusă ma­să s‑a întâmplat. Vasile îşi privea cu neîncredere femeia şi, când a văzut‑o că tremură de frică şi nu se uită‑n ochii lui, s‑a uitat chiorâş la ea şi i‑a vorbit ameninţă­tor:  

– Ascultă la mine, muiere fără minte! Tu ai făcut ceva fără să ştiu eu?  

– Doamne fereşte, ce să fac, mă omule, ce‑ţi veni în cap? a exclamat ea, simţind cum i se scurge sângele din cap către picioare. Nu ştii că mie îmi era frică să mai nasc? Uite că, eu ştiu cum, m‑am pomenit deodată cu semne că este.  

– Păi, ce să zic şi io, dacă ai venit cu bomba asta? Ai rămas acu’ după atâţia ani... N‑am hotărât, fa nevastă, că nu se mai cade să facem? Nu ziceai ceva de un calendar, că ştii tu ceva de la doctori sau babe, fi‑ţi‑ar să‑ţi fie de babe, Doamne iartă‑mă!  

– Ba da, eu ştiu cum s‑a întâmplat? Uite, ca la primul, na! Ce vrei să fac acu şi eu?  

– Păi nu faci nimic. Ce vrei să faci? Faci copilu’ şi gata. Nu înţeleg de ce ţi‑e frică să‑mi spui, aia e!  

– Mi‑e frică aşa, că ai zis să am grijă, să nu se‑ntâmple. Şi mi‑e frică de naştere, omule. Dacă am complicaţii de alea ca femeile bătrâne, ce mă fac? Mă gândeam că poate o fi mai bine să... să...  

– Nici un „să”, femeie! Să nu te pună necuratu’ să faci ceva, că te omor în bătaie, auzi? Ce, n‑avem cu ce‑l creşte? Ne lipseşte ceva? Eşti sănătoasă, eşti voinică, aşa că faci plodu’ şi nu mai avem ce discuta. Gata!  

– Bine, gata va fi, dacă zici... Da’ vezi şi tu, să nu mai faci tărăboi ca acum o lună‑două. Ce vrei, să te bage ăştia la zdup că nu‑ţi pui lacăt la gură? a adus vorba Ioana de necazul care abia trecuse şi‑l cam încrâncenase pe Vasile destul de rău. Se încurajase auzind cuvintele lui blânde. Nu îndrăznise până atunci să‑i zică ceva şi, văzându‑l acum cu privirea în pământ, a continuat parcă mai sigură pe ea. Eu pot să cresc copiii de una singură? Ce să se aleagă de ei cu un tată puşcăriaş?  

– Gata femeie, ajunge! Ştiu eu ce fac, nu‑i treaba ta, a oprit‑o Vasile bătând cu piciorul în pământ. Cine să mă aresteze, fa! Prostu’ ăla de Marin? Nici nu s‑a văzut şi el plotonier şi face pe grozavu’. Halal ajutor de şef de post avem! M‑am împăcat cu el, dă‑l în p...a mă‑sii de îngâmfat! Am dat o declaraţie la cârciumă. Am rămas prieteni, zice el, da’ cine Dumnezeu să aibă încredere într‑unu ca el?  

– Bine, dacă zici tu, omule. Să fie ca tine. Să ai grijă, totuşi. Cu legea nu‑i de glumit. Ei au puterea, nu noi.  

– Aha, aşa este, din păcate. Ai dreptate, femeie! Şi ce nume punem copilului, te‑ai gândit? a schimbat el subiectul, surprinzând‑o total pe biata femeie care s‑a uitat speriată la el.  

– Da’ cum, Doamne iartă-mă, să mă gândesc, că abia am simţit că va fi, omule! Şi nici nu ştim de‑o fi fată ori băiat.  

– Să fie băiat, Ioano! a întrerupt‑o Vasile, nemulţu­mit. Băiat o să fie, am eu o presimţire aşa...  

– O să fie ce‑o vrea Domnu’, că nu‑i după voia noastră... Că dacă‑i fată, să ştii că ar...  

– Nu ştiu nimic, ai auzit? Îl vom boteza Gavrilă. Ca să avem pe Gabriel şi Gavriil, na! Dacă o fi altfel, alegi tu numele. Să fie cum zic naşii. Şi cu asta, gata! Am terminat.  

Şi gata a fost. Ioana a născut la termen, după aproape opt ani de la Gabriel care, ferindu‑se să nu se dea de gol, se uita cu necaz la burta maică‑si cum creştea şi se vedea tot mai bine în ultimele două luni şi bombănea în gând: „Să vezi cum or să râdă prietenii de mine! Mai ales fetele... Hm! Nu, băieţii mă vor lua la mişto, că ei sunt mai neciopliţi. Taman acu, când sunt şi eu la şcoală, ca să n‑am timp de învăţat! Parcă văd cum mă pune să‑l dau în leagăn ca să meargă ei la câmp. Ştiu eu de la Fănică a lu’ Piţigoi, că el a păţit aşa cu sora lui mai mică. Ce ne mai povestea ăla, săracu’ de el! Noroc cu bunica. Poate stă acasă, nu se mai duce la sapă, că e şi ea bătrână. Eu nu am vrut alt frate. Aşa de mic, nu‑l vreau. Nici nu m‑au întrebat dacă vreau”, concluziona Gabriel atât de supărat încât făcuse zob un dovleac pe care‑l tăia cu toporişca în timp ce‑l frământau astfel de gânduri.  

Nu s‑au împlinit temerile băiatului. Pentru că cel mic, odată născut, a fost în îngrijirea mamei sale aproape tot timpul. Vasile nu a lăsat‑o să mai vină la colectiv, la muncă. Fericit şi mândru nevoie mare că e tatăl a doi „flăcăi sănătoşi şi frumoşi”, precum se lăuda cu orice ocazie, şi‑a împins pălăria sus pe creştetul capului şi a hotărât, plin de importanţă:  

– Până se ridică şi el pe picioarele lui, stai acasă să‑l creşti, nevastă! Avem tot ce ne trebuie. Dă‑le naiba de zile‑muncă! În timpul ăsta te ocupi doar de casă, de orătăniile din curte şi de copii. Vezi, ai grijă să nu se lase pe tânjală ăl mare. Să pună burta pe carte.  

În schimb, viaţa lui Gabriel parcă a alunecat pe alt făgaş. Nu mai era el persoana cea mai importantă din casă. Nu se mai jucau părinţii cu el decât foarte rar, ca din întâmplare, iar bunicii nu mai aveau timp să‑i spună basme şi tot felul de povestiri despre oamenii din sat şi despre minunile făcute de Dumnezeu şi Sfântu’ Petru pe pământ. Cu toate că era la şcoală şi avea de învăţat, era chemat la treabă mult mai mult decât socotea el că ar fi trebuit. Nu la câmp, ci în curte. La lemne, la grajd, la păsări, la apă şi la multe altele, că mereu era de făcut câte ceva şi maică‑sa nu mai făcea faţă. Fratele mai mic, Gavrilă, o solicita zi şi noapte pe biata femeie. Nu dormea dacă nu era legănat, ţinut în braţe. Mai apoi, nu se culca decât după ce i se cânta ori i se vorbea mult timp cu voce domoală şi mângâietoare, după ce era dezmierdat şi pupat. La treaba asta se pricepeau bine de tot bunicii, mai ales că Ioana îl mai repezea pe copil, că era şi ea obosită de câte făcea zilnic, ori chiar plictisită de toanele permanente ale celui mic.  

Şi uite aşa, pe măsură ce treceau anii, Gabriel se simţea tot mai neîndreptăţit de părinţi şi bunici. Nu că dragostea lor pentru el ar fi dispărut peste noapte, ci pentru că el socotea că primea tot mai puţin faţă de Gavrilă, fratele său atât de nevinovat şi neştiutor în ceea ce priveşte gândurile şi zbuciumul lăuntric al primului născut. Se depărta încet, încet, de părinţi şi bunici, cu durere şi disperare în suflet. Îi venea să plângă adeseori, din nimic, numai la gândul că este mai puţin iubit decât fratele său.  

Nu s‑a tânguit la nimeni. Era mândru şi orgolios. Suferea şi se retrăgea în sine tot mai mult. Devenea tot mai posac şi mai puţin interesat de ce se petrece în familie. Căuta tovărăşia animalelor din curte. Stătea de vorbă cu ele în timp ce le dădea să mănânce ori le adăpa. Când pleca la câmp, era fericit. Ţesăla cele două vaci în fiecare zi, le mângâia, le vorbea mult şi se îngrijea să se întoarcă acasă cu ele sătule. Să le vadă burta umflată până peste şira spinării şi ugerele pline de greutatea laptelui. Multe poveşti spunea Gabriel şi câinilor şi pisicilor, în timp ce‑i îngrijea şi avea răgaz să se mai joace cu ei.  

La şcoală era mai simplu. Lumea nu se schimba, era aceeaşi. Se simţea în largul lui. Coleg şi prieten cu toate fetele şi băieţii în aceeaşi măsură, participa binevoitor la toate acţiunile colective, fără reţineri, la fel ca la joacă. Învăţa atât cât trebuia, cât simţea el că este necesar ca să nu aibă probleme acasă. Uneori citea de plăcere, alteori, de teamă. Avea rezultate mulţumitoare şi termina fiecare an cu medii mai bune decât jumătate din colegii săi.  

Schimbarea de atitudine nu a rămas neobservată la şcoală, dar asta nu a deranjat pe nimeni. Învăţătoarea şi, mai târziu profesorii, erau mulţumiţi că s‑a cuminţit, că învaţă bine şi este prezent la toate activităţile extraşco­lare. Asta era întreaga lor filosofie. Să nu fie elev problemă! Dacă cineva observa totuşi schimbările sale de atitudine şi‑l întreba ce are, găsea el repede o scuză cu referire la timpul insuficient pentru pregătirea temelor, la grija pentru animale ori pentru fratele mai mic, etc.  

Se bucura când era în vacanţă. Mai cu seamă în cea de vară. Mergea pe tractor toată ziua, dacă era lăsat în pace. Un văr mai mare decât el, George Scarlat zis „Pârlog”, tractorist la CAP, îl lua, ori de câte ori se putea, să‑l plimbe. Îi povestea despre tractor câte şi mai câte minuni, de parcă ar fi fost cea mai completă şi valoroasă maşină de pe pământ. Puţin câte puţin, Gabriel a învăţat cum se ataşează plugul sau grapa, praşila ori semă­nă­toarea, discuitorul sau remorca şi oricare alt utilaj agricol. Mai târziu, pe ascuns, ca să nu afle părinţii, a învăţat să conducă tractorul. Şi mergea chiar foarte bine cu el până să împlinească 14 ani. Se hotărâse de mult timp să se facă tractorist. Dorea din tot sufletul să treacă timpul mai repede, să crească şi să participe la arăturile de toamnă. Îi plăcea cel mai mult să rupă brazda din adâncul pă­mântu­lui şi s‑o‑ntoarcă, neagră şi caldă, lucioasă şi grasă, ca s‑o scalde soarele cu razele lui până la lăsatul serii.  

Pentru că era foarte cuminte şi învăţa bine, când a venit vremea, părinţii au hotărât ca fiul lor cel mare să meargă la liceu. Nu şi‑au imaginat că băiatul avea cu totul alte gânduri şi că ar avea curaj să le susţină cu destulă înverşunare. El dorea să fie tractorist şi le‑a cerut să‑l înscrie la o şcoală profesională de profil. După mai multe discuţii, care nu erau altceva decât „muncă de lămurire”, l‑au convins că poate fi ceea ce îşi doreşte şi dacă merge la liceul agricol.  

– Acolo obţii şi carnet ca să poţi lucra pe tractor, dragul meu, i‑a spus Ioana după ce se interesase de la profesorii din comună. Una este să fii tractorist cu şcoală profesională şi alta este să fii cu diplomă de liceu, nu?  

– Ba bine că nu, a intervenit Vasile care avea alte gânduri în cap şi alte convingeri. După liceu, având diplomă, poţi merge la facultatea de... cum îi zice dom’le...  

– La agronomie, tată, sau la silvicultură poate te‑ai gândit, a intrat Gabriel în horă.  

– Da, asta e, la agronomie, băiatul tatii! a exclamat Vasile bucuros că i se pot realiza visele.  

– Bine, dacă voi ziceţi aşa, o să merg la liceul agricol, dar nu...  

– Gata, gata! Aşa rămâne, dragul meu. Este cea mai bună treabă cu liceul ăsta şi poţi să conduci şi tractoarele, după dorinţa ta, a pus Ioana capăt discuţiei, mulţumită că a ieşit cum îşi pusese ea în gând să profileze viitorul copilului. „Apăi, la vremea ’ceea o să aibă el alte ambiţii, că va înţelege mai multe după patru ani de şcoală”, gândea femeia cu mare încredere în viitorul băiatului. „Poate face facultatea aia de care vorbeşte omu’ meu şi vine pe urmă acasă. Vede toată lumea ce bine trăiesc inginerii ăia de la SMT! Nu le lipseşte nimic şi fiecare şi‑a ridicat casa lui. Dar şi aci, la colectiv, au nevoie de ingineri. S‑au înmulţit maşinile şi au adus atâtea utilaje că nu le mai ştii la ce‑s bune toate. Trebuie oameni cu şcoală, nu? Cineva priceput poate ajunge mare de tot. De ce să nu fie băiatul nostru şef aci? Dacă asta o fi soarta lui, aşa va fi. Ei, timpu’ le aşează pe toate în matca lor! Noi să fim sănătoşi”, a concluzionat Ioana mult mai liniştită şi l‑a privit lung pe bărbatul de lângă ea ce stătea cu maxilarele încleştate, cu bărbia rezemată de palmele strânse una‑ntr‑alta şi cu privirea aţintită pe pragul uşii.  

– Da’ tu ce ai, omule, de ai rămas aşa încremenit? Nu ţi‑e bine, ce ai?  

– N‑am nimic, femeie. Mă gândeam şi eu la ce este şi la ce vremuri vor fi când copilul ăsta o să aibă 18 ani. Tu vrei să rămână agăţat de fusta ta şi atunci, nu? Asta vrei.  

– Nu de fusta mea. Că dacă face şcoala aia, găseşte o fată frumoasă din partea locului. Sunt destule familii scăpătate p‑aci, a venit destul de clar răspunsul femeii care, netulburată şi încrezătoare, a continuat să‑şi spună gândul. Agăţat de fusta ei, îşi fac casa lor. Îi ajutăm şi noi, că aşa se cade, nu? Îşi cresc copiii şi...  

– Da’ de ce să rămână la ţară, fa Ioană? De ce vrei tu asta? a întrerupt‑o bărbatul, ridicându‑se încruntat de pe marginea patului pe care stătuse. Nu eşti sătulă de munca asta proastă, toată ziua bună ziua? Uită‑te şi tu la palmele tale cum arată! Uită‑te la călcâiele tale crăpate! Nu‑ţi mai încap în pantofii de mireasă, femeie… Ce‑am făcut noi în toţi anii ăştia? Şi noi n‑am stat pe vatră ca puturoşii.  

– Da’ ce‑ai fi vrut să facem mai mult, omule? Îţi lipseşte ceva? a sărit femeia ca arsă. N‑avem ce îmbrăca ori ce mânca? N‑am înţeles.  

– Că nu înţelegi tu, e treaba ta... Tu nu vezi că a început să scârţâie căruţa? Ai auzit cu urechile tale că la oraş se bagă pâinea pe cartelă. Noi nu mai avem cum să luăm de acolo, că n‑avem cartelă. Trebuie să ne drămuim făina şi mălaiu’ mai rău ca acu’ douăzeci de ani, f…i mama mă‑sii de treabă! Dacă n‑ai animale‑n curte, de Crăciun şi de Paşti, nu ai carne. Unde naiba s‑or duce recoltele alea record, nu înţeleg în ruptu’ capului, femeie! Copilu’ ăsta nu trebuie să treacă prin ce am trecut şi‑om mai trece noi. Trebuie să trăiască mai bine... Numai dacă pleacă la oraş o să ajungă domn, nu dacă stă cu noi... Tu nu înţelegi că partidu’ ăsta care...  

– Vasile, ştii ce? Să taci, auzi? Să taci! Să nu mai vorbeşti de politică. Ai uitat prin câte ai trecut, omule? Ce vrei? Să faci puşcărie şi să ne nenoroceşti pe toţi? Asta vrei? Pune‑ţi naiba lacăt la gură şi lasă partidu’, lasă Ceauşescu, lasă tot, auzi tu la mine? s‑a răţoit femeia la bărbatul său care o privea contrariat pe sub sprâncene, mirat că‑i vorbeşte atât de speriată.  

„Ce‑o fi cu muierea asta, Doamne? De când are ea o aşa frică şi nu‑mi spune care‑i baiu? O fi având şi dreptate, nu zic ba, dar ea a fost curajoasă mai tot timpul. De când s‑a născut Gavrilă, parcă e alta. Parcă nu mai are chef de viaţă. În loc să se bucure de băieţii ăştia care vor creşte ca brazii de falnici, ea cobeşte, fir‑ar cobitu’ ei al naibii! O fi prea obosită, că are multe pe cap, e adevărat. Munceşte toată ziua şi are grijă de toate. Am avut mare noroc cu aşa femeie, de ce să mânii pe Dumnezeu. Ei, o să‑i treacă şi asta, că toate‑s trecătoare”, a concluzionat Vasile în gând şi s‑a apropiat încet de femeie, în tăcere, cu privirea blândă, ocrotitoare, pentru a‑i vorbi liniştitor, aproape în şoaptă:  

– A fost o întâmplare sau două, nevastă. Nu va mai fi alta, îţi promit. Uiţi că după beleaua aia m‑am împrietenit cu şeful de post şi...  

– Care şef de post? Ai avut şi cu ăla probleme? Mi‑ai ascuns alte...  

– Nu..., nu e asta. E vorba de Viorel, de Marin, feme­ie. De brunetu’ cela nesimţit. Ce, nu ştiai că l‑au uns de vreo două săptămâni şef de post? A avut el ceva pile, că după muncă nu mai vedea el şefie, a întrerupt‑o Vasile, făcând un gest a lehamite.  

– Hm! Nu ştiam şi nu mă interesează, a precizat Ioana cu voce ştearsă, privind într‑o parte. Şi zici că eşti prieten cu nenorocitu ăsta de miliţian? Poate doar la pahar, că‑i dai pe gratis. I‑oi fi dat şi că l‑au făcut mai mare, nu? Cărpănosu ăla nu face cinste la nimeni.  

– Dă‑l în mă‑sa, n‑am treabă cu el, a precizat plin de năduf Vasile, scuipând a scârbă peste preşul uşii. I‑am dat că a rezolvat atunci problema aia. Sunt dator. Nu ai văzut că dacă mai trece pe aici, se uită numai să‑i pui pe masă?  

– Am văzut. Asta spuneam şi eu... Dar, spune şi tu odată pentru totdeauna, omule. Ai fost vinovat atunci sau ce naiba ai zis de Ceauşescu şi pe cine ai bătut la cârciumă? Au trecut şapte‑opt ani de zile şi niciodată nu...  

– Ascultă, fă nevastă! Au fost treburi care nu se puteau discuta. Iar tu..., tu nu trebuia să ştii. De ce să stai tu cu grija asta? Apoi, femeia mai vorbeşte la câmp ori pe şanţ cu una, cu alta, că gura femeii... Dar, să lăsăm asta. Să ştii, fa Ioană, că nu am fost vinovat. Nu m‑am bătut cu nimeni. Nici beat nu am fost. Dacă era aşa, de la cârciumă şi până‑n hotaru’ comunei se auzea până a doua zi. Ai fi auzit şi tu, că de bârfitoare nu duce comuna asta lipsă, fir‑ar ele să fie.  

– Păi bine, omule, da’ atunci de ce, a încercat Ioana să înţeleagă. Îl privea uimită, cu ochi mari între­bă­tori, în care se citea neliniştea şi teama ce‑o cuprinsese subit.  

– Am zis de Ceauşescu că e prost. Asta am zis. Că l‑au plimbat prin comună şi i‑au arătat vaci frumoase, de rasă rară, aduse din Ardeal sau de pe la Buzău, mi se pare. Şi l‑au băgat la blocurile alea două făcute fără closete. Prostu’ nu şi‑a dat seama că oamenii din bloc se c...ă la doi paşi distanţă după nişte rogojini. Nici apă nu aveau la bloc. Aşa au făcut şi la Bragadiru şi la Otopeni. Îl duceau securiştii pe unde ştiau ei că trebuie şi îi arătau numai de bine peste tot. Ce, tu nu ai auzit, nu ai ştiut?  

– Ba de auzit am auzit, dar cum ai avut tu curaj să vorbeşti prostiile astea, mă Vasile, mă?  

– Am avut, că uite aşa m‑a apucat, ce să mai fac... Nici acu nu ştiu cine m‑a turnat. I‑am promis ăstuia, lu’ Marin Viorel că‑i dau de băut toată viaţa dacă mă aranjează să fie bine şi a făcut el ceva prin hârtiile alea pe care le‑au iscălit, că am scăpat... Hei, acu de ce plângi, fa Ioano? Gata, gata, a trecut, suntem bine!  

Vasile a întins mâinile spre ea şi a prins‑o cu greu de mijloc tocmai când Ioana se răsucea să se retragă din calea lui. A apropiat‑o de el, i‑a luat palmele mici şi bătătorite într‑ale sale şi a privit‑o în ochii ce‑l fixau printre lacrimi, cu teamă şi ciudă. „A rămas frumoasă şi după atâţia ani... După două naşteri şi atâta muncă. De n‑ar lua faţa asta tristă, ar părea mai tânără decât este. Uite ce trup de doamnă de oraş are! Uite ce mijloc de fată mare şi ce piele catifelată!”, gândea Vasile cu încântare, după ce i‑a pipăit liniile trupului cu ochii şi i‑a analizat trăsăturile feţei de aproape.  

– Stai locului şi lasă‑te în braţele mele, Ioană! Linişteşte‑te! Uite, mă luă un dor de tine aşa, ştii tu, ca în zilele alea când eram noi doi...  

– Eşti nebun, omule! l‑a întrerupt ea, privindu‑l cu mirare şi destul de neîncrezătoare. Ai băut ceva şi n‑am văzut eu? Ce te‑a apucat? Lasă‑mă, nu mă strânge. Ne văd copii, ne văd ăi bătrâni, ce‑ţi veni?  

– Nu‑mi veni nimic, doar aşa, puţină poftă, a mai zis Vasile până să‑i sărute apăsat gura femeii ce se zbătea să scape din braţele lui. Stai locului, nu fi proastă! Hai să închid uşa şi să facem şi noi...  

– Aoleu, Doamne! Ai înnebunit, omule! Ziua în amiaza mare îţi arde de alte alea. Ai răbdare pân’ la noapte şi treci în grădină că avem treabă de făcut, nu joacă! Hai, că uite, a mai încercat ea să zică ceva, dar omul întărâtat i‑a astupat iar gura cu buzele lui doritoare şi numai după ce i‑a simţit bine gustul a eliberat‑o din braţele‑i voinice.  

– Gata, te‑am lăsat că oi avea şi tu dreptate. Mai e puţin până la noapte şi ne‑om iubi şi noi ca să mai uităm de toate relele. Hai să mergem. Ne‑om face timp să mai vorbim şi despre viitorul flăcăilor, că e musai.  

A împins‑o pe ea peste pragul uşii după ce şi‑a lăsat palma peste fesele ei plinuţe, plin de drag şi poftă, râzând mulţumit. Erau destul de rare asemenea momente. Lucrările de tot felul şi grijile zilnice acopereau tot timpul şi manifestările de dragoste, fireşti în orice cuplu, ajunseseră pe ultimul plan. Aproape că se ruşinau când se întâlneau în intimitate.  

*  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (11) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 289, Anul I, 16 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!