Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 288 din 15 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (10)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Nu a reuşit. S‑a întors încet, cu mare grijă să nu‑şi trezească soţia, i‑a aşezat braţul pe lângă trup, i‑a potrivit perna sub cap şi a coborât fără zgomot. A îmbrăcat un halat şi s‑a aşezat pe un fotoliu din sufragerie, în faţa televizorului, după ce s‑a asigurat că uşa de la celălalt dormitor este închisă la fel de bine ca şi cea a acestei încăperi. După numai zece minute, timp în care a căutat ceva pe mai multe programe, a închis furios aparatul, exclamând cu ciudă şi furie în gând: „Ce tâmpenii sunt la ora asta pe toate programele! Politică şi filme. Toate de proastă calitate. La posturile „Antenei”, propa­gandă electorală ieftină, la plicticosul de „Naşul” femei goale şi ieftine. Nu ştiu cum naiba suportă lumea idioţeniile astea, domnule! Românul pare că este cel mai uşor de îmbro­bodit om din toată Europa! Înghite pe bandă rulantă toate minciunile. Mai e o jumă­tate de an sau mai mult până la nenorocitele alea de alegeri şi ei au început deja cu mani­pularea maselor. Simte Guvernul ceva. Se cam clatină. Nu este prima oară. Partea proastă e că se aruncă totul pe vechea guvernare. Alţii discută de o mare criză mondială. Îşi iau măsuri, iar la noi nici prin gând de aşa ceva. Ignoră totul. La noi creşte producţia şi trăim bine. Ha, ha! Ce bine se trăieşte! Nu se cunoaşte pulsul real al vieţii. Uf! Ce‑mi trece mie prin cap la ora asta! Trebuie să dorm neapărat. Gata cu prostiile!”.  

S‑a retras în pat pe vârful picioarelor, grijuliu, aproape fără să respire. Nu a reuşit să adoarmă imediat. A revăzut chipul Iulianei, durerea exprimată de faţa mamei sale, urmele loviturilor şi muşcăturilor. Într‑un târziu, l‑a cuprins o ameţeală dulce şi o linişte adâncă în care doar respiraţia uşoară a Dianei se auzea din ce în ce mai departe. Muşchii membrelor supe­rioare şi, mai apoi, ai celor inferioare s‑au destins complet şi respiraţia a devenit uniformă, în timp ce ochii s‑au liniştit total sub pleoape. Nu ar fi putut aprecia cât a dormit ori a aţipit, până în momentul în care telefonul mobil, aşezat în apropiere, pe noptiera de lângă pat, a început să trepideze puternic. Fără să deschidă ochii a întins mâna spre aparat, încercând să desco­pere tasta de oprire. Nu a reuşit. S‑a ridicat speriat în capul oaselor, cu telefonul în mână, când, deschizându‑i, a zărit lumina zorilor în ferestre. Câtă treabă am în dimineaţa asta! Sunt mort de somn şi noaptea s‑a terminat… Cine naiba e la ora asta?”  

După ce a reuşit să citească numărul, a ridicat dege­tul mare, intenţionând să închidă. Era deja indispus şi furios. A renunţat în aceeaşi fracţiune de secundă şi l‑a deschis. O voce protocolară a rostit formula regu­la­menta­ră de prezentare şi salut. Doar două fraze au fost de ajuns ca să‑l trezească definitiv pe comisar. A sărit din pat şi a fugit în sufragerie pentru a putea vorbi fără să‑şi trezească soţia şi să‑i strice liniştea somnului de dimineaţă.  

– Domnule dragă, eşti convins că cele transmise sunt reale? Ai verificat prin alte surse treaba asta? Mda, înţeleg că nu se poate. Transmite să ne expedieze de urgenţă documentele în cauză. Prin curier special, nu prin poştă. Dacă ar fi posibil, am nevoie de ele până la prânz. Chiar şi aşa, cred că e prea târziu să schimb soarta. Da, da, la sediul central. Am să vin acolo la prima oră. Mulţumesc, te salut!  

*  

După o linişte apăsătoare, în care se auzeau până şi respiraţiile celor din încăpere, poliţiştii s‑au retras. Rămas singur, Gabriel a înghiţit în sec, a privit rătăcit colile de hârtie fără să le vadă şi s‑a aşezat încet pe scaun, lipsit de vlagă, palid şi nehotărât. A ridicat pixul între două degete care‑i tremurau puternic. A lăsat mâna pe masă pentru a se linişti, încercând să se concentreze. Nu ştia cu ce să înceapă şi ce anume să scrie ori să treacă cu vederea. Tot trecutul i‑a apărut în secvenţe ce se derulau în fracţiuni de secundă. În majoritate, le trăise şi nu le putea uita. Altele, consumate chiar înainte de a se naşte, au fost auzite de la părinţi şi bunici, de la rude şi vecini ori de la prieteni şi colegi care le auziseră şi ei de la înaintaşii lor. Mii de gânduri, legate de tot atâtea amintiri din întreaga sa viaţă, l‑au asaltat şi derutat, aducând cu ele multă tristeţe şi mâhnire. S‑a liniştit încetul cu încetul şi chiar a avut puterea de a zâmbi unor momente frumoase din copilărie şi adolescenţă. Parcă uşurat de o povară a început să scrie încet, concentrat, încercând să pună în ordine ideile.  

Gabriel s‑a născut în anul 1970. Era fiul cel mare al lui Vasile şi Ioana din comuna Mihăileşti. A fost bucurie mare în familia Breazu, mai ales pentru că Ioana împlinise 30 de ani când a născut şi nimeni nu se aştepta să mai aibă copil după ce trecuseră 10 ani de la căsătorie.  

Locuiau împreună cu părinţii lui Vasile, în casa acestora, din care plecaseră cele două surori ale lui după ce s‑au măritat. Toţi patru munceau în CAP‑ul din localitate. Grădina de aproape o jumătate de pogon era singura avere pe care o aveau. Pe vremuri, până la colectivizarea forţată a agriculturii, ai lu’ Breazu fuseseră oameni cu stare şi cunoscuţi în toată comuna. Aveau pământuri şi acareturi, animale de tracţiune şi altele pentru lapte şi lână, aveau maşină de treierat cu vapor care s‑o învârtă la arie şi multe utilaje şi unelte agricole. Toate erau moştenite din tată‑n fiu, cum se spune, dar au rămas fără ele; în mare parte pentru că erau chiaburi şi statul a pus stăpânire pe averea lor. Apoi, din ce le‑a mai rămas, a luat CAP‑ul când au fost obligaţi să facă cerere de înscriere.  

Vasile si Ioana erau oameni liniştiţi şi muncitori. Agoniseala lor nu era prea mare, dar aveau suficient şi nu se plângeau de nimic. Singurul necaz era că ea nu rămânea gravidă, deşi era tânără şi puternică. Au fost amândoi la medic, dar degeaba. Au fost la babe, dar nici cu ele nu au rezolvat problema. Lumea începuse să vorbească şi nu au fost puţine vocile care‑i şopteau lui Vasile, mai pe ocolite ori mai direct, să‑şi găsească femeie care să‑i facă plozi. În special, la cârciumă se găsea câte unul care prindea curaj să‑i zică.  

– Bă Vasile, mare păcat e că n‑ai şi tu un moşte­ni­tor... Cât eşti tu de bărbat voinic şi frumos, n‑ai femeie bună la treaba asta. De ce nu‑ţi iei, bă, alta?  

Vasile înghiţea în sec şi se abţinea. Înjura în gând, dădea paharul peste cap, golindu‑l dintr‑o înghiţitură, plesnea masa cu pumnul şi pleca furios. Nu‑i plăcea să discute cu nimeni despre t această situaţie. Nici cu maică‑sa, chiar dacă ea încerca să‑l mai bată la cap. El îşi iubea nevasta, aşa cum era ea. Şi avea nevastă frumoasă, nimic de zis. Era cuminte şi vrednică. „Ce‑am eu cu ea, dacă asta ne e soarta? Femeie care să mă îndrăgească mai mult şi să fie mai bună gospodină, nu găsesc eu”, bombănea el înciudat şi se apuca de făcut ceva treabă, numai ca să uite.  

Când i‑a spus femeia că a lăsat‑o grea, Vasile s‑a îmbătat criţă pentru prima oară în viaţa lui. Era cel mai fericit om din lume, după cum îi plăcea să strige pe uliţă când venea acasă împleticindu‑se. Aşa a aflat toată aşezarea, în scurt timp, că Ioana va avea un copil...  

Un copil care a crescut legănat cu dragoste de părinţi şi de bunici. Se întreceau care mai de care să‑l alinte mai repede şi mai mult. Se întreceau în cadouri de hăinuţe, încălţăminte, jucării şi dulciuri, la toate ocaziile de peste ani, mai ales în ajun de sărbători creştineşti şi la aniversări. Erau preţuri mici la îmbrăcămintea şi încălţă­mintea pentru copii în acele vremuri. De altfel, aşa cum spunea Vasile, plin de importanţă bine regizată, când mai ciocnea un păhărel în cârciumă la sfârşit de săptămână cu câţiva ţărani din brigada sa, anii 70’ au fost poate cei mai bogaţi ani ai românilor din perioada socialismului.  

– Bă fraţilor, ia amintiţi‑vă voi cum era la început. Cât grâu şi porumb luam la o zi de muncă, bă? O nimica toată, recunoaşteţi? Ei bine, după 10‑12 ani, vedeţi bă că luăm de 10 ori mai mult? Avem pâinea asigurată. Trăim bine, asta e. Hai noroc!  

– Auzi, bă, Vasile, dacă tu nu ajungeai şef de echipă şi de brigadă, mai vorbeai aşa acuma? încerca să‑l sâcâie câte unul mai în glumă, mai în serios.  

– Nu o fi chiar aşa, frate, dar nu se vede că ai noştri iau cel mai mult? Brigada mea e cea mai bună, răspundea el umflându‑se în pene cu siguranţa omului care ştie ce spune.  

– O fi, dacă zici tu. La adunarea generală, te propun preşedintele colectivei, dacă mai dai un rând şi dacă te faci membru de partid. Vezi că ăştia vor să te schimbe. Nu eşti de‑al lor, nea Vasile?  

– N‑am nevoie, bă. Mă ştie lumea cât şi cum muncesc... Ai mei nu au dus lipsă niciodată de nimic. Poate după ce ne‑au luat pământul, dar asta‑i altă treabă, se întrista Vasile şi scuipa cu năduf. Se abţinea să vorbească despre asta. „Poţi să ştii care te toarnă când ţi‑e lumea mai dragă? Că e plin pământul de lipitori comuniste, f...e mama lor de jigodii împuţite! Cozi de topor, asta sunt, sărăntocii dracului”, medita el încruntat şi trântea paharul de masă. Şi acum avem de toate, ce, nu se vede? Băi, Chirilă, ia mai adu un rând la masa asta cinstită, băi! striga el la cârciumar ca să‑şi ascundă supărarea şi să braveze în faţa însoţitorilor ce aşteptau vorbele astea cu bale bogate invadându‑le gura.  

Chiar dacă Vasile vorbea în felul acela ca să nu trezească bănuieli care să‑i aducă necazuri, el fiind unul din acei nemulţumiţi de viaţa dusă sub regimul comunist, erau lucruri adevărate. Se obţineau recolte foarte mari la produsele agricole, deşi nu toate terenurile ajunseseră să fie chimizate în acest scop. În plus, ţăranii Mihăileştiului au dezvoltat foarte mult sectorul zootehnic şi grădina de legume. De aici veneau anual venituri considerabile. Oamenii erau pricepuţi şi munceau mult. La zi lumină, pe timpul lucrărilor agricole de urgenţă, cum era semănatul, prăşitul, recoltatul şi altele.  

Au avut un inginer capabil, Aurică Durloi, la câmp, care a făcut pe dracu’ în patru până a obţinut bani să facă un sistem de irigaţii întins. Mai mult de trei sferturi din suprafaţa agricolă a CAP‑ului era irigată şi creştea grâul mare, cu bob dezvoltat, plin şi greu, de soi vechi, obişnuit cu pământul şi clima din zonă. Iar porumbul se înălţa viguros şi repede, şi nu găseai un cocean fără patru‑cinci ştiuleţi pe el. La fel de bine mergea şi floarea soarelui şi sfecla de zahăr. Drept urmare, veniturile colectiviştilor au crescut vizibil. Rezultatele concrete ale muncii au făcut ca cei mai harnici să agonisească bine de tot.  

Adevărat este, pe de altă parte, că se fura mult. Aproape că nu era membru al cooperativei agricole, bărbat ori femeie, care să se întoarcă acasă de la câmp cu traista goală. Că erau câţiva ştiuleţi de porumb ori câteva pălării de floarea soarelui, nişte sfeclă aruncată la capul locului din timp şi ascunsă sub frunze ca să fie înghesuită seara pe fundul căruţei, sau în traista ce purtase până la prânz mâncarea, că erau nişte roşii şi ardei ori varză verde încă ne‑nvelită bine sau două‑trei kile de grâu de la batoză, nu contează. Ceva trebuia să fie.  

Era ca o regulă nescrisă să ajungă ţăranul de la câmp cu o adunătură de roade de orice fel acasă. Aveau câte un animăluţ în bătătură şi câteva păsări cărora le dădeau ca hrană totul, ţipând la ele, mai mult în gând: „Luaţi şi băgaţi în voi, că de pe pământul meu, pe care nu‑l mai am, este adunată şi asta!” Îşi fierbeau porumbi acasă, pe furiş, să nu ştie vecinii care, la rândul lor, făceau acelaşi lucru şi dădeau copiilor roşiile şi ardeii, având de grijă să‑i dăscălească, să‑i înveţe să nu cumva să spună la cineva ce au mâncat. Varza o băgau la cuptor, dacă era bună, şi aruncau în cratiţă câteva jumări care ţineau loc şi de bucăţi, că uleiul era scump pentru câţi bani aveau ei la ziua de muncă. Banii ăia puţini se agoniseau pentru impozite şi hrana familiei, pentru haine şi alte nevoi, mai ales la cei care aveau copii minori care nu puteau produce pentru casă.  

Erau solidari ţăranii, la o adică, la ceas de primejdie. Cine vedea miliţianul aproape de capu’ locului ori la intrarea în sat, dădea alarma, cum s‑ar spune. Toate cele puse deoparte, ca să fie luate acasă, rămâneau cu zilele, uneori, în locurile în care erau adunate şi ascunse. Pe unele le mai găseau, dar altele erau luate de cei care se orientau mai bine în teren, ori erau mâncate de păsările lui Dumnezeu sau se alterau. Îngrăşau şi ele pământul.  

Vasile nu era dintr‑aceia care furau. A fost ales şef de echipă din primul an, cu toate că intrase constrâns, răuvoitor şi cu gura mare în colectiv. Înjura şi blestema la tot pasu’ regimul şi pe mai marii comunei. Până când un procuror i‑a spus verde‑n faţă că‑l bagă la puşcărie dacă nu‑şi vede de treabă. Un procuror uscăţiv şi rău, venit de la oraş, de la capitală. Pe Vasile nu l‑au durut prea mult ameninţările şi loviturile primite de la miliţian şi de la cei doi civili necunoscuţi care l‑au ridicat noaptea din pat şi l‑au dus la postul de miliţie. L‑au durut mai mult întrebările rămase fără răspuns: „De unde a ştiut ăsta ce‑am zis eu şi ce‑am făcut? De unde? De la securişti, sunt convins, dar cine m‑a turnat la securişti pe mine, băi? Unul dintr‑ai noştri, vreun sărăntoc în opinci care n‑are după ce bea apă, f...i neamu‑n c...r de curvă! L‑aş omorî la capu’ locului dacă l‑aş afla. La el în bătătură i‑aş da cu măciuca‑n cap ca la un şarpe, chit că puşcăria mă mănâncă. Sau, mai bine, i‑aş înşira maţele pe furcă la o aşa năpârcă... Iartă‑mă, Doamne, că mă mânii ca un tâlhar, dar nu se mai poate altfel! Tu nu‑i vezi, nu‑i pedepseşti. Las’ că‑i văd eu, Doamne! Eh, de‑aş avea eu putere şi de‑aş fi singur... Dar ăştia pun mâna pe Ioana, îmi chinuie părinţii după aia şi mai bine ţin în mine. Mi‑o veni rându’ odată şi‑odată”.  

Încă aştepta să‑i vină rândul, dar vremea parcă l‑a mai schimbat. L‑a înmuiat ori l‑a învăţat să‑şi ascundă gândurile până şi faţă de propriile‑i neamuri. Nu mai avea încredere în nimeni. Suspecta pe oricine din orice.  

Apoi, a fost ales şef de brigadă, contra voinţei lui. Nu avea nevoie de funcţii. Le ura, dar ura mai mult pe cei puşi în funcţii mai mari, la propunerea activiştilor de partid. Pe el l‑au propus ţăranii, că‑l apreciau ca fiind cel mai bun gospodar. Îl respectau că era înaintea lor la toate ale câmpului.  

Le ştia pe toate. Mai bine decât inginerii agronomi, după atâta carte tocită parcă‑n dorul lelii la facultate. Se orienta după calendarul bisericesc. Aproape la fiecare mare sfânt, se începea ori se sfârşea o activitate legată de lucrările agricole. Erau zile în care refuza să meargă pe tarla. Nimeni nu‑l putea convinge, nici cei de la partid, care de la un timp băteau cu piciorul în pământ să se muncească până şi duminica, nici teama de miliţie ori securitate. El avea doar frică de Dumnezeu. Nu mergea în ruptul capului la câmp, de Sfânta Marie ori de Sfântul Ilie. Se ducea la biserică şi, venind spre casă, se oprea pentru un ţoi sau două la cârciumă.  

Era evlavios, în felul său, Vasile, fără să facă din asta un spectacol. La biserică asculta slujba atent, cu ochii pe icoanele de pe altar sau la preot. Nu se uita la femei. Nici la cele care‑i mai aruncau ocheade, că se mai găseau şi din astea. Că de, nea Vasile era curat îmbrăcat, bărbierit proaspăt, bine legat, voinic şi chipeş din naştere! Nu le băga în seamă. Acasă avea motiv să mai râdă cu nevastă‑sa:  

– Auzi fa, Ioană, să‑i spui lu’ Nuţa aia a lu’ Boşneag că la biserică îl cauţi pe Dumnezeu, nu cauţi bărbaţi buni de prăsilă. Se uita la mine cu nişte ochi catifelaţi…  

– Da, da, uite acuş, Vasile! Că numai tu erai acolo, să se uite musai la tine, nu la altu’, îl repezea Ioana, făcând pe supărata, dar mândră‑n sinea ei de bărbatul ce‑l avea la uşa casei. „Să se uite, că‑i tare fălos ăsta al meu! Şi e cuminte, nu se uită la urâta aia. Dar, hm! Doamne iartă‑mă, că mi‑l pun la îndoială. Vorbesc şi eu aşa ca proasta în gând!”, medita femeia, privindu‑l pe ascuns cu drag.  

– Mai erau şi alţii, fată, dar ce? Eu sunt prost, nu ştiu ce spun? Îşi suceşte, a naiba, capu’, întorcându‑se şi după popă, nu numai după mine; încerca Vasile să‑şi convingă femeia de cele spuse.  

Nu‑l interesau recoltele record de care se făcea mare vorbire prin anii aceia. „Pentru cine, băi fraţilor, pentru cine recolte record? Ne‑a dat la zi mai mult ca anul trecut? Nu! Păi, unde se duc banii dacă am avut recoltă record? Pe medalii, la câţiva linge‑n cur, nu? Şi ce, alea ţin de foame, bă nene? Bă! Vouă dacă vă dau ăştia medalii, le mănâncă, bă, copiii? Se satură din ele? Scoatem la hectar mai mult ca niciodată. Facem destul şi fără să muncim duminica. Asta e zi de odihnă dată de Dumnezeu, bă fraţilor”, vorbea el cu hotărâre celor câţiva de încredere care‑l ascultau cu teamă, dar şi cu respect pe chipurile încrâncenate şi arse de soare.  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (10) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 288, Anul I, 15 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!