Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 287 din 14 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

Chemarea destinului
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul III  

Noaptea frământărilor / 1  

La ceasul acela din noapte, când comisarul Olaru părăsea secţia de Poliţie, Silvia şi Tudor se priveau în tăcere. Nu puteau dormi. Femeia a plâns toată seara, cât timp i‑a povestit bărbatului tot ce s‑a întâmplat la spital şi mult timp după aceea. Nu au putut mânca şi nici somnul nu se lipea de ei.– Nu ştiu cum să facem... Nici tu şi nici eu nu am trecut prin întâmplări din astea, nenorocite. Să vorbesc cu directorul de la mine...  

– Ce poate să facă el, Tudore? Ce ajutor să ne dea? Nu‑l doare pe el ce ni s‑a întâmplat nouă. E un străin, până la urmă.  

– El poate că nu, dar îl rog să vorbească cu juristul firmei. E un avocat foarte bun. Cel puţin, aşa spune lumea despre el... Să ne înveţe cum să procedăm şi poate că vrea să ia chiar el cazul nostru...  

– Da, măi omule, sunt de acord cu tine, dar cu ce‑l plătim noi? La asta te‑ai gândit? Că doctorul nu ne‑a cerut, dar un avocat nu mişcă un deget dacă nu‑i umpli buzunarele. Of, Doamne, prin ce ne‑ai dat să trecem noi acum, înainte de sfintele sărbători! a oftat femeia, clătinându‑şi capul a neputinţă şi disperare.  

– Lasă, că ne‑o ajuta Cel de sus şi nu ne‑o lua prea mulţi bani. Am să fac un împrumut, văd eu cum va fi cazul... Oricum, nu‑l putem lăsa pe nenorocitul ăsta în pace, orice s‑ar întâmpla. Nu înţeleg de ce sunt atâtea de făcut după ce l‑au prins! De ce să mai facem plângere dacă Poliţia l‑a urmărit, l‑a prins şi‑l va da spre judecată?  

– Păi, cică aşa trebuie, după lege... ce să zic eu, că nu ştiu cum e treaba, a răspuns Silvia începând să plângă din nou, înăbuşit.  

Tudor a oftat adânc, cu durere, a coborât din pat şi a plecat la bucătărie târşâindu‑şi picioarele. A aprins o ţigară şi s‑a aşezat la fereastră. Privea prin sticlă fără să vadă ceva. O mie de gânduri îl năpădeau şi nu reuşea să se concentreze pentru a se linişti ori pentru a descoperi calea cea bună. „Soarta animalului ăla de om este clară. Sper că legea nu‑l va ierta şi va da socoteală... Dar, copila noastră? Cine‑i mai poate îndrepta viaţa? Ce viitor mai are ea acum după un aşa necaz? O să fie ocolită de toţi băieţii, că vestea s‑a dus şi se mai duce. Se uită toate în timp, dar o treabă urâtă ca asta nu se poate uita. Ea nu va mai şti să râdă mult timp de aici încolo. Când va avea bărbat, dacă s‑o mărita vreodată, o să‑i strige ăla exact când îi va fi lumea mai dragă şi adio căsnicie după o treabă de asta. Se zice că în vremurile de azi nu mai au bărbaţii pretenţii de feciorie la miresele lor, cum era obiceiul când m‑am însurat eu. Dar fata mea nu are avere. Că după asta se uită băieţii acum. Bani, vilă şi maşină. Fecioria era singura ei şansă să găsească un bărbat care s‑o aprecieze şi s‑o iubească. Of! Cum o da Domnul. Vorba Silviei: ce ţi‑e scris în frunte, aia faci! Nu se poate schimba soarta omului după cum vrea el”  

Silvia îşi ştergea lacrimile suspinând. „Trebuie să mă liniştesc. Să încerc să găsesc o rezolvare. Nu putem sta cu mâinile în sân. Are dreptate omul ăsta. Nenorocitul trebuie să plătească. Aici, pe pământ, până la judecata lui Dumnezeu! Trebuie să‑mi amintesc exact ce m‑a învăţat doctorul. Că el mi‑a spus, dar eram aşa de supărată, că nu ştiu dacă am ţinut minte tot”…  

 

După ce a consultat‑o pe Iuliana, medicul legist i‑a vorbit Silviei cu multa blândeţe şi a îndemnat‑o să depună o plângere prin care să ceară trimiterea în judecată a bărbatului care a răpit‑o pe fată.  

– Fetiţa dumneavoastră a fost violată, doamnă. În plus, a fost bătută. Sunt multe echimoze cauzate de lovituri, prezintă şi câteva urme de muşcături şi alte semne specifice în partea de jos. Bruta nu a protejat‑o sub nicio formă şi a deflorat‑o cu sălbăticie.  

– Păi, bine, şi cum fac eu...  

– Plângerea o depuneţi chiar azi la Secţia de Poliţie unde aţi reclamat şi dispariţia fetiţei. Sunteţi pe teritoriul ei de competenţă. În acest teritoriu a fost răpită. În plus, cei de acolo au găsit‑o pe copilă şi au fost la faţa locului. După ce o confirmă, o înaintează procurorului sau o de­pu­­neţi dumneavoastră la Parchet. Vă spun ei la secţie ce şi cum.  

– Bine, dar aşa...simplu, cum...  

– Eu voi înscrie în certificat, pe care vi‑l dau peste vreo oră, toate constatările mele. În baza lor, individul poate fi arestat şi judecat, doamnă. Certificatul medico‑legal îl ataşaţi plângerii. Vă sfătuiesc să vă faceţi şi copie legalizată după el. Poate că va fi necesară cândva...  

– Domnule doctor, vă mulţumesc mult, mult de tot dar, ştiţi… trebuie să plătesc acum? Aş vrea, dacă se poate...  

– Să nu mai vorbim despre asta. Nu este nevoie, doamnă. Eu sunt plătit pentru munca mea. Nu v‑am cerut nimic.  

– Să vă dea Dumnezeu sănătate, dom’ doctor. Săru’ mâna, mulţumesc!  

Silvia a plecat acasă. Nu a mai mers la Poliţie. Era târziu când a plecat din spital. Destul de greu a reuşit medicul să o convingă că nu este nevoie să rămână cu fata. Iuliana trecuse cu bine peste şocul suferit şi orga­nismul ei sănătos a dat semne sigure că recuperarea se va face, fără probleme, în câteva zile.  

Rămasă singură în pat, cu sufletul pustiit de năpasta ce căzuse peste casa ei, femeia îşi freca mâinile în neştire, a neputinţă. Şi‑a amintit cât de fericită a fost în noaptea nunţii când s‑a dăruit, fecioară, proaspătului soţ şi la­cri­mi­le i‑au spălat din nou obrajii. „Doamne, cum am uitat atunci de frică, de ruşine şi durere! De ce nu i‑ai dat şi copilei mele ceasul acesta de fericire, Doamne? Te rog din tot sufletul, Doamne, şi pe tine, Maică Fecioară, să‑i daţi sănătate şi curaj fetiţei mele! Nu ştiu cum va fi la şcoală… Îmi este tare teamă că băieţii o vor lua peste picior şi se vor agăţa de ea. Or crede că e o femeie uşoară după cele întâmplate. Aşa or gândi şi profesorii, că deh, bărbatu’numai la prostii se gândeşte, indiferent de ce hram poartă! Trebuie să vorbesc cu ea, dar şi cu diriginta. Cu directoarea şcolii, că e femeie de treabă şi este şi ea mamă de copii. Trebuie să le rog să ajute fetii să treacă cu bine peste şocul acesta. Până se obişnuieşte. Că toate‑s trecătoare în viaţă. Se uită toate... Numai ea, mititica, nu va putea uita toată viaţa ei ruşinea asta… Dar, de ce ruşine? Ce, a vrut ea? A provocat ea ceva? Nici ruşine nu trebuie să‑i fie. Se poate întâmpla oricui, dacă aşa i‑a fost scris în cartea vieţii. Trebuie s‑o întăresc, să înţeleagă bine că nu are nicio vină. Să înţeleagă că nu trebuie să‑i fie ruşine, că nu este ea vinovată cu nimic”.  

Odată ajunsă aici în cugetările sale, Silvia s‑a întins pe partea cealaltă, oarecum liniştită şi a închis ochii. În zadar. Nu putea adormi. A coborât din pat după ce a privit înciudată perna neatinsă a soţului. „Dar omu’ ăsta pe unde bântuie, de nu se culcă? Că vrea ori că nu vrea, trebuie să meargă la serviciu”, şi‑a zis femeia şi a plecat la bucătărie hotărâtă să‑şi aducă omul la culcare.  

– Bine, măi omule, vrei să te intoxici cu atâtea ţigări fumate? Ai umplut scrumiera de chiştoace şi zaci în fu­mul ăsta nenorocit de‑l tai cu cuţitul! a izbucnit Silvia de cum a intrat în bucătărie, repe­zindu‑se la fereastră. A deschis‑o larg şi s‑a întors spre soţul ei hotărâtă să‑l mai certe puţin. A amuţit de cum l‑a privit şi i‑a văzut ochii plânşi şi faţa trasă de nesomn şi supărare. Nu mai avea culoare în obraji.  

El a mişcat mâna a lehamite şi a clătinat capul uşor, parcă de teamă să nu ameţească. Era un semn ca o rugă. O mişcare ce chema la tăcere şi înţelegere. Femeia a priceput despre ce este vorba şi a tras un scaun aproape de el, aşezându‑se în faţa lui. I‑a luat mâinile moi, vlăguite, într‑ale ei, în tăcere. Îl privea cu multă milă şi intuia ce gânduri îl apasă. Strângea maxilarele pentru a se putea abţine să nu izbucnească în plâns. După minute lungi de tăcere, Tudor a ridicat privirea spre ceasul de pe bufet şi a exclamat, oarecum surprins de trecerea neobserva­tă a timpului:  

– A trecut de patru, femeie! Hai să punem capu’ pe pernă puţin. Trebuie să merg la serviciu. Să vorbesc cu patronul. Dacă mă va primi… Să‑l rog pe jurist să mă înveţe ce‑i de făcut.  

– Da, Tudore… aşa să faci… Să iei şi hârtia de la doctor ca s‑o vadă şi să faci o copie de pe ea. Poate o trebui cândva… Spune‑i că nenorocitul este prins şi e la Poliţie. Să meargă acolo şi ştie el ce e de făcut că doar nu‑l învăţăm noi, nu?  

– Da, asta o să fac… De ce n‑ai stat tu la spital, tot nu înţeleg. Cum ai lăsat tu fata singură acolo, neajutorată, măi femeie?  

– Nu ţi‑am mai povestit, omule! Ce‑i cu tine? Doctorii au zis că nu este nevoie. M‑au trimis acasă. Nici nu aveam unde să stau, că tot spitalul e ocupat. Au şi câte doi bolnavi în pat… Că era acolo fata singură, era doar ca s‑o scoată din criză şi să‑i dea perfuzie de aia, cum ziceau ei şi nu mai ştiu ce…  

– Mda, mi‑ai spus, dar stau cu grija asta. Poate avea nevoie s‑o duci la baie ori orice altceva, a mormăit Tudor mai mult pentru el şi s‑a ridicat cu greu de pe scaun, oftând din adâncul rărunchilor. Hai să mergem, să mai prindem măcar o oră bună de somn.  

Silvia nu a mai zis nimic. Şi ea era la fel de îngrijorată şi regreta că nu a insistat să fie lăsată cu fata la spital. Se gândea că putea dormi pe o bancă, pe hol, pe undeva, dar să fie aproape de fată. După ce a privit lung afară şi a inspirat adânc aer curat, a închis fereastra fără să facă zgomot. Cerul părea că se luminează, departe, a ziuă…  

 

*  

 

Ziua care urma unei nopţi pe jumătate deja consu­ma­tă, avea să fie deosebit de încărcată pentru comisarul Olaru. Se gândea la toate momentele, cu multă atenţie, în timp ce se deplasa spre casă. Trebuia să meargă la Poliţie, să citească declaraţia celui reţinut şi să mai stea de vorbă cu el. „Poate că va fi nevoie de completări, de întrebări suplimentare, de precizarea unor amănunte. Nu cred eu că va scrie el tot ce doresc eu. Poate vine şi domnul procuror „Ştie tot” pe acolo. Poate mai are şi domnia sa câte ceva de întrebat, deşi, surprinzător, i se pare totul foarte clar. Are fapta, are autorul, cere instanţei reţinerea, îl declară pe Breazu învinuit şi demarează cercetarea penală. La prima vedere pare foarte simplu... Oare chiar nu înţelege că unele chestiuni nu se potrivesc absolut deloc? Voi lua legătura şi cu şefii celui în cauză. Trebuie să aibă un act prin care să mă conving că Breazu ăsta a lucrat în noaptea trecută. Un proces‑verbal de luare şi dare în primire a postului, un registru de predare a armamentului din dotare unde semnează în nume propriu... Trebuie să existe aşa ceva, e obligatoriu. Dacă nu există, schimbăm tactica!”.  

Trecuse cu puţin de miezul nopţii. A intrat tiptil în casă, având grijă să nu‑şi deranjeze soţia şi unul din cei doi copii pe care‑i avea. Celălalt se căsătorise de curând şi locuia cu proaspăta soţie într‑un oraş de provincie în care avea şi un loc de muncă pe placul lui. Şi‑a scos să mănânce câte ceva din frigider. Nu a încălzit nimic. Soţia, după ani de zile, se perfecţionase în a lăsa la îndemână mâncare rece, săţioasă şi pe placul lui. Erau multe zilele în care seara nu se întâlneau la masă. Ştia ce muncă are şi ce răspunderi incumbă activitatea profe­siona­lă. Când tocmai termina de mâncat, a intrat şi ea în bucătărie, uşoară ca un fulg. S‑au salutat cu zâmbete fugare şi cu o îmbrăţişare scurtă. Ea a făcut ordine şi a spălat cu îndemânare puţinele vase şi tacâmuri folosite. Şi‑a aprins o ţigară şi s‑a aşezat lângă el, privindu‑l cu dor şi îngrijorare. Cu voce plăcută, în care se regăseau nuanţe ca de la mamă la copil, l‑a întrebat, mai mult din dorinţa de a‑l linişti decât din pură curiozitate:  

– Este un caz dificil, de ai venit atât de târziu?  

– Iubito, ca de obicei, până la un punct, toate cazurile noastre sunt dificile... De data asta este ceva care‑mi trece prin cap şi‑mi scapă la fel de repede precum apare. Să fie semne de bătrâneţe, ce zici? i‑a răspuns el cu puţin umor, dar destul de serios în aparenţă.  

– Hm! Bătrâneţea este exclusă, dragul meu. Nu este cazul să te gândeşti atât de departe. Mai degrabă ar fi oboseala de vină. Ce zici, nu am dreptate? După o noapte de odihnă liniştită, vei trece prin şirul amintirilor şi vei găsi soluţia, ca de fiecare dată.  

– Tu ai dreptate întotdeauna. Experienţa acumulată m‑a ajutat foarte mult... Mergem direct în pat, dar după ţigara asta. Adică, te aştept ori mă aştepţi acolo. Merg la baie. Simt nevoia să fac un duş... Va fi rapid, iubito, nu‑ţi fie teamă! a adăugat el, observându‑i faţa de copil îmbufnat.  

Ca orice soţie grijulie şi doritoare, l‑a aşteptat cu braţele deschise. După duş, Marius Olaru arăta puţin mai odihnit, dar nu suficient de refăcut pentru ochii Dianei. Îl cunoştea prea bine după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie petrecuţi sub semnul dragostei şi al respectului reciproc. Au avut şi ei mici neînţelegeri în relaţia de cuplu, dar au trecut cu bine peste ele. De regulă, micile conflicte au fost generate de serviciul militar din prima parte a activităţii de miliţian şi, mai apoi, de cea de poliţist. Ea a fost întotdeauna o soţie iubitoare, înţelegătoare şi, în acelaşi timp, o femeie inteligentă, matură, educată. A înţeles ce bărbat are la uşa casei şi l‑a apreciat pentru seriozitate, profesionalism şi pentru valenţele evidente de familist.  

– Dragul meu, nu te da cocoş că nu ţine, i‑a şoptit ea la ureche după ce a fost prinsă în braţele lui puternice şi sărutată pe gură şi pe gât de câteva ori. Eşti tu dorit, poate că sunt şi eu tot atât de mult, dar nu cred că mă poţi satisface şi ar fi vai de tine după aceea!  

– Ce spui tu, hoţomană mică? Chiar aşa mă crezi? Hai să vedem, care pe care.  

– Mariusică, eşti obosit mort, dragule. Dormi câteva ceasuri şi când te trezeşti sunt aici pentru a te devora. Nu plec de lângă tine, ştii tu foarte bine treaba asta, dragule, l‑a întrerupt Diana, luându‑i capul între palme şi sărutându‑l pe frunte ca pe un copil. Sunt convinsă că dimineaţa va fi mai bine pentru amândoi. În plus, ai nevoie de odihnă. Serios! Ştiu eu cum te avânţi când lucrezi la un caz nou...  

– Uf! Tu chiar ai dreptate întotdeauna, iubito. Hai să dormim.  

În primele minute, mai ales după ce a auzit respiraţia regulată a femeii ce rămăsese cu capul pe umărul său şi cu un braţ peste piept, după îmbrăţişarea de „noapte bună”, Marius Olaru a fost convins că va dormi buştean până dimineaţa. Închisese ochii şi se părea că adoarme, chiar dacă trupul fierbinte al Dianei îl ispitea atât de mult. Atâta doar că, foarte curând, imaginea soţiei sale, păstrată sub pleoapele strânse cu disperare, a fost înlocuită de aceleaşi frânturi fugitive ale unor lanuri de porumb, câini trăgând puternic de lesă, fotografii şi hârtii ce‑l asaltaseră pe drumul spre spital...  

„Nu, nu se poate! Nici nu mai ţin minte dacă tânăra aceea a decedat ori este în viaţă. Avea urme de muşcături în genul celor văzute la fetiţa asta, Iuliana. În plus, parcă a fost bătută mai rău ori se asfixiase cu sânge şi salivă. Ştiu că a stat în spital mai mult timp decât va sta această adolescentă. Instanţa l‑a găsit vinovat şi l‑a condamnat pe acest Breazu Gabriel. Da, aşa este. Îmi amintesc de el acum. El este. Oare m‑a recunoscut? Nu cred. Eram şi eu mai tânăr, iar el foarte tânăr. Eu am întocmit raportul de constatare după examinarea femeii şi cercetarea locului faptei. Doamne, câte fotografii am făcut atunci! Îmi plăcea, deşi cazul în speţă m‑a întors pe dos. Totuşi, după ce a fost arestat şi am ascultat o parte din audieri, de ce am susţinut eu că ar fi nevinovat? Ei bine, asta nu mi‑o pot aminti. Îmi amintesc cât de speriat era omul acesta. Îmi amintesc bine că toţi colegii din echipa de cercetare îl apreciau pentru sinceritate, pentru colaborare. Până la un punct. Niciodată nu a recunoscut. A declarat şi a susţinut permanent că este nevinovat. Şi l‑am crezut, dar de ce? De ce şi acum am acelaşi sentiment? Bine, acum am nişte circumstanţe ce par a‑l exclude din cercul posibililor autori, dar atunci nu aveam decât convingeri personale... Nu, nu e bine! Trebuie să verific tot ce a făcut el în aceste două‑trei zile. Trebuie să adun toate declaraţiile şi probele, să le pun cap la cap şi numai după aceea să hotărăsc. Nu trebuie să mă pripesc. Dar, odihnit şi calm, fără resentimente. Trebuie să dorm”, medita Marius, strângând de pleoape în încercarea de a alunga toate acele amintiri care nu‑i dădeau pace.  

Referinţă Bibliografică:
Chemarea destinului / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 287, Anul I, 14 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!