Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   


Autor: Radu Botiş         Publicat în: Ediţia nr. 519 din 02 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

Chelinţa, un sat din ţara Chioarului
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
Chelinţa, un sat din ţara Chioarului- aspecte politice şi toponimice  
 
Satul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, Jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu, sub autoritatea principilor Transilvaniei.  
Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „Villa Olachalis Gelenczemezö”, aparţinând familiei Kusaly Iakşi din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise şi interpretate de către funcţionarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând cu anul 1735, satul se numeşte Kelencze, nume pe care în menţine până în anul 1919, când a devenit Chelinţa. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelinţa”.  
Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese şi din denumirile date variatelor forme de relief, a dealurilor, a văilor şi a „câmpurilor” (pamântul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii, Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă; toate exprimă realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viilor- acoperit aproape în totalitate cu vii).  
Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţei, Valea Lespezoaia, Valea Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.  
Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi, Caraşeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălţi, La Gloduri, Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar, Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială.  
Înainte ca oamenii să înceapă sa îşi sape propriile fântani, existau aşa-numitele fântâni obşesti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii.  
Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judeţului Sălaj”) satul a fost aşezat la început în locul numit „La Arini”. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capul Satului.  
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului era localizată în zona „Sub Vii” şi „Pe Deal”; ultima poziţionare a localităţii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului.  
Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinţa a aparţinut pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918, unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate a întregului pământ arabil şi nearabil.  
Dacă până în anul 1553, satul aparţine nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelinţa aparţine cetăţii Hododului, iar mai târziu, cetăţii Cehu-Silvaniei.  
În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conţilor unguri, Jaksi Boldijar şi Mihai. Din 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafaţă de teren a satului Chelinţa, este divizată şi dată în stăpânire conţilor unguri, Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo, Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton, Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume GavrişGheorghe.  
Din perspectivă socială, locuitorii ţărani ai satului, erau împărţiţi în două categorii: o parte mică, erau ţărani liberi, iar cei mai mulţi erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelinţa existau 4 familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost scutiţi de impozite, în timp ce restul iobagilor, plăteau impozite şi danii nobililor unguri. Numărul acestora creşte, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toţii siliţi să plătească toate obligaţiile existente la acea dată.  
Teritoriul satului Chelinţa a aparţinut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetăţii Aurii” (în ungureşte, „Aranyismezö”), situată pe malul drept al Someşului, între Benesat şi Cheud. Localnicii chelinţani, ca şi cei din satele învecinate, ştiu că această cetate ar fi fost construită(a aparţinut) de haiducul maramureşean Pintea Viteazul.  
Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelinţa, s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700;se ştie din surse sigure că au existat chelinţani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Aceştia au fost distinşi cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparţinea ca principat autonom, Porţii otomane). Printre aceştia, putem aminti familiile Fechete şi Sav, care au primit titlul de „nemeş” de la principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg, Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andriş, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local.  
O statistică maghiară, din anul 1700, arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieş(Meteş), Gavriş, Bălaş, Mesaroşşi Rus.  
Sărăcirea populaţiei era dată nu numai de condiţia socială căreia oamenii îi aparţineau, ci şi de desele inundaţii provocate de râul Someş. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populaţia satului pentru a cultiva viţa-de-vie.Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forţă de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelinţa, de calitate extrem de bună şi cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta şi Viena, toţi nobilii din jur cumpărându-şi parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripţia „Sigiliu Comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viaţă-de-vie, mai pronunţat, ieşite în evidenţă fiind, două corzi de viţă legate cu un ţăruş.  
După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului şi, până la Valea Purcăreţului, au locuit şi locuiesc şi azi ţigani, în timp ce, de la Valea Purcăreţului, în jos pe drum, pe Deal şi până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (şi azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăşi ţigani.  
La începutul veacului al XVIII-lea, ţinutul a fost cuprins de o foamete mare, datorită inundaţiilor şi recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, nemeşii, situaţia a fost mai uşoară,deoarece aceştia erau scutiţi de dări şi robotă, primind şi dreptul de a construi mori pe Someş. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocraţiei locale („bocotanii”). În condiţiile în care aceştia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelinţa nobili străini precum: Roman din Saşa, Gheţe din Vărai, Ilieş(Iliş) din Benesat, Chişdin Vărai şi Pop din Mireşul Mare.  
Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autorităţile maghiare la 1715, arată că dările au fost plătite în Chelinţa de 13 familii, cu 108 membrii; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membrii, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii.  
O evidenţă religioasă din anul 1750 arată că, în Chelinţa, populaţia era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.  
Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situaţia economică a iobagilor chelinţani s-a mai îmbunătăţit, deoarece toţi cultivau loturile personale cu cereale, creşteau vite şi li se permitea păşunatul în pădurile nobililor. Aceştia creşteau boi şi vite, pe care le foloseau pentru a presta cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată şi la timp a boilor, erau pedepsite cu, de la una la 25 de lovituri de bâtă.  
În timpul lucrului erau supravegheaţi de către slujitorii nobilului care, nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („ţineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun şi Anul Nou, erau obligaţi fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă şi 2 pui.  
Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând, faptul că populaţia era de confesiune unită cu Roma şi, în al doilea rând, că numărul acesteia este într-o continuă creştere: aşa cum arătam şi mai devreme, la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezenţa ţiganilor. Aceştia au fost aduşi începând cu anul 1895, de către învăţătorul Vasile Merlaş, care era şi judele satului, pentru a lucra la construcţia casei (locuită azi de către Mircea Merlaş, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu ţiganii (element etnic nelipsit de atunci şi, majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populaţia pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 ţigani şi 22 evrei.  
În decursul existenţei sale, satul Chelinţa a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelinţa în urmă cu mai mulţi ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită „Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Aluniş) din judeţul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia şi ultima, a fost construită în anul 1938, pe uliţa principală a satului, ea servind şi astăzi ca lăcaşde cult ortodox.  
Primul preot amintit în actele bisericeşti este Pop Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este şi astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică şi de zona centrală a satului.  
Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de şcoală. Prima şcoală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Şimleul Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe şcoală. Astfel, în anul 1854, primul învăţător, Moise Conea, ţinea cursuri cu copiii din sat într-o casă închiriată (nu se menţionează unde). Drept bănci erau folosite nişte scânduri sprijinite pe ţăruşi înfipţi în pământ; se învăţa din bucoavna cu litere latine şi chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe nişte cartoane care erau agăţate pe pereţi. Plata învăţătorului era o mierţă de mălai, adică 25 de kg/familie şi 25 de cruceri (moneda imperială).  
În anul 1868, a fost ridicat primul local de şcoală în Chelinţa, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunaţi de la membrii comunităţii locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) şi o cameră de locuit pentru învăţător.  
În anul 1902, sub îndrumarea învăţătorului Vasile Merlaş, s-a construit localul altei şcoli, mai mari, situată în centrul satului, mai spaţioasă şi mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor şi o locuinţă cu două camere pentru învăţător. Această clădire a servit ca şcoală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul şcolii noi, în care se învaţă şi azi, în locul numit Gura Uliţei. Din anul 1966 şi până în anul 1979, vechea clădire a şcolii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafaţă de 375 m2, care poartă numele rapsodului popular Emil Gavriş, originar din Chelinţa. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări şcolare, a folosit drept sală de cinema, a existat aici şi o bibliotecă; de asemenea s-au organizat şi încă se mai organizează nunţi ale locuitorilor satului.  
O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialişti în domeniile lor de activitate, au reuşit să depăşească dificultăţile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică şi, mai ales după aceea, în anii '60, '70 sau '80, mulţi dintre aceştia s-au implicat, pe parcursul vacanţelor, în activităţile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de iniţiative, în cadrul „Societăţii Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înfiinţată în anul 1926 la iniţiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofiţer şi, în acelaşi timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele şi au susţinut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universităţii Bucureşti.  
Preotul Emil Negruţiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică, economică, culturală, confesională – precizează faptul că, societatea în cauză a avut două şedinţe mai semnificative, în urma cărora au fost obţinute anumite avantaje pentru comună. Prima şedinţă ţinută în 1933, când a fost organizată şi planificată construirea unui monument al eroilor căzuţi pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ţinută câţiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei şi a obţine cât mai multe revendicări de natură materială.  
În anul 1926, chelinţanii au obţinut autorizaţie pentru construcţia bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenţii, în 1935, a fost obţinută o nouă autorizaţie pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale şi alte încărcături; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcţia unei punţi pe cablu peste râul Someşcare, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală.  
Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în titlu, a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din perspectivă materială, cât şi spirituală pentru evoluţia dinamică a zonei şi pentru propăşirea socio-culturală a acesteia.  
 
 
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ  
 
 
 
  1. Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora, Judeţele Patriei, ,,Judeţul Maramureş”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980.
  2. Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru învăţământ rural, Bucureşti, 2005.
  3. Tufescu, Ioan, România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
  4. Coteţ, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de Geografie”, Vol.V, 1901-1904.
  5. Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV.
  6. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, ,,Cartea de Aur”
  7. Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj, ,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224, întocmită de dr. Şandor Alexandru, medic de circumscripţie, 3 august 1938.
  8. Suciu, Coriolan, ,,Schiţă monografică a Sălajului, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, Vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj.
  9. .Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramureşene”, Editura Stadion, Bucureşti, 1971.
  10. Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureşului”, Baia Mare, 1940.
  11. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785.
  12. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
  13. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
  14. Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.
  15. Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura Solstiţiu, Satu-Mare, 2000.
  16. Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.
 
 
Prof.Mircea Botiş  
Pr.Radu Botiş  
 
Lucrare prezentata in cadrul Sesiunii de Comunicari a Cercului de Istorie si Socio-Umane a Colegiului National `Samuel von Brukenthal` din Sibiu(23 mai,2012).  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Chelinţa, un sat din ţara Chioarului / Radu Botiş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 519, Anul II, 02 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Radu Botiş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Radu Botiş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!