Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1293 din 16 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

UN DRUM AL MEMORIEI. REFLECŢII ASUPRA PROZELOR LUI MARIN PREDA (CEZARINA ADAMESCU)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

UN DRUM AL MEMORIEI  

 

REFLECŢII ASUPRA PROZELOR LUI MARIN PREDA  

 

 

Altă proză notabilă este „Calul” – de un realism crud, în care, Florea Gheorghe îşi duce animalul bătrân la moarte, într-o văioagă şi acordându-i o ultimă favoare: îi dă apă să bea pe săturate din jgheabul de la fântână, cât pofteşte, fără să-l mai suduie.  

Cu o falsă mânie însă, de fapt, o rămăşiţă de tandreţe pentru animalul care-l slujise toată viaţa. S-ar zice că ţăranul, înduioşat, se va întoarce din drum şi-şi va mâna gloaba în grajd, fără să-l mai condamne la moarte năprasnică. Dar aceasta este o iluzie. Purtat de un gând încă de dimineaţă, el îşi duce la împlinire planul.  

Preda surprinde toate mişcările calului în drumul său spre moarte.  

Cititorul nu bănuieşte, pe parcursul povestirii, deznodământul groaznic pentru cal, pentru că stăpânul nu pare deloc afectat, el se comportă ca într-o zi obişnuită de lucru. Nimic nu anunţă ceea ce va urma.  

Cu aceeaşi nepăsătoare afecţiune (dacă se poate numi aşa) – Florea Gheorghe i se adresează calului, în timp ce-l mâna spre gârlă:  

„Die!...Hai, tată, hai, mânzule!”  

Ori, a-i spune „mânz” unei răpciugi de care te-ai folosit ani şi ani la muncile cele mai grele, care ţi-a fost credincios şi prieten, e o dovadă de afecţiune.  

Pe drum, Florea Gheorghe îşi pierde parcă, pe lângă stropul de umanitate din voce, şi identitatea, autorul preferând să-i spună „omul” – asta şi în raport cu gloaba lui, căreia îi spune „animalul”.  

De fapt, aici este un transfer straniu: pe măsură ce calul se umanizează, omul devine sălbatic, crud, mai rău decât fiara.  

E un raport inegal de forţe, unul de supunere, înveşnicit prin munca de-o viaţă care-i leagă pe cei doi: omul şi animalul.  

Apoi, se pare că ei devin iarăşi o echipă, ca întotdeauna, „cei doi” ca şi când ar fi fost egali, aşa îi numeşte autorul.  

Locul ales pentru omor este şi el, destul de sinistru: „în capul unei văgăuni largi şi adânci, crăpată peste maluri de scurgerea apelor şi plină toată de bozi verzi şi îndesaţi, amestecaţi cu pietroaie şi cu oase înălbite de mortăciuni”.  

Martori ai teribilului act sunt doar salcâmii:  

„Coborâră în văgăună şi, într-un loc, Florea Gheorghe se opri. În clipa aceea, peste coama înaltă a salşcâmilor care abia se zăreau spre sat, razele soarelui ţâşniră pe nesimţite şi umplură cu lumina lor roşie întreaga văgăună.”  

Pare că soarele va umple văgăuna de sângele calului, trimiţând suliţi subţiri, ori cuţite cu tăişul în jos pe grumazul calului, ca o prevestire. Dar omorul îl va săvârşi omul. Şi aici, Preda subliniază, prin contrast, credincioşia calului care-şi urmează stăpânul fără să se zbată, deşi presimte că se va întâmpla ceva rău şi cruzimea şi nerecunoştinţa omului, căruia îi trebuia pielea calului, singurul lucru care mai putea să-l obţină de la animalul său.  

Şi la final, când calul este deja jupuit, nişte ciobani (şi ei oameni destul de aspri şi încercaţi de luptele cu lupii), care trec pe malul văioagei şi asistă la teribila scenă, ceea ce-i face să exclame, miraţi şi scârbiţi în acelaşi timp:  

-„Ia uite, băăă, răzbătu în văgăună strigătul cuiva, unu’ beleşte un cal! Cu-ţu, naaa!...Na, bobica, naaa!”...”  

Scena este de o duritate deosebită.  

Îmi aduc aminte cât l-am urât pe Marin Preda pentru că-mi omorâse calul.  

Speram ca Florea Gheorghe să aibă un pic de omenie şi să se răzgândească în ultimul moment, să-i acorde încă un timp, aşa cum, în ultimele secunde, i se acordă graţierea, printr-un mesager, unui condamnat, tocmai când acesta şi toată lumea care asista, îşi luase nădejdea de la viaţă.  

 

 

*  

 

Era prin 1976, o toamnă târzie, prin noiembrie şi stăteam la părinţi, pe malul Dunării. În drumul meu spre serviciu, treceam printr-un teren viran care fusese odinioară Cazarma „11 Siret”, denumire militară, desigur, căreia nu-i găsisem înţelesul. În acea iarnă timpurie, cu frig îngrozitor şi zile pâcloase care coborau gheme de vată în valuri spre Dunăre, vreme de câteva săptămâni, un cal prăbuşit, cu coloana frântă, implora ajutorul trecătorilor, ridicând capul de fiecare dată când cineva trecea pe drumeagul dintre cazarmă şi străzile care duceau spre faleză: Română, Armata Poporului, Vadul Căzărmii, Roşiori, Râpei.  

Mila mă covârşea de fiecare dată când îl vedeam ridicând capul. Dar era drumul meu zilnic spre serviciu şi nu puteam să-l evit.  

Am plâns, i-am cerut mamei să-l aducem acasă, să-l îngrijim şi poate se vindecă.  

La prima zăpadă a îngheţat în câmp. Am scris atunci o proză intitulată „Zăpadă ucigaşă” şi un poem intitulat la fel, pe care-l mai ştiu şi azi, dar îmi face rău această amintire.  

Mă îmbolnăvisem de mila calului şi am refuzat să mă mai duc la serviciu. Am fost nevoită să-mi iau concediu medical.  

Iar acum, Preda îmi ucidea calul cu sălbăticie, prin mâna lui Florea Gheorghe, înarmat cu un ciolan gros de la un cal mort, şi-mi aduc aminte unul din primele poeme al lui Nichita: „Primul mort pe care l-am văzut / a fost un cal. / De aceea, ori de câte ori aud / cuvântul moarte / văd în faţa mea un cal.”  

Asociaţia dintre moartea calului şi prima zăpadă care acoperă totul, chiar şi stârvurile, m-a urmărit vreme îndelungată şi nu mai suportam neaua, viscolul, iarna, frigul, îngheţul, ca fiind viclene forţe ostile ale naturii ce ascund ceva rău, malefic.  

În cele din urmă m-am vindecat de mila tatălui meu care, speriat că aş putea muri, ca niciodată îmi aducea dimineaţa o tavă cu ceaşca de lapte cu cornuri calde şi mă îmbia să mănânc.  

E ciudat cum povestirile lui Marin Preda se petrec, fie dimineaţă, „sub răsăritul roşu şi plin al soarelui” când încep lucrurile să prindă contur, – ori când se îngâna ziua cu noaptea şi ţăranul pleca la câmp în căruţă. Rareori în altă oră a zilei.  

E un timp al nălucilor, al fantomelor de abur şi ceaţă, ivite în pâcla dintre liziera de salcâmi sau în burta unei văgăuni.  

Miriştea e terenul de desfăşurare al multora dintre povestirile autorului. Aici se îântâlnesc flăcăii care au în grijă oile, caii ori celelalte vite.  

Miriştea e ca o făptură, doar că nu vorbeşte. Dar flăcăii cunosc bine freamătul fiecărui pai de grâu sau foşnetul foilor de porumb răsucite cu umbrele lor lungi sub săgeţile soarelui, poezia câmpiei, Ei ştiu pe de rost toate coastele dealurilor, văioagele şi râpele, străjuite de salcâmi înalţi şi drepţi, cu coroane bogate. De altfel, întreaga privelişte participă, e vie, sub soarele suveran:  

„Alături, foaia lată şi verde a unui fir înalt de porumb tresări deodată şi începu să fâşâie singură, pâlpâind ca o aripă. Prin aer parcă treceau păsări uriaşe şi nevăzute, înotând în lumină. Pământul era greu şi tăcut, iar căldura albă a soarelui apăsa.”  

 

(Fragment din cartea  

„Privind înapoi cu speranţă”)  

 

CEZARINA ADAMESCU  

Referinţă Bibliografică:
UN DRUM AL MEMORIEI. REFLECŢII ASUPRA PROZELOR LUI MARIN PREDA (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1293, Anul IV, 16 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!