Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1231 din 15 mai 2014        Toate Articolele Autorului

REMEMBER - MARIN PREDA - O CONŞTIINŢĂ A VEACULUI (Cezarina Adamescu)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

REMEMBER – 16 MAI 1980  

 

MARIN PREDA – O CONŞTIINŢĂ A VEACULUI.  

34 DE ANI FĂRĂ CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI  

 

 

S-au scurs atâţia? Când?  

Moncher a plecat grăbit, deşi mai avea multe de povestit, de ascultat, de trăit, de râs, de plâns, de iubit. Cu adevărat, „Timpul n-a mai avut răbdare”.  

Îl strigăm din rărunchi. Din rărunchii cuvântului. „Imposibilă întoarcere”.  

Dispariţie care, scria Eugen Simion, a provocat „un sentiment de consternare şi nelinişte”.  

Ne-au rămas părticelele din întreg, cioburi dintr-un vitraliu, pe care cineva le-ar putea ansambla cu migală, să-i reconstituie făptura: luminile, umbrele şi spaţiile dintre lumină şi umbră. Din viaţa lui, „ca o pradă”.  

Până la Întâlnirea din ceruri, ne rămâne „Întâlnirea din pământuri” şi „Marele singuratic” şi „Intrusul” şi „Risipitorii” şi „Delirul” şi „Cel mai iubit dintre pământeni”.  

Un om, un cal, îmbătrânind împreună.  

Un ţăran ducându-şi tovarăşul de povară la moarte. Cu ce inimă? Cu ce suflet? Ne spune Marin Preda în chip magistral.  

Forţă, vigoare, acurateţe, luciditate, demnitate, construcţie epică exemplară, stil inconfundabil, angajament total pe baricadele scrisului, iată caracteristicile operei acestui autor.  

E uimitor cum, pentru cel care admiră, gesturile şi cuvintele modelului devin emblematice.  

„O conştiinţă mare” – scrie acelaşi Eugen Simion în „Cuvânt înainte” la cartea omagială „Timpul n-a mai avut răbdare”, apărută la Cartea Românească la un an de la dispariţia lui Marin Preda.  

De ce a fost iubit şi invidiat Marin Preda?  

Pentru că orişice om s-a regăsit în paginile sale, fie cele despre ţăranii din Siliştea-Gumeştilor, fie citadini, intelectuali sau lucrători la Deratizare.  

Mărturiile despre el sunt de ordinul sutelor.  

Întâlnirea cu autorul „Moromeţilor” chiar dacă nu s-a întâmplat nici în pământuri, nici în ceruri, ci mai degrabă, în conştiinţe, este de fapt, o recunoaştere, un omagiu, o evocare exemplară, o reflexie a luminii lăuntrice a fiecăruia dintre noi, dar şi o uimire vecină cu perplexitatea, că personalitatea lui nu e atât de apreciată de consătenii pe care i-a înnemurit în scrierile sale, încă de la debut.  

Să nu ne mirăm prea mult. Mutatis mutandis, nici Isus Cristos nu a fost recunoscut ca Mesia şi nici bine primit la Nazaret de către concetăţeni. „Nu e acesta fiul teslarului?” se mirau ei. De aceea, Învăţătorul nu a făcut nici o minune acolo.  

Marin Preda şi-a făcut, întreaga viaţă datoria de a scrie despre locul de baştină şi despre oamenii lui, exact aşa cum erau ei, refuzând să-i cosmetizeze. E greu să te recunoşti în ochii altuia. Marin Preda a refuzat să fie idilic, el a zugrăvit lucrurile după măsura conştiinţei sale, indiferent de impactul pe care l-ar fi putut avea din partea oamenilor. Nu e de mirare că unii săteni i-au reproşat inexactitatea unor amănunte lipsite de semnificaţie şi n-au prins conturul întregului, semnificaţia şi esenţa acestei geniale fresce a satului românesc inter şi post belic, cu schimbrile dramatice care au avut loc în viaţa politică şi în viaţa socială.  

Cel care se încumetă să-i cerceteze (şi sunt destui exegeţi!) viaţa şi opera, nu fac decât să se caute pe ei înşişi în persoana, în personajul Marin Preda, să facă asocieri şi să caute similitudini. Că rezultatul este cert în favoarea lui Marin Preda nu face decât să-i nemulţumească, în loc să-i stimuleze. Şi asta e omeneşte, până la un punct.  

Ca să-ţi depăşeşti aceste comeplexe, trebuie să vrei să aprofundezi atât opera cât şi omul, dar şi cadrul, contextul în care autorul a trăit şi a scris.  

Actor şi martor la spectacolul lumii, la spectacolul vieţii, Marin Preda îşi ia de timpuriu destinul în mâini, cu singurul gând de a deveni scriitor.  

Volumul sus amintit aduce informaţii preţioase legate de laboratorul de creaţie al autorului Moromeţilor. După propria mărturisire, jertfa creatoare este mai presus de orice viaţă şi preţul acestei jertfe este opera însăşi:  

Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aşi lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţa la scris, nu aşi lua-o.”  

Că Marin Preda a fost numit un fenomen, nu mai este o noutate. Originalitatea şi stilul lui îl singularizează şi-i conferă locul binemeritat pe podiumul literaturii româneşti contemporane, îndeosebi în planul realismului epic, pe care l-a cultivat în chip magistral, adăugându-i un plus de farmec prin propriile ficţiuni şi artificii stilistice introduse pe tot traseul laborios al romanelor, lucru mărturisit în scrierile memoriale sau în interviurile şi convorbirile cu diferite personalităţi.  

Intuiţie, instinct creator, imaginaţie, se împletesc cu realitatea până la contopire. Rezultatul: o operă solidă, temeinică, un edificiu spiritual de mare anvergură şi impact asupra cititorilor, criticilor şi confraţilor de condei, care n-au rămas indiferenţi la „Întâlnirea” cu Marin Preda, fie că l-au cunoscut, fie că i-au citit doar opera.  

Un trunchi drept ca o coloană infinită, a cărui osatură este stratificată din cuvinte, situaţii şi atitudini proprii, pe care le imprimă personajelor sale: lui Ilie Moromete, lui Nicolae, celorlalţi de după aceştia, astfel încât, în unele situaţii, autorul se confundă cu eroii. Nimic spectaculos. Fiecare carte are ceva din personalitatea creatorului ei. La Marin Preda situaţia e uşor schimbată: el se poate întrupa în toate personajele sale, rămânând unic în conştiinţa de sine. Îşi va păstra integritatea, individualitatea, se va detaşa, revenid din aceste aventuri livreşti, omul Marin Preda, ţăranul şi citadinul în acelaşi timp, neatins de vicleşugurile ficţionarismului în care s-ar fi putut simţi degajat, în largul lui, pentru că nu l-ar fi angajat la atitudini irevocabile.  

Cu alte cuvinte, el a rămas întotdeauna el însuşi, aşa cum rămâi acelaşi, chiar dacă te înveşmânţi în zeci de costume.  

A explora, fie şi parţial, teritoriile spirituale ale acestui scriitor de excepţie, înseamnă a rezona cu el, aşa cum a spus Arghezi despre Eminescu: „A vorbi despre Eminescu este ca şi cum ai arunca o piatră într-o fântână” – fără a mai socoti cercurile concentrice ale apei, stârnite de plesnitură.  

Lăuntrul însă, nu ţi-l poţi cunoaşte, nici măcar tu însuţi. Numai Dumnezeu te cunoaşte aşa cum eşti, şi nu aşa cum apari în ochii oamenilor.  

O voce competentă şi autorizată, o voce care s-a impus în peisajul prozei româneşti postbelice, în asemenea măsură încât te obligă la o atitudine.  

Şi când steaua lui s-a ascuns în cerurile sufleteşti, lumea a rămas consternată.  

Eu însămi, fiind la Iaşi, în acel 16 mai nefast, la examnenul de admitere la Facultatea de Drept şi Filozofie, auzind ştirea dezastrului, am fost de-a dreptul şocată şi nu voiam decât să ajung acasă, să-mi iau cărţile-n braţe şi să plâng istovitor pe tâmplele lor, moartea lui Moromete. Şi cerurile mele sufleteşti s-au prăbuşit peste Siliştea Gumeşti, peste aleea scriitorilor de la Bellu, peste Editura Cartea Românească şi peste tot universul meu clădit cu migală.  

Aveam 29 de ani şi mi se părea că lumea mea se sfârşise o dată cu Moncherul. Aşa am perceput tristul eveniment, ca pe o nenorocire personală care se abătuse neaşteptat peste mine.  

M-am înstrăinat şi am asurzit de linişte oarbă. Îmi pierdusem reperul. Numai în 1967, la moartea lui Arghezi mă prăbuşisem aşa, în surzenie şi muţenie. Dar el era octogenar, pe când Moncherul mă luase prea pe nepregătite. Nu ştiam pe atunci mai nimic despre el, decât ce citisem în romanele sale. Însă aşa o înrâurire avea asupra mea, încât îl socoteam şi tată şi frate şi prieten scump şi magistru. Îl consideram, tot ce avea cultura românească până atunci, mai valoros.  

Nu ştiu când, cum şi dacă mi-am revenit vreodată din cutremurarea aceea, din vibraţiile emoţionale.  

„O viaţă cu două înţelesuri, după cum o priveai de afară sau dinăuntru” – aşa scria Ion Caraion la un an de la dispariţia lui, în „Timpul n-a mai avut răbdare”, dezvăluindu-mi o lume fascinantă, lumea scriitorilor la care nici nu visam să acced la vremea aceea.  

Am cunoscut prin Marin Preda şi m-am desfătat, bucuria lecturii, acea mulţumire ce o simţi atunci când guşti o delicatesă şi ţi se umple cerul gurii de miere şi de arome nebănuite. E ca o beţie de miresme primăvăratice, îmbibate cu parfumul ierbii proaspăt cosite. Ceva ce te atrage şi te seduce, ca un drog, fără însă, conotaţia negativă a acestuia.  

Am intrat treptat în lumea lui, indiferent dacă era rurală sau citadină. Mi-a pătruns sub piele, la încheietura sufletului cu inima. Mi-am făcut simpatii, prietenii, iubiri pe viaţă, după intensitatea regăsirii în aceste opere.  

Habar n-aveau autorii – nici unul până la o vreme – că aceasta a însemnat adevărata mea ucenicie literară, adevărata deprindere a alfabetului scrierii.  

După învăţătura acestor necunoscuţi-cunoscuţi pentru mine, magiştri în ale scrisului, indiferent dacă a fost vorba de poezie, de proză, de teatru, fiindcă am citit enorm de mult teatru (mai mult decât am văzut pe scenă) – şi încercam să regizez singură piesele în minte. Abia când le vedeam pe scenă, în viziune regizorală, îmi dădeam seama cât de departe eram de aceste reprezentaţii. Dar aşa m-am obişnuit încă de la 7 ani, când, în spatele casei, într-un culoar îngust, dădeam reprezentaţii, al căror singur interpret şi spectator eram. N-aş fi primit pe nimeni să mă asiste, în afară de căţel şi de păpuşă, pentru că mă temeam de ridicol, de posibilitatea ca publicul să râdă de mine.  

Aşa mi-am reprezentat, dramatizat, scenografiat şi interpretat, toate poeziile învăţate, pentru că nu mă mulţumea doar citirea şi însuşirea lor, voiam să le anim pe scena mea improvizată. Când am fost la Şcoala de teatru am văzut ce înseamnă să fii actor, regizor, scenograf, recuziter, într-un cuvânt, om de teatru.  

Bucuria însă, n-am mai fost aceeaşi ca atunci când le descopeream singură şi le jucam până la cele mai mici nuanţe şi interpretări, chiar pe mai multe voci şi în mai multe registre. Îmi aduc aminte cât repetam, în căutarea tonului pentru a obţine o nuanţă potrivită. În capul meu, replicile curgeau continuu. Dar asta e o altă poveste.  

Iubirea pentru teatru, atracţia faţă de tot ce era reprezentaţie scenică, nu s-a diminuat însă, nici acum, când ştiu că n-aş mai putea urca pe scândură.  

Asta mi-a dăruit mie lectura, în afară de bucuria de a călători pe tărâmuri îndepărtate şi a vedea lumi fantastice, închipuite: o reprezentare scenică permanentă, dar şi o modalitate de evadare, în spaţiul de graţie unde totul era după imaginaţia mea.  

Acest climat teatral lăuntric nu m-a părăsit nici acum, când citesc ceva. Văd cu ochii minţii spectacolul unei poezii, proze scurte, scene de roman, ori chiar piese de teatru. Am jucat în peste 200 de spectacole, fără a pune la socoteală recitalurile de poezie, ansamblurile de estradă, prezentarea spectacolelor, la care am participat în calitate de actriţă semitrofesionistă pe diferite scene, în cca. 20 de ani de activitate teatrală, dovadă stau diplomele, fotografiile, articolele de ziar, programele de sală, legitimaţia de actriţă.  

Impactul meu cu o carte se cerea vizualizat şi interpretat. Rareori am întâlnit cărţi pe care să nu le pot interpreta în nici un chip.  

Un simţ al dramaticului m-a însoţit pretutindeni în viaţă, chiar şi în situaţii reale, fără să exagerez şi fără să le impun altora să intre în joc. Totul se petrecea, nu la faţă de cortină, ci pe o scenă lăuntrică, unde puteam interpreta orice rol. Şi unde primeam şi râvnitele aplauze, ovaţii, flori, semne binevoitoare cu mâna.  

Tatăl meu m-a ghicit şi uneori îmi spunea: „Ia nu mai juca teatru!” – cu toate că nu eram deloc teatrală, artificială. Dar el a intuit ce spectacol se petrecea înlăuntrul meu şi intuia şi primejdiile.  

Cu intensitate, măreţie şi smerenie am trăit cărţile, nu le-am citit. Pe unele, chiar cu veneraţie. Simţeam mereu nevoia să mă întorc la ele, aşa cum te întorci acasă trudit, după ce ai fost într-o ţară străină. Bucuria regăsirii nu cunoştea limite.  

Marin Preda a fost pentru mine un fel de Acasă, la care am revenit mereu, ştiind că mă aşteaptă în prag sau la poartă, în colţ de stradă ori la fereastră, un chip drag pentru care merită să te întorci de pe oriunde ai fi fost rătăcit în această lume imensă şi destul de străină.  

Gesturi familiare, surâsuri calde, semne de bunăvoinţă şi chiar fărâme de tandreţe. Mă întâmpinau cuvintele cunoscute, (prietenii care nu m-au trădat niciodată), cuvinte vechi, nefolosite încă, ori cuvinte noi, al căror parfum îl recunoşteam de departe.  

Am învăţat (învăţ încă!) de la alţii. Nu mi-e ruşine s-o afirm. Până în ceasul din urmă avem de învăţat de la ceilalţi. Şi ce e bine şi ce e rău. Şi cum să înaintăm şi cum să ne retragem la timp, de pe un drum pe care am apucat la un moment dat. Ştim noi că acesta e drumul cel mai potrivit? Nu. Putem doar intui. Important e să te întorci la timp, dacă vezi că drumul se înfundă. Şi s-o iei de la capăt, pe altă cărare.  

Mie mi s-a dat să descifrez tainele lecturii. Să merg pe aceste cărări (ale altora) şi să încerc să găsesc singură luminişul.  

Am slujit cartea toată viaţa, cufundată deplin în materia ei inefabilă, vreme de-o viaţă. M-am rătăcit, m-am întors, am luat-o de nenumărate ori de la capăt, asemenea lui Sisif, cel cu bolovanul, n-am renunţat nici o clipă. Şi, cu fiecare carte deveneam mai bogată. Am trăit sute de vieţi, la fel cum actorul trăieşte viaţa fiecărui personaj interpretat, intrând în sinea acestuia până aproape de identificare, păstrându-şi totodată propria identitate.  

„Pe ce mă bazez?” – i-aş răspunde domnului Preda. „Pe aia, că am rămas aceeaşi, nu m-am învăţat minte niciodată”. Şi fac aceleaşi lucruri ca atunci când a început „aventura conştiinţei” mele, adică pe la şapte ani, când am regizat în spatele casei, prima mea piesă, după cartea cu titlul: „Ianoş Năzdrăvan” de Mihail Sadoveanu. Eu eram şi băiatul, eu eram şi măgăruşul Ianoş. Ba şi gospodarul. Sau „Povestea celor unsprezece lebede” de Hans Christian Andersen. Acestea erau jocurile mele favorite, acestea îmi dezvoltau imaginaţia, registrul interpretativ, cunoaşterea.  

Mărturiile, cele mai multe zguduitoare despre Marin Preda din cartea „Timpul n-a mai avut răbdare” sunt aproape 600 de pagini de Istorie literară exemplară. Îl aflăm în paginile acestei memorabile cărţi MEMORIALE, pe Marin Preda cel adevărat, o mare conştiinţă naţională, reprezentant strălucit al literaturii româneşti postbelice, de neegalat încă. Cel care a avut curajul unor gesturi fără precedent în epocă: de a-şi spune părerea şi de a-şi pune viaţa proprie chezăşie în apărarea demnităţii, libertăţii şi dreptul la exprimare al literaturii române şi a corifeilor ei. Dar şi dreptul la taină, fiindcă literatura este o taină, un miracol al gândirii şi simţirii umane. Şi o asemenea probitate şi demnitate morală sunt greu de atins, dar şi mai greu de menţinut.  

Marin Preda a mers întotdeauna la esenţă. Prin amănunte, prin detalii semnificative, prin nuanţe de interpretare, ajungea la timp potrivit la miez, la fundamentul problemei tratate, întotdeauna cu seriozitate maximă, cu competenţă, cu profesionalism.  

Percepţiile sale despre literatură au devenit axiome, imperative morale, etaloane stilistice, după un sistem de valori şi criterii proprii de apreciere, bazat pe conştiinţă, pe simţ de răspundere şi pe intuiţie care nu dădea greş.  

O carte, oricât de proaspătă ar fi, îmi conferă posibilitatea de a mă întoarce în timp, în alt timp decât al meu, timpul scriitorului, să trăiesc, să locuiesc acel timp în paralel cu timpul meu material. E vorba, deci, de o interferare de timpuri, unul real, al meu, şi celălalt imaginar, frictiv, al autorului. Şi-mi mai dă ocazia să fac comparaţii, asociaţii, similitudini între timpul meu fizic şi celălalt, ficţional. Iar uneori, să-mi doresc să trăiesc timpul propus de altul, în speţă, de scriitor, de scenarist, de dramaturg şi chiar de poet. Aceste beneficii mi le oferă literatura. Şi de aici, literatura de epocă, literatura actuală şi cea science-fiction, proiectată într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.  

Mă simt îndreptăţită să spun că Marin Preda m-a primit cu bunăvoinţă în timpul său.  

 

 

*  

 

NELINIŞTE ŞI SIGURANŢĂ  

 

 

Cred că nu sunt puţini autorii care, în preajma scriitorului sau doar a cărţilor sale, simt oarecare nelinişte, tulburare, emoţie, timiditate, simţăminte copleşitoare, dar totodată şi un sentiment stenic, de siguranţă, aşa cum te cuprinde în faţa cuiva pe care poţi să te sprijini fără grijă, care-ţi oferă umărul, oricât ar fi vremurile de amarnice.  

Aveai un adăpost, un acoperiş pentru umerii tăi firavi, pentru paşii tăi nesiguri, pentru vocea încă în formare, pentru norii ce alergau ameninţători peste creştetul tău. Te simţeai oarecum apărat, protejat. De unde venea această senzaţie de siguranţă?  

Din personalitatea lui copleşitoare, din glasul lui ferm, din gesturile calme, protectoare, (eu aşa l-am perceput), dintr-o oarecare delicateţe.  

Erai în largul tău; era în largul său. Îl simţeai prieten, frate mai mare, mentor, învăţător. Respectul, încrederea, admiraţia, preţuirea pentru el, îţi impuneau acest lucru.  

Valorile morale pe care le exersa şi practica erau, de departe, cel mai bun sistem de valori, cel mai bun model de comportament pentru tine.  

Cel care scrie nu mai e liber cu adevărat niciodată, nici chiar atunci când a terminat o lucrare. Îl asupresc neliniştile, tăcerile, cuvintele, vocile interioare.  

Doar în timp ce scrii te eliberezi, te descarci de năvala ideilor, emoţiilor, trăirilor. Pauzele sunt chinuitoare, te cuprind spaimele, neputinţele de tot felul, îngheţul, întunericul.  

Fiecare carte parcursă are mirajul şi farmecul ei. Nu sunt două cărţi asemănătoare. Chiar scrise de acelaşi autor.  

 

-VA URMA-  

 

CEZARINA ADAMESCU  

15 Florar 2014  

Referinţă Bibliografică:
REMEMBER - MARIN PREDA - O CONŞTIINŢĂ A VEACULUI (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1231, Anul IV, 15 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!