Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1218 din 02 mai 2014        Toate Articolele Autorului

ÎNTOARCEREA LUI MOROMETE... Recenzie la volumul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

ÎNTOARCEREA LUI MOROMETE...  

 

Sorin Preda, “Moromeţii. Ultimul capitol”, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Eikon, Cluj-Napoca, 2013, Premiul Academiei Române.  

 

 

Poate că trăsătura definitorie a prozelor memorialistice ale lui Sorin Preda este sinceritatea. Nicăieri nu-l poţi cunoaşte mai bine pe un autor decât în scrierile lui despre lumea în care a deschis ochii. O lume mirifică în amintire, dar văzută cu ochii adultului de azi. O lume din care nu a mai rămas nimic decât amintirile. Fina autoironie, dulcele amar al întoarcerii în timp, contrapunerea cu lumea de azi, tot mai străină, în care Ultimul Moromete, Alexandru, Sae, Săică, fratele cel mic al celui mai mare prozator român, trage să moară, iar fiul lui îşi pune cu disperarea sinucigaşului sufletul pe tavă. O atitudine nu întotdeauna productivă. În sinceritatea lui, Sorin Preda atinge sublimul. Lumea nu înţelege asta. Lumea e surdă, oarbă şi mută. Chiar dacă autorul se străduieşte să o tragă de limbă. Lumea e peste tot la fel. Lumea lui Moromete nu e nici mai bună, nici mai rea decât altă lume.  

Cu ochiul atent şi nostalgic, Sorin Preda încearcă din răsputeri să reînvie această lume, să-i înnoade rămăşiţele, aşa cum mama înnoda căpeţelele de coarde viu colorate, ca să ţeasă un nou covor dungat în curcubeu, pe care tălpile noastre să păşească spre viaţă.  

Mi-a fost dat (şansă extraordinară!) să-l întâlnesc la Salonul Literar AXIS LIBRI, pe nepotul marelui scriitor Marin Preda. Să asist, cu respirarea întretăiată la lansarea volumului „Moromeţii – Ultimul capitol” – apărut recent într-o ediţie nouă, revizuită şi adăugită, la Editura Eikon, Cluj-Napoca, în 2013.  

Dintr-un poster uriaş cât un perete, Eminescu ne proteja spatele şi privea la noi cu vădită înţelegere şi oarecare curiozitate. Voia şi el să afle cum stă „chestia”, „tărăşenia”, „parascovenia”, cu acest ultim Moromete, în mărturii şi imagini neaşteptate, aşa cum neaşteptate şi nechemate, vin buluc peste noi, amintirile.  

Moromete nu mai este un personaj care a trăit cândva sub numele ţăranului Tudor Călăraşu din Siliştea Gumeşti, Moromete este o stare. O stare a ţăranului de odinioară (nicidecum a celui de azi), o emblemă, un prototip al hâtrului filozof al vieţii, atât de bine zugrăvit în romanele sale de către Marin Preda. E aici o încleştare, o luptă în spirit, în care nu se ştie cine pe cine domină şi cât.  

Pentru lumea lui Moromete, Timpul nu mai are răbdare. Lumea lui s-a dat de trei ori peste cap, s-a întors şi răsîntors, devenind altă lume.  

Descriind această lume prin ochii şi gura ultimilor martori, Sorin Preda nu se sfieşte să pară stângaci şi neinspirat, când de fapt, el este înduioşat până la disperare că lumea aceasta nouă, străină, refuză să se supună amintirilor şi realităţii de odinioară.  

Şi atunci, el o adună, din rămăşiţe, „în jurul unor uimiri şi gânduri provocate de amintirile celor care cred că l-au cunoscut cândva pe Marin Preda.”  

Ca să ni le dăruiască nouă. Ca să-i prelungească existenţa şi să roage Timpul să mai aibă îngăduinţă, încă o vreme şi încă alte vremi, până la vremuri mai bune. Mai bune pentru literatură, mai bune pentru ţărani, mai bune pentru omenire.  

Deşi vrea să-şi minimalizeze meritul scrierii sau adunării acestor mărturii între copertele cărţii, Sorin Preda nu poate să nu recunoască faptul că are (spunem noi, cititorii şi iubitorii lui Marin Preda) – „meritul de a-i fi dat o turnură, un prim şi necesar elan de pornire”. Iar restul, mărturiseşte el, „s-a petrecut aproape de la sine”.  

Acest „aproape de la sine” – l-a făcut să-l redescopere pe Marin Preda, „total necunoscut chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă”. Un paradox. Cu cât crezi că-l cunoşti mai bine pe un om, cu atât îţi devine mai necunoscut.  

Şi pentru această redescoperire după ce şi noi l-am uitat şi l-am neglijat întrucâtva (presupunând că l-am iubit şi i-am cultivat opera cu religiozitate) – îi suntem datori lui Sorin Preda, fie şi pentru faptul de a ne trage discret de mânecă, de ureche, de fibrele invizibile ale inimii.  

Intri în cuprinsul cărţii şi eşti captivat, nu de noutate, dar de forţa extraordinară a evocării, prin gurile altora, a elementului definitoriu al acestui dublu personaj emblematic: Moromete şi Marin Preda, de cele mai multe ori identificându-se în gândire şi simţire şi transmise fidel, urmaşului de azi, pentru a-i reda demnitatea ce i se cuvine.  

O carte savuroasă ca o lacrimă care refuză să se prelingă pe relieful obrazului.  

Cu o uimire perpetuă care stârneşte, nu numai curiozitatea şi interesul, dar o teribilă şi fascinantă atracţie către lumea în care i-a fost dat să se nască, să trăiască o parte din viaţă şi la care s-a reîntors mereu, total învins de o nostalgie năucitoare provocată de întrebările existenţiale la care nimeni n-a răspuns încă, Sorin Preda se face, nu doar martorul cheie al acestor aduceri-aminte, nu doar interlocutorul şi povestitorul, ci chezăşia unei vieţi trăite exemplar pentru literatură.  

Şi chiar dacă ar fi fost doar un cercetător oarecare asupra vieţii şi operei lui Marin Preda şi nu un martor ocular, legat prin sânge şi rădăcini de marele prozator, Sorin Preda are meritul incontestabil că ni-l aduce, din Departele anilor, în Aproapele inimii, revendicându-i locul binemeritat în falanga de aur a literaturii române postbelice. Şi din acest punct de vedere, cartea este o veritabilă restituire. Ea te incită la recitire şi reconsiderare.  

Fără acest reper fundamental, şirul lung de autori din epoca respectivă s-ar subţia până la rupere.  

Un autor clasic, devorat de personajele sale care s-au instalat în viaţa lui, revendicându-şi fiecare, identitatea.  

Sorin Preda nu a trăit şi nu trăieşte în umbra marelui înaintaş, ci şi-a croit o personalitate, un stil, un destin propriu, cu nimic mai prejos. El aduce elemente de noutate în biografia şi opera lui Marin Preda, prin intervievarea unor persoane apropiate, prin unele scrisori pe care prozatorul le-a trimis familiei sau unor prieteni. Există şi unele interpretări particulare ale unor evenimente şi pasaje din cartea fundamentală a lui Marin Preda.  

Prozele lui Sorin Preda, de până la volumele de memorialistică, sunt cotate de critica de specialitate, drept remarcabile, în care ficţiunea şi autenticul se împletesc armonios.  

Căldura însă, care se degajă din fiecare pagină a cărţii de faţă este aidoma nodului din gâtlej, care nici nu te lasă să plângi, nici nu dă frâu liber cuvintelor. Ci îţi sugrumă doar vocea şi-ţi umezeşte privirile.  

Şi într-aceasta constă emoţia uriaşă, emoţia autentică pe care doar lucrurile trăite şi simţite ţi-o poate transmite la simpla lectură, aşa încât, eşti nevoit să nu mai laşi cartea din mână ca să nu întrerupi vraja, misterul, magia născute din lucruri cunoscute şi necunoscute, mărturii pierdute şi regăsite, ecoul vocilor care încă mai stăruie primprejur, reverberând înaltele spaţii la care ai vrea să accezi, o dată cu personajele evocate.  

Şi pentru că nimeni nu ştie a reda mai fidel tăcerile pline de tâlc, ezitările, atmosfera rurală din Siliştea-Gumeşti, lumea satului moromeţian, aşa cum a fost ea odinioară, pe vremea când salcâmul nu era tăiat şi vândut lui Bălosu’ şi nici rumoarea şi verva politică din fierăria lui Iocan nu s-au stins încă, iată că Sorin Preda s-a încumetat să le aducă înapoi, pentru o vreme şi pentru încă o vreme şi pentru toate vremurile care au fost, care sunt şi care vor veni, dacă Timpul va mai avea puţintică răbdare cu oamenii...  

O ironie de cea mai bună calitate, un umor fin şi permanenta autopersiflare par să fie coordonatele narative ale lui Sorin Preda. Dar şi adânca pătrundere în cosmosul moromeţian pentru a descoperi noi valenţe ale personajelor intrate deja în istorie. Ori în legende. Oricum în folclorul care mai circulă nestingherit pe uliţele Siliştei-Gumeşti, folclor care a făcut din Tudor Călăraşu un personaj cu blazon, la fel ca Darie al lui Zaharia Stancu, cel care a colindat „desculţ” prin toate colţurile lumii.  

Ascultându-l pe Sae din relatările fiului său, nu poţi să nu-l compari cu Marin şi uneori te trezeşti întrebându-te, cine a scornit vorba rămasă de pomină: „Pe ce te bazezi?”, ori „Să se mire proştii, d-aia!” şi celebra exclamaţie care ascundea atâtea înţelesuri: „Ehehei...” precum şi multe alte ziceri nemurite în cărţi care au făcut ca autorul Moromeţilor să fie îndrăgit de generaţii întregi de români.  

Nu numai vorbele, dar şi întâmplările şi gusturile sunt demult uitate, pe care autorul le culege precum firele de nisip dintre firele de nisip, cu singurul gând de a le simţi din nou miresmele. Amintirile tatei. Spuse cu jumătate de gură, aproape monosilabic. Câteva vreascuri din care fiul aţâţă focul întoarcerii, focul cel sacru, cel fără de cenuşă. Prilej de mirare. Amintiri care fac „cât toate bogăţiile pământului”.  

Figura lui Tudor Călăraşu – pater familiae – patriarhul gospodăriei, răsare din negurile vremii, pe „vatra veche” din poiana Siliştei-Gumeşti, imprimându-se pe retină. Cumpănit la vorbă, sau, cum spune autorul, „cu vorba între două ape” – Morometele sprijină cu privirea lui cerul, privind gânditor în nesfârşirea câmpiei.  

Un interviu al lui Sorin Preda cu tatăl său, Alexandru ne luminează în unele amănunte şi precizări legate de istoria Moromeţilor, aşa cum a văzut-o, trăit-o şi închipuit-o Marin Preda.  

Vocabularul lui Sae e plin de expresii specifice locului: „nici vorbă”; vezi-ţi de treabă”; „absolut”; „Ei, dacă vrei să ştii...”; „nu umblai cu fofârlica”; „Era teribil, dom’le!” „trenchea-flenchea”; „e altă mâncare de peşte”; „cum devine treaba cu...”, „cutare” - acest cuvânt ascunzând în el o lume, o chintesenţă a vorbirii, aproape o formulă magică, rostită scurt, pe care doar interlocutorul o putea descifra, ş.a. Încuviinţare sau negaţie, formula vezi-ţi de treabă”, rostită frecvent în vorbire, era folosită de săteni, după caz, nu ca o admonestare pentru cineva care-şi vâră nasul în treburile altuia, ci ca o modalitate de întreţinere a conversaţiei.  

Limbajul este plin de umor şi de tâlcuri pe care doar siliştenii le înţeleg. Modul de receptare a cărţii lui Marin Preda a fost diferit de la ţăran la ţăran. Oricum, fiecare urmărea amănuntul specific care să-l scoată în evidenţă ca personaj şi nu admiteau ficţiunea în naraţiune. Despre rolul imaginaţiei în literatură nici nu putea fi vorba. Autorul păstrează unele cuvinte cu iz de regionalism, care circulă şi astăzi în zonă: tălică, izmeneală, pocinog, trepţi, scorneală, chestii, socoteli, ş.a.  

Saga familiei Călăraşu ar putea fi asemănătoare cu a altor familii din lumea rurală a începutului de veac XX, cu gospodării întocmite după toate regulile ţărăneşti, dar împovărate de datorii, cote şi bănci care le slăbeau chingile familiale, silindu-le să-şi ascundă bruma rămasă pentru a putea supravieţui. Puţini erau cei care rezistau asalturilor fiscului, perceptorilor, inspectorilor fiscali, oamenilor puşi să-i execute silit (cum era Jupuitu’), fără să falimenteze, să fie nevoiţi să-şi vândă animalele din ogor ori dublele de porumb pe nimic, deşi fuseseră muncite cu sudoare, ca să poată face faţă.  

Nici familia lui Tudor Călăraşu, „o familie cam ciudată, răsucită în vrej, cu copii din trei căsătorii – un rând al Joiţei Preda (Catrina), alt rând al lui Tudor Călăraşu (Moromete) şi, la urmă de tot, copiii celor doi; Marin, Ilinca, Alexandru – mezinul, ăl mai mic, cel care la masă căuta să termine primul mămăliga şi apoi începea să plângă prefăcut: „Ete, mamă, că mănânc brânza goală.” După ce primea o altă porţie de mămăligă, se grăbea să înfulece brânza, pentru a putea apoi reclama nefirescul situaţiei: „Ete, mamă, că mănânc mămăliga goală.” Era un joc, dar şi o treabă serioasă, de vreme ce te puteai scula sătul de la masă.”  

Sae Preda evocă vechile ritualuri ale sătenilor din sărbătorile de Paşte şi de Crăciun, dar şi obiceiul dansului popular numit Căluşul, „cu Mutu cel nebun îmbrăcat în femeie, sau să asişti la spălatul de Rusalii, când femeile scoteau în bătătură scăunelul, cazanul cu apă, un braţ de rozmarin, lână de oaie şi săpun de casă neînceput şi abia apoi chemau „bărbat de cruce” (copil sau matur) să-l spele pe picioare. Aşa ceva face cât toate bogăţiile pământului. Nu le găseşti pe stradă şi nici n-ai magazin de unde să le cumperi.”  

Un alt merit incontestabil al lui Sorin Preda este acela de a fi păstrat în evocare, fenomenul viu al limbii româneşti din această parte a ţării, preluându-l de la Marin Preda şi de la Sae Preda, îmbogăţindu-l cu expresii actuale în aceeaşi manieră simplă, directă, neaoşă, spumoasă, în ciuda faptului că atât Moromete, cât şi fiii lui, nu erau întrecuţi în efuziuni sentimentale, ci mai degrabă taciturni, rostind exact atâtea cuvinte câte erau necesare. Dar ceilalţi, înţelegeau totul, fie şi dintr-un cuvânt sau o expresie devenită tipică. Ex. „D’aia!”; „Era daraveră mare”; Ori: „Ete-aşa!”; „ca să ştii şi tu”; „Păi, da, ce crezi?” (ca o întărire a spuselor de până atunci, un fel de chezăşie a vorbelor). Sau, antologica frază a lui Ilie Moromete: „Pe ce te bazezi?”  

Ceea ce a dorit autorul în această carte-document este nu numai o prelungire a lumii satului din vremea copilăriei tatălui său, dar şi o mărturie autentică despre acele locuri, timpuri şi oameni, atât cât s-a mai păstrat. Cu adevărat remarcabil este faptul că, deşi unii cititori nu s-au născut la sat, ei revăd şi retrăiesc cu ochii minţii, toate scenele memorabile, antologice ale familiei Călăraşu şi a celor dimprejur şi aceasta e cu adevărat măiestria autorului, de a-l face pe cititor să se transpună în pielea acelor personaje. Era destul să închizi ochii „şi să cobori cu mintea” într-o zi toridă de iulie, la seceriş, ca să-ţi apară imaginea unui câmp dogorât de soare şi oamenii din lanuri. „Parcă erai într-un oraş! – povesteşte Alexandru Preda – Aşa, cu „străzi”...sau cu „alei” cu „intersecţii...”  

Ceea ce a reuşit Sorin Preda cu acest volum este o construcţie solidă, temeinică, dinamică, reală, întreţesută cu firul de aur tors din fuiorul fermecat al înaintaşilor, pe care-l deşiră mai departe pentru urmaşi. O poveste alcătuită din mai multe poveşti, care ai dori să nu se mai sfârşească şi în care afli mereu, noi semnificaţii. Poveste adevărată dintr-o lume care îţi devine imediat familiară. Pe care o îndrăgeşti instantaneu. Ţi se strecoară în suflet şi nu-ţi mai iese de acolo. La care te reîntorci destul de des ca s-o mai retrăieşti, de câte ori ţi se face dor de copilărie.  

Cu răbdarea artizanului, Sorin Preda, înnoadă şi împleteşte fel de fel de istorii, mărturii ale consătenilor, ale familiei, ale confraţilor de condei, pentru a alcătui din piese de puzzle, un joc neasemuit care se numeşte Viaţă. Îi dă, cu alte cuvinte suflare din propriul duh, îl însufleţeşte, ca pe o bucată de lut nesătul înduvohnicită de Duhul blând şi persuasiv, al amintirii.  

Amintirile autorului sunt un reflex al libertăţii de amintire a noastră, iscând, aidoma cercurilor concentrice în apă, alte şi alte valuri ale memoriei noastre afective. În definitiv, o provocare care merge până la rădăcinile sufleteşti, în zonele cele mai inaccesibile. Este aidoma unei cascade care, în curgerea ei tumultoasă, antrenează tot ce întâlneşte în cale: şi pietre şi flori şi iarbă şi mici vietăţi care trăiesc în jurul ei dar şi piedici, stăvilare intempestive pe care trebuie să le depăşească.  

Cu un dar nativ extraordinar, Sorin Preda creionează prin intermediul interviurilor, dar şi graţie sorgintei sale din familie, unele personaje autentice din cartea lui Marin Preda. De pildă, Ilinca (sora prozatorului) – este o „femeie de toată isprava”, „om dintr-o bucată” şi cea care era „ca un câmp de porumb”.  

În structura cărţii autorul a adăugat şi unele scrisori de o neasemuită valoare memorialistică, scrise de Marin Preda încă din anul 1947 şi păstrate cu mare grijă, scrisori care astăzi, aruncă o nouă lumină asupra personalităţii romancierului şi îl întruchipează aşa cum a fost ca om. Acestea sunt de o valoare inestimabilă pentru Istoria Literaturii Române. Pagini neasemuite în care parfumul trecutului răzbate până la noi. Mergând pe urmele personajelor moromeţiene, Sorin Preda păstrează şi onomastica lor sau măcar poreclele cu care mai degrabă erau cunoscuţi: Cocoşilă, Paţanghel, Călăraşu’, Guica, Besensac, Buric, Gulie, Bâzdoveică, nume, venite, după spusele lui Sae, „din negura timpului”, ş.a.  

Tandreţea, delicateţea siliştenilor nu se arătau în chip manifest, erau socotite slăbiciuni muiereşti, însă, era de ajuns un gest, o privire, o strângere de mână şi chiar o admonestare blândă, ca să înţelegi că eşti acceptat şi inclus în această formă de convieţuire intimă, familială, în acest nucleu magic, aşa cum eşti, cu toate slăbiciunile tale.  

În Sae Preda descoperi sensibilităţile şi subtilităţile de limbaj în descrierea unor ritualuri şi a unor obiceiuri populare, descrise şi de Marin. Ex.: „Măcar o zi pe an, praful uliţei principale devenea frumos şi ornamentat ca o catrinţă, ca un ştergar de biserică.”  

Cert este că, ţăranul descris de Marin Preda, avea o legătură ancestrală, aproape simbiotică cu pământul, socotindu-se el însuşi fiul pământului, care îl hrăneşte pe el şi pe ai lui, nu în sensul manifestării lui Ion al Glanetaşului care, avid de pământ, îngenunchea şi-l săruta, ci, îi plăcea să-l contempleze şi să ştie că e al lui: „Şi lui tata îi plăcea să privească lanul. Îl vedeai cum stă la capul lanului şi nu se mai satură privind. Era o plăcere de-a lui, dar şi un ritual. Parcă discuta cu ogorul, cu spicele de grâu, cu soarele care se căznea să iasă de după dunga orizontului. Asta era, de fapt, munca lui.”  

Toate capitolele intitulate „Poiana lui Iocan” conţin mărturii autentice ale unor persoane care au cunoscut familia lui Tudor Călăraşu sau scrisori de-ale lui Marin Preda, inserţionate printre interviurile luate de Sorin Preda. Unii dau mărturie chiar şi de câte două-trei ori despre întâmplări petrecute împreună sau despre cele auzite, în general despre primele începuturi literare ale lui Marin Preda. Ca să le delimiteze de restul documentelor, autorul le scrie în cursive. Toate acestea completează tabloul vieţii unuia dintre cei mai mari scriitori realişti români postbelici. Valoarea excepţională a acestor documente autentice legate de viaţa şi opera scriitorului Marin Preda nu poate fi pusă la îndoială şi e meritul autorului că s-a documentat atât de minuţios pentru ca toate aceste adevăruri să iasă la lumină, aşa cum au fost şi nu mistificate ori idilizate din alte considerente care ar putea vâna popularitatea şi succesul.  

Oricum, Marin Preda şi-a câştigat prin opera lui locul binemeritat în galeria scriitorilor de marcă. Iar Sorin Preda ni-l aduce înapoi, „răscolind prin maldărul de amintiri, interviuri şi mărturii” despre el şi şi despre ai lui ori despre modelele umane reale din care scriitorul se inspirase.  

Din meandrele acestor mărturii se degajă un fir subţire de tandreţe şi duioşie care-l revendică pe marele scriitor drept „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”, nu atât de siliştenii lui, cât de nepotul, cel care şi-a dedicat mulţi ani acestor cercetări minuţioase pentru a scoate la lumină adevărata personalitate a lui Marin Preda. Aceste sentimente urcă precum o căldură spre grumaz şi apoi în obraji, dar mai ales îi umezeşte privirile şi-i gâtuie vocea, ori de câte ori vorbeşte sau îşi aminteşte de el. Chiar dacă nu e vizibil. Şi e cea mai frumoasă mărturie a nepotului despre unchiul său.  

Fie spaţiul idilic al secerişului, fie nostalgia pădurii Ciolăneasca, fie islazul, uliţele satului, Poiana lui Iocan sunt locuri cu un farmec aparte, descrise cu multă măiestrie de Marin Preda şi trecute în revistă în amintirile consătenilor lui, în cartea lui Sorin Preda.  

În mărturia lui, Dobre I. Burcea – consătean, îi caraczerizează pe fiu şi pe tată în mod surprinzător: „Aşa era Marin, ca Paţanghel – o jumătate de zi îi scoteai vorba din gură şi cealaltă jumătate o petreceai încercând să desluşeşti ce-a vrut să zică.”  

Din declaraţiile oamenilor locului reiese că întreg travaliul lui Marin Preda în care s-a străduit să alcătuiască o frescă autentică a satului din Câmpia Română, la început de veac XX, cu bunele şi relele lui, a fost în ochii lor, un motiv de mare supărare, căruia nu-i vedeau rostul. Şi poate că nimeni nu a înţeles în vremurile acelea (poate că nici astăzi, la 34 de ani de la plecarea scriitorului) – despre rostul literaturii de a da o identitate locului şi oamenilor de pe el. Poate că mulţi s-au văzut, nu în culorile şi ipostazele în care se aşteptau şi asta i-a supărat. Despre imaginaţia autorului, nici nu putea fi vorba...  

Cartea însă, aruncă o lumină destul de limpede asupra acestor realităţi, chiar dacă şi imaginaţia are un rol destul de important.  

Sorin Preda încearcă însă, o mărturie colectivă asupra aceloraşi evenimente şi personaje, fiecare văzând în felul lui cum s-au petrecut lucrurile. Memoria colectivă scoate la lumină amănunte surprinzătoare. Hazul se iscă din te miri ce.  

În câteva cuvinte Cutieru Ilie, zis Gulie – croitorul satului rezumă viaţa de pe vremea copilăriei lui Marin Preda, în peisajul aspru şi colţuros al satului de câmpie: „Cam asta-i treaba – pe vremea copilăriei mele şi a lui Marin, ţăranul se zbătea în lipsuri, dar era fericire la oameni. Nu ştiu cum, dar parcă istoria nu le intra sub coaste, ca acum.” Ceea ce spune totul.  

Şi tot la fel, sintetizează acelaşi personaj, situaţia actuală: „Ce să mai discutăm – în Siliştea a dispărut parcă şi simţul omului de a mai trăi. Stăm cu braţele încrucişate la piept şi privim cum se face câmpul pârloagă. Eu zic că mai bine nu ni se dădea pământul înapoi...Belea! Belea mare! Nici nu faci pe el cât costă sămânţa şi trebuie apoi să plăteşti la stat...”  

Sârguinţa cu care Sorin Preda aşează cap la cap aceste dezvăluiri, unele uluitoare, despre momentele importante din biografia lui Marin Preda, este mai mult decât meritorie. Pentru aceasta el utilizează mai multe categorii de informaţii: prin viu grai, ale sătenilor care mai trăiesc încă, scrisorile scriitorului, interviuri cu unele persoane din familie, alte mărturii adunate sub genericul, atât de cunoscut din roman, „Poiana lui Iocan”.  

De multe ori, Sorin Preda întrerupe discuţiile cu interlocutorii actuali ai Poienii lui Iocan, ca să le reia în alt capitol, exact de unde le lăsase. Acest procedeu măreşte suspansul şi sporeşte dinamica relatărilor.  

Din relatările lui Sae Preda aflăm şi unele amănunte legate de laboratorul de creaţie literară al scriitorului, din perioada când au locuit împreună la Bucureşti.  

De o importanţă covârşitoare sunt amintirile Sânzianei Pop despre Monşer, rezumate astfel: „Eu ştiu un alt Marin Preda decât îl ştiu povestitorii săi. Toate amintirile mele cu Monşer sunt de o tandreţe indescriptibilă”. „Un scriitor de un milion de carate” aşa îl caracterizează scriitoarea şi jurnalista Sânziana Pop. În „paradisul natural” de la Mogoşoaia, silueta prozatorului, cu bastonul lui şi cu „mirobolanta pălărie”, părea venită din alte timpuri, dintr-un ţinut de legendă peste care plutea inefabil, duhul prinţesei Martha Bibescu care împrăştia ameţitorul parfum de violete.  

„Serile acelea au fost adevărate academii de literatură, pe care prezenţa domnului Preda le transforma în regal.” Şi, mai afirmă Sânziana Pop: „Doamne, ce amintiri minunate! Au lăsat dâre de aur în viaţa mea. M-au ajutat să fac şi să fiu ce sunt. Atât cât îmi e măsura”.  

Din atmosfera aceea magică, fascinantă, îşi putea extrage esenţele crude ale realităţii.  

Marin Preda este surprins în atâtea ipostaze uimitoare, încât aproape că nu-l recunoşti în imaginea clasică serioasă, cu ochelarii cu dioptrii forte, atât de bine cunoscuţi.  

Sorin Preda nu utizează în cartea lui de memorialistică închinată familiei Preda şi în special lui Marin Preda, formulele obişnuite de narare, cronologică şi sistematică, ci o formulă cu totul inedită care trece dincolo de amănuntul biografic, fiind îmbogăţită cu mărturii neaşteptate, de o valoare incontestabilă, cum este interviul cu prozatorul şi jurnalistul Radu Cosaşu, un fin observator al fenomenului literar al anilor 1950, când a apărut prima ediţie a Moromeţilor, mărturie care implică în cel mai înalt grad sinceritatea, onestitatea şi alte calităţi ale autorului acestei cărţi monumentale. Descoperi laturi aproape necunoscute ale lui Preda, „un râs din acelea, de se zguduiau ferestrele şi pereţii la un loc”, era afabil, afectuos, generos cu confraţii mai tineri, cu gesturi chiar de tandreţe, prietenos dar şi caustic, circumspect, tăios cu persoanele care, de altfel i-au făcut mult rău, nu numai pe plan spiritual şi afectiv, dar şi în viaţa civilă, într-o vreme când, fie şi pe baza unei simple declaraţii, puteai fi socotit ostil politicii partidului sau regimului de democraţie populară.  

Ceea ce a reuşit din plin Sorin Preda cu această carte este că m-a făcut să-l iubesc şi mai mult pe Moncher (Ehehei...), să-i reiau cărţile la frunzărit şi aprofundat, să mi-l apropie şi să mă incite la cunoaşterea lui, din intimitatea cărţilor sale.  

Nu ascund faptul că Marin Preda a fost fundamentul pe care mi-am ridicat edificul spiritual şi că „Moromeţii” a avut darul de zeci şi zeci de ori să mă facă să trec peste foarte multe prăpăstii sufleteşti şi nu numai.  

Era destul să deschid primul volum şi să citesc scena salcâmului. Şi supărarea îmi trecea instantaneu, de orice natură ar fi fost.  

N-am spus asta nimănui. O declar acum, la şase decenii de viaţă: Moromeţii a fost prima mea biblie, cartea de căpătâi la care am revenit de nenumărate ori, ca sub un acoperiş pentru rugă, unde găseam hrana şi apa vie necesare înaintării în viaţă, deşi eu sunt străină total de universul rural descris acolo.  

Dincolo de datoria morală a nepotului pentru unchiul său dispărut prematur, dincolo de admiraţia neţărmurită a discipolului faţă de maestru, se remarcă asiduitatea muncii de cercetare prin arhiva Muzeului Literaturii Române, a Bibliotecii Naţionale şi a altor surse documentare, strădania de a limpezi unele lucruri şi ineditul acelor mărturii „pe viu” despre copleşitoarea personalitate care şi-a înscris numele definitiv în Istoria Literaturii Române contemporane..  

Fapt pentru care îi rămânem profund recunoscători.  

 

Galaţi, 1 Prier 2014  

CEZARINA ADAMESCU,  

www.agero-stuttgart.de  

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
ÎNTOARCEREA LUI MOROMETE... Recenzie la volumul MOROMEŢII. ULTIMUL CAPITOL, de SORIN PREDA / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1218, Anul IV, 02 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!