Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 185 din 04 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

CEATA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Prezentul capitol face parte din cartea cu povestiri pescaresti si de viata IUBIRILE UNUI PESCAR  
  
CAP. 9 
  
Ceaţa 
  
Sunt atâtea motive de tristeţe pe lume 
  
încât nu avem altă soluţie decât să iubim 
  
şi mai mult ceea ce merită fie iubit. 
  
(Octavian Paler ) 
  
Într-o dimineaţă de iunie, stăteam pe malul mării de jumătate de oră. O ceaţă densă se aşezase peste oraş şi peste întinderea de apă. Nu vedeai la zece metri distanţă. Din când în când, se auzea sirena de ceaţă din capătul digului de sud, avertizând navele aflate în apropiere de pericolul coliziunii cu digul. Nimeni nu avea curajul să plece pe întuneric şi mai ales pe ceaţă.  
  
Aşteptăm să se lumineze de ziuă, cât de cât. Le-am propus colegilor să dăm bărcile la apă şi să plecăm, pentru că ori pe întuneric, ori pe lumină tot nu ştim unde vom ajunge din cauza ceţii. Am dat cele opt bărci la apă, unele conduse de către un singur pescar, altele cu doi pescari şi, unul câte unul, ne îndreptam uşor spre gura golfului dintre digul numărul unu şi numărul doi din Saturn.  
  
Am luat direcţional perpendiculara pe mal, trăgând la vâsle liniştit. La început, se mai zăreau prin ceaţă bărcile apropiate, apoi, cu timpul, dispăreau. Curenţii marini ne conduceau pe trasee diferite, doar goarna sirenei şi clipocitul ramelor în apă se mai auzeau în liniştea întunericului. Încercam să mă menţin pe aceeaşi direcţie, să nu mă abat nici în stânga, nici în dreapta.  
  
Riscam să mă învârt în cerc, dacă trăgeam într-o direcţie mai mult, din cauza curenţilor care îmi schimbau cursul bărcii. Număram în gând câte vâsle trăgeam, pentru a aprecia distanţa parcursă, ştiind că la o trăsătură de rame parcurgeam cam doi-trei metri, marea fiind uşor ondulată, iar curentul îndreptându-mă spre larg.  
  
Trebuia să trag deci, cel puţin şapte sute de rame pentru a ajunge pe zona mai adâncă de opt-nouă metri şi cu scoică pe fundul apei, sau cu piatră. Guvidul stă în zona cu multă scoică, hrana sa de bază, unde găseşte din belşug puiet, crabi, sau garizi pentru completarea mesei.  
  
Încet, încet, creştea distanţa dintre mine şi mal. În acelaşi timp, creştea şi nesiguranţa că mergeam pe direcţia cea bună. Orice deviere înseamna abatere de la direcţia de mers şi îndreptarea spre necunoscut. Nu se vedea la mai mult de douăzeci de metri în jur.  
  
După consumarea celor şapte sute de rame, am hotărât să mă opresc şi să arunc ancora. Speram să fiu pe direcţia bună, cu o mică abatere în stânga sau dreapta, lucru ce nu mă deranja prea mult.  
  
Atmosfera era încărcată cu picături de apă rece şi frigul a început să mă pătrundă prin hainele umezite. Încă nu se luminase de ziuă. Am aşteptat ca întunericul să-şi ia “La revedere!” şi să se lumineze cât de cât. Mi-am strâns bluza impermeabilă pe lângă corp şi tremuram tăcut... 
  
Doar muzica din difuzorul tranzistorului îmi mai încălzea clipele de singurătate şi neputinţă. Ceaţa devenea din ce în ce mai densă. Parcă şi sunetul sirenei s-a îndepărtat de barcă.  
  
După lungimea voltelor aruncate în apă, eram cam la şapte metri adâncime. Speram să dau de peşte, însă nu era aşa, astfel că dădeam mereu drumul la parâma ancorei, pentru a-mi schimba locul de pescuit. Peştele era rar şi mărunt. Nu se prefigura o zi norocoasă. La un moment dat, soarele şi-a făcut apariţia timid, pe cerul înnorat.  
  
După cum eram orientat faţă de soare şi după zgomotul sirenei de ceaţă, ar fi trebuit să fiu la mai mult de un kilometru şi jumătate de mal. Când s-a ridicat un pic pâlcul dens de ceaţă, a apărut umbra unei bărci a unui coleg. “Deci, nu eram singur pe această direcţie ... ”, m-am încurajat în gând.  
  
Peştele încă nu vroia să muşte. Când veneau valuri dense de ceaţă, pline de umiditate, când se răsfirau. Parcă era caierul de cânepă al bunicii din amintirile copilăriei mele.  
  
Ceaţa s-a ridicat puţin deasupra digurilor dinspre oraş şi aşa am putut să mă orientez unde sunt. În jurul meu mai erau trei bărci, iar pescarii profesionişti rătăceau cu bărcile cu motor, în necunoscutul mării. În liniştea monumentală a mării, se auzea păcănitul motoarelor de cositoare adaptate bărcilor.  
  
Am hotărât să mă îndepărtez mai mult de mal, căci eram prea aproape şi într-o zonă cu nisip. Ghinionul meu a fost că, în timp ce-mi alegeam direcţia de mers, un nou val de ceaţă să se abată asupra întinderii de apă.  
  
Valurile au început să crească în intensitate, iar curenţii au luat direcţia spre nord. Cele două sute de rame trase m-au plasat într-o zonă şi mai proastă de pescuit. Mersesem de fapt spre Venus şi m-am aşezat pe duna de nisip din dreptul hotelului Capitol din Jupiter.  
  
Duna aceasta este ca un deal ce desparte întinderea nesfârşită a unei câmpii submerse. Apa scade în adâncime aici cu cel puţin un metru şi jumătate faţă de alte zone mai apropiate de mal. Este o zonă mai mult cu nisip decât cu piatră sau scoică, deci lipsită de peşte. Doar calcanul îşi mai face apariţia arareori, sau câţiva guvizi rătăciţi printre algele fixate fragil şi temporar pe fundul mării.  
  
Acolo, mai mult de un kilogram de peşte nu am prins, iar timpul trecea monoton. Creştea şi starea mea de neputinţă şi nervozitate. Când s-a mai risipit ceaţa dinspre oraş, m-am putut îndepărta de mal şi am orientat barca spre direcţia bună, ţinând cont de reperele malului.  
  
În sfârşit, după alte zeci de rame trase contra valului, am găsit o zonă mai darnică şi peştele era mai mare. Caiele negre, cu un cap uriaş, ieşeau din adâncuri, una câte una. Speram să-mi fac planul de minimum zece kilograme de peşte.  
  
Ora înaintase, dar soarele era tot neputincios pe cerul plin de nori plumburii. La fel ca şi mine, ceilalţi pescari îşi schimbau poziţia şi se orientau spre locurile ştiute, cu peşte mai mult. Sirena ţipa, invariabil, în ceaţă, făcându-şi meseria de îndrumător al navelor aflate în marş.  
  
Acum se putea zări destul de bine pe o rază de o sută de metri, pe întindera mării. Aveam agăţate de ceva toate voltele de pe un bord. Am tras o voltă din babord şi am văzut că se ridica cu greutate spre suprafaţă. Din apă, şi-au făcut apariţia plasele montate de pescarii profesionişti, iar într-una dintre ele erau încurcaţi doi calcani de peste două kilograme fiecare. Încă se zbăteau vii, deci pescarul trebuia să vină şi să controleze curând. Se vedea doar că nu mai trecuse pe la ele de vreo două zile, să verifice ce peşte s-a mai prins în ochiurile plasei.  
  
Mi-am desfăcut voltele din plasă, dându-i drumul la loc şi lăsând calcanii încurcaţi în ochiurile din aţa de relon a plasei. În astfel de împrejurări, oricând, te poţi trezi cu barca proprietarului lângă tine, să te ia la rost, mai ales că nu se vedea la o sută de metri.  
  
Eu nu m-am bucurat niciodată de munca altuia, sau de norocul lui, fiecare cu ce noroc are! Aşa că m-am grăbit să dau drumul la mai multă parâmă, pentru a părăsi zona, ca să nu-mi rup voltele de plase.  
  
Oricum, au grijă midiile să ne taxeze de cârlige şi plumbi. Când îţi este lumea mai dragă şi pescuitul mai spornic, au şi ele chef de a servi micul dejun şi până nu consumă toată momeala, nu îţi eliberează cârligul. Dacă ai răbdare recuperezi volta, dacă nu, trebuie s-o schimbi cu alta bună, sau s-o repari pe loc, în caz că nu ai rezerve.  
  
În jur de ora nouă, marea se curăţase binişor de ceaţa care s-a îndepărtat spre larg. Se vedea din nou tot litoralul. Mă aflam cam la doi kilometri de mal. Adâncimea mării depăşea aici nouă metri. Când dădeam de zona nisipoasă, plină de alge, găseam în cârlige strunghili roşiatici, care sunt cei mai gustoşi guvizi şi cei mai cărnoşi.  
  
Prinzi nouă–zece bucăţi şi gata kilogramul! Iar vânzarea merge mai bine când peştele este mai mare. Până la urmă, n-a fost chiar aşa de slabă captura!  
  
Dar nu ştiam că răul abia acum va începe. Ceaţa a apărut din nou şi mai densă decât fusese dimineaţă. Nu se mai vedea nici la zece metri distanţă şi am decis că se apropie momentul retragerii către mal.  
  
Cât a fost lumină, ştiam încotro era malul. Dar pe ceaţă nu mai deosebeam. Poate s-a schimbat curentul, fără să-mi dau seama între timp şi eram poziţionat altfel faţă de tărm. Chiar şi când ridicam ancora, poziţia bărcii se putea schimba şi nu mai ştiam încotro trebuia s-o iau.  
  
Am mai pescuit cam o oră, după care am pregătit plecarea spre mal. Mi-am recuperat voltele, am montat ramele şi am tras uşor parâma în barcă. La capătul ancorei, când am ajuns chiar deasupra ei, “la pik”cum spun marinarii, am lăsat să se liniştească barca pentru a mă orienta şi a găsi corect poziţia acesteia faţă de unde văzusem malul ultima dată.  
  
Speram că mă îndrept în direcţia bună şi suflam în fluier să audă ceilalţi colegi în ce zonă sunt, dar nici eu nu-i auzeam pe ei. 
  
Din cauza densităţii ceţei, nici sirena n-o puteam identifica, parcă era în altă direcţie decât cea normală. Încercam zadarnic să percep vreun zgomot al locomotivelor prin triaj, sau al vreunui câine lătrând pe mal.  
  
Teama de necunoscut îşi făcea loc, fără să vreau, în sufletul meu. Dacă în loc s-o iau spre mal, mă îndreptam spre larg?  
  
Am început din nou numărătoarea vâslelor trase, căci altă modalitate de-a afla cât am parcurs nu era. După circa şapte sute cincizeci de rame ar fi trebuit să fiu aproape de mal.  
  
Când apa este limpede, se vede fundul mării şi atunci ştii că mai ai două sute de metri până la ţărm.  
  
Trăgeam la rame cu frică... Mi se strecurase în suflet teama că nu mă îndreptam spre mal, ci spre larg.  
  
Nu se vedea nimic în zona de contact a ceţei cu apa, dar parcă totuşi se distingeau nişte umbre, care aveau forma unor copaci şi blocuri.  
  
Unde puteam fi? La Venus sau la Saturn?  
  
Oricum, eram lângă mal şi nu mai conta nimic în acel moment. Încetasem să mai fiu speriat că luasem drumul spre larg, spre necunoscut.  
  
Se ştie că-n acest caz, nu aveai niciun mijloc de-a te face anunţat în cazul unei eventuale rătăciri pe mare, pe timp de ceaţă, decât fluierul şi aşteptarea ca ceaţa să se ridice. Mai erau cazuri când colegii te aşteptau pe mal şi văzând că nu ai sosit, sau nu apăreai cu barca, anunţau grănicerii ca să te caute.  
  
Eram liniştit, nu mai conta unde ieşeam. Numai să fi ajuns la mal, că aveam să aflu eu unde eram! După relieful umbrelor, credeam că mă aflu în zona hotelului Mangalia, deci o abatere de direcţie destul de măricică.  
  
Am întors barca în sens invers şi am mai tras la rame circa zece minute, mergând pe lângă digurile de apărare. Umbra unui hotel înalt de zece etaje îşi făcu apariţia la o sută de metri de dig. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, am fost lângă intrarea în golf, însă am întors spre Venus.  
  
Din nou am inversat cursul bărcii. Peste puţin timp, obosit, dar răsuflând uşurat, am intrat în golf şi am tras barca la mal, acolo unde câţiva colegi sosiseră, iar alţii erau aşteptaţi.  
  
O barcă cu motor rătăcea, căutând să ajungă la intrarea în portul comercial, parcurgând toată distanţa pe lângă diguri. Când ne-a văzut, şi-a dat seama unde se află şi şi-a îndreptat prova spre direcţia bună. Între timp, au sosit toate bărcile.  
  
Recolta din acea zi nu a fost la toţi prea grozavă, însă eram bucuroşi că n-am ratat o zi de pescuit, care erau, şi aşa, destul de puţine, din cauza capriciilor mării. Câţiva turişti ne-au ajutat să ridicăm bărcile şi să le întoarcem cu chila în sus, pentru înnoptare. A doua zi doream să o luăm de la capăt, dacă eram sănătoşi şi timpul ne permitea.  
  
Zilele de ceaţă nu erau aşa dese, ca să ne sperie. Ne-am învăţat cu ele, doar eram de-ai casei, cum s-ar zice. Înainte, aveam o busolă foarte utilă pe ceaţă, însă am pierdut-o pe fundul mării, alături de mai multe scule căzute în apă, din neatenţie, pe o mare agitată. “Poate voi reuşi să-mi cumpăr alta, cândva...”, mă gândeam.  
  
Mi-am cărat grăbit bagajul la maşină şi am plecat spre casă. Acolo, am ales şi împărţit peştele pe sortimente, cel mic pentru pisicile care mă aşteptau cu nerăbdare, celălalt în pungi de două kilograme, pentru comercializare. Hanusul l-am pus separat, fiind o mândreţe de peşte capturat în ziua aceea. După ce am pus totul la congelator, mi-am preparat câţiva hanuşi mai mici, asigurându-mi astfel prânzul de burlac. 
  
Eram foarte atent la curăţarea peştelui şi pregătirea lui pentru prăjit, având grijă să-l dau la sare, ca să nu se crape în timpul prăjitului. Apoi m-am ocupat să fac mujdeiul de usturoi şi mămăliguţa la ceaun. 
  
Între timp, am dat o fugă la Alimentara de vizavi de blocul meu şi mi-am cumpărat un coniac albanez, slăbiciunea mea în acea vreme, care mi-a completat deliciul prânzului meu cu peşte.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CEATA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 185, Anul I, 04 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!