Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 419 din 23 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Ce e de făcut?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ce e de făcut? fragment din romanul: Ne-am întâlnit pe internet. 
  
M-am pus pe citit ca un nebun. Plecând de la principiul că un prieten, oricât de bun l-ai considera, te poate dezamăgi, în timp ce o carte bună, niciodată. 
  
Cineva care a locuit în aceeaşi celulă cu condamnaţii la moarte, povestea că i-a văzut citind şi ziua şi noaptea şi dormind foarte puţin. Ce s-o fi petrecut atunci în fiinţa lor, aceasta plăpândă şi temătoare de moarte? Familiile nu mai ştiau nimic despre ei şi lor nu le mai parvenea nici o ştire despre ce lăsaseră în urmă. 
  
Fuseseră desprinşi şi izolaţi de lumea din care proveneau, ca să se obişnuiască mai uşor cu gândul că această lume din care proveneau, nu-i mai acceptă şi luase hotărârea sinistră să-i „elimine” din rândurile ei.  
  
Toată puterea era de partea acestei lumi, iar ei, lipsiţi şi de posibilitatea de a se (mai) apăra. Victime sigure cu moarte programată. O moarte căreia nu i se mai puteau opune în nici un fel. Nu le mai rămăsese nici măcar un artificiu pentru salvare. Nici un pai de care să se mai agaţe Era un fel de autoanesteziere în faţa inevitabilului, ca să-l poată primi mai uşor în clipa fatală. 
  
Unul din ei se ruga zicând: 
  
- Doamne, atât te rog, să exişti! Să exişti ca să mă pedepseşti pentru toate câte am făcut. Dar mi-e frică de moartea absolută! 
  
Se şi vedeau împinşi ca vitele spre un abator monstruos, pe ultimul coridor al vieţii, în faţa celei din urmă uşi a ei şi, de care, din disperare, refuzau instinctiv să se apropie sau să se atingă. 
  
Un altul mărturisea că atunci când îl prindeau regretele pentru netrebnicia vieţii cheltuită pe expediente de doi bani, mergea undeva într-o pădure, alegea un stejar şi i se spovedea. 
  
- Simţeam că mă descarc de o energie nervoasă, ajunsă la nivelul de preaplin şi renasc. Viaţa îmi devenea mai suportabilă. 
  
- Bine, dar un stejar, oricât ar fi el de arătos, nu te absolvă de păcate ca un preot înaintea euharistiei. 
  
- Aşa o fi, dar eu asta făceam. 
  
Alţii însă o luau ca atare: 
  
- Toată lumea moare. Dacă mi-o fi venit şi mie rândul, asta este. Ce să fac? Fiecărui sicriu i se bate odată şi odată un capac în cuie. S-a terminat şi pace! 
  
Bine, dar moartea nu este un sfârşit absolut. Dumnezeu nu ne-a adus la viaţă să gustăm din plăcerile ei şi apoi, să ne omoare fără milă. Ea nu este decât o trecere. Şi pentru cel credincios este o trecere de la moarte la viaţă. 
  
De ce de la moarte la viaţă? 
  
Pentru că aici, omul care nu poartă grija sufletului său, şi-l poate pierde definitiv. Iar cine se străduieşte, acela se mântuieşte. Ajunge la viaţă. Moartea este de fapt, începutul veşniciei. 
  
Încercam să nu mă mai gândesc la nimic, dar nu prea reuşeam. Mă certam în gând cu autorul care îşi suprima eroii cu prea mare uşurinţă, constatam eu acum, cu surprindere. 
  
Ce este viaţa în fond? O formă de energie. Dar o energie de un fel cu totul deosebit şi nu îndeajuns de bine cunoscută. 
  
Şi mai departe, drum înfundat. 
  
Nu mă tem de moarte, cât de durata ei. Reacţie normală de sorginte atee. Sfinţi şi călugări care întâmpinau moartea cu seninătate, unii dintre ei cunoscându-şi dinainte sorocul şi, fără să dispere cum fac eu acum. 
  
Credinţa, asta e! Credinţa care mie îmi lipseşte sau este prea puţină.  
  
Acesta părea să fie un punct câştigat, dacă se poate numi câştig, o cât de măruntă clarificare cu mine însumi. 
  
Şi iarăşi mi-am adus aminte de sfatul înţeleptului: gândeşte-te în fiecare clipă la moarte, ca să te fereşti de păcat! 
  
Dar una este aserţiunea cu caracter general, valabilă pentru oricine şi, cu totul alta în situaţia mea, ajuns să mă văd dintr-odată, alergând pe ultima sută de metri. 
  
Apoi mi-am zis că mă voi transforma într-o babă plângăreaţă cu care nu mai are nimeni chef să stea de vorbă şi, să-mi recapăt mai multă demnitate, chiar dacă m-aş afla în faţa plutonului de execuţie. 
  
Mareşalul Antonescu în celulă, bănuind ce îl aşteaptă, făcea singur exerciţii de cădere din poziţia drepţi, străduindu-se să nu mai mişte deloc, să nu semene cu un vierme care se zvârcoleşte înainte de a muri. 
  
Câţi alţi semeni nu au avut o soartă mult mai tragică decât a mea şi, odată ajunşi în faţa morţii, nu se vor mai fi plâns cum fac eu acum! 
  
Iar dacă felul în care omul intră în viaţă, nu depinde în nici un caz de el, felul în care se pregăteşte să iasă, stă în putinţa lui, să nu-l ia pe nepregătite şi, să o întâmpine cu demnitate. 
  
Şi încet încet, am încercat să-mi revin ca după o perioadă de lungă şi neaşteptată convalescenţă. 
  
- Bună ziua domnu' Sebastian. 
  
- Bună ziua. 
  
- Dar ce ai, parcă eşti mai tras la faţă? 
  
- Am dormit mai rău ultimul timp. Dar trece. 
  
- Nu mai citi dom'le aşa de mult, că nu e bine. Îţi strici vederea. 
  
- Ai dreptate. Aşa am să fac. 
  
- Mai treci seara pe la mine, mai stăm de vorbă de una, de alta, mai punem o ţuiculiţă la fiert, să vezi cum ajunge omul să-şi schimbe gândurile. 
  
- ... 
  
- Ehei, dacă ai şti mata prin câte am trecut şi eu în viaţă, dar uite m-a ajutat Dumnezeu de fiecare dată şi tot în picioare am căzut. 
  
- Bine, am să trec. Am să trec neapărat. 
  
Să fie ăsta un gen de cărare care mi se deschidea neaşteptat în faţă şi de care să mă agăţ ca un disperat? Sau doar o nadă întinsă de soartă? 
  
Murim fiindcă ne-am născut. Murim fiindcă trebuie să murim. Dacă naşterea este o şansă, moartea rămâne o datorie. 
  
Murim mai degrabă sau, puţin mai târziu. Dar ce înseamnă în fond, câţiva ani în plus sau în minus, în perspectiva eternităţii?! 
  
Numai abur şi iluzie, asta e totul. 
  
Şi la o sută de ani sau la o sută cincizeci dacă te-ai afla în faţa morţii, tot la fel ai zice: 
  
- Doamne, ce repede a trecut viaţa mea! 
  
În drum spre bârlogul meu, mă opresc lângă ograda lui Trifu, gospodar respectat şi la locul lui. Are o casă care nu se deosebeşte cu nimic de a celorlalţi consăteni. Dar mai are şi o cameră mansardată, nu mai mare cred, de doi pe trei, cu balconaş. Sau chiar mai puţin. Parcă e un adăpost din turtă dulce pentru eroul nu ştiu cărui basm. Aşa mi-am dorit eu să locuiesc toată viaţa. O cămăruţă de student sărac în care să nu aibă loc decât o canapea, un dulap pentru cărţi şi, în faţa ferestrei, o masă şi un scaun. Şi în plus balconul, ca o recompensă de nabab din partea soartei. 
  
Toate făcut cu un bun gust, care mi-ar fi venit ca o mănuşă. 
  
Dimensiuni de liliput în care să te simţi ca un Goliat în lumea piticilor. 
  
În tinereţe, adupă absolvire, am locuit într-o cameră de serviciu de numai şase metri pătraţi. Patul care ajungea până la uşă şi, o debara care făcea toţi banii. Satisfacţii mărunte de care nu ajungi să te bucuri îndeajuns. Când am cumpărat casa aici la ţară, am vrut şi eu ceva asemănător, un prepeleac în care să mă retrag vara pentru lectură, nu mai înalt decât streaşina. Dar aducându-mi aminte de cuvintele: cine se înalţă va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat, m-am temut mai mult de propria mea trufie, al cărei germen îl purtăm toţi pe subconştient, decât de ridicolul situaţiei ori de batjocura concetăţenilor. 
  
Unde încetează conştiinţa propriei valori şi unde începe vanitatea? Cine sunt eu să-i privesc pe ceilalţi de sus?! Şi nu mi-am oferit acest privilegiu pe care îl voi jindui însă toată viaţa. 
  
Ce este destinul şi cum te poţi lupta cu el? Cine a ieşit învingător din această luptă surdă şi care durează toată viaţa? Cât este predestinare şi cât liber arbitru? Care sunt punctele obligatorii de trecere ale destinului şi, care sunt cele libere, ca să te afli exact la locul şi în momentul unde trebuie să ţi se întâmple neapărat ceva?  
  
Ceva bun sau mai puţin bun. 
  
De ce ne încăpăţânăm să marcăm trecerea noastră prin această lume, când de fapt nu facem altceva decât să ne iscălim pe aer?! Pe aerul din jurul nostru sau în praful drumului. Ca şi cum am dori să captăm vântul şi să-l ţinem prizonier în mrejele vanităţii noastre mărunte. 
  
De frica morţii, oamenii au făcut mausolee, opere de artă sau construcţii megalitice, inutile şi costisitoare. Eram în prima clasă de liceu, îmi amintesc că îl citeam pe Victor Hugo în original, „Le Roi s'amuse” şi cât de înflăcărat şi voluntar priveam totul. Hugo scria câte douăsprezece pagini pe zi? Hei şi? Nu mi se pare deloc mult, sfidam eu provocarea. Sunt sigur că dacă aş încerca, eu aş scrie mai mult. 
  
Bravadă sau inconştienţă juvenilă? 
  
Cine trebuie să facă adevărata cernere a valorilor ca oamenii să nu mai alerge după himere? Ce îl determină pe om să-şi aleagă drumul pe care îl va urma în viaţă? Şi nu ştii când apare chipul mefistofelic al banului care distorsionează virtuţi şi caractere. Care sluţeşte sufletele. Banul care fură minţile la mai mult de nouăzeci şi nouă la sută dintre noi. Banul care maculează totul. Care orchestrează neînţelegeri, dispute şi războaie şi care antrenează suferinţe inimaginabile. 
  
Banul, izvorul tuturor suferinţelor. 
  
Suferinţe care la rândul lor, ar trebui să aducă mai multă înţelepciune pe pământ, dar pe care uite că nu o aduc. Pentru că cine ajunge în cele din urmă la această râvnită dar efemeră avuţie lumească, de cele mai multe ori, nu mai ajunge să se şi bucure în tihnă de ea. 
  
De ce oare? 
  
Poate din cauză că nu a câştigat-o prin sudoarea proprie şi în perspectiva veşniciei, totul se plăteşte, începând din această viaţă.  
  
Câte averi cunoaşteţi dumneavoastră, strânse cinstit? Sigur că sunt şi excepţii cum a fost binecuvântatul Iov. Pentru că avuţia în sine, nu este dăunătoare dacă omul o câştigă onest şi dacă, iubindu-şi semenii, face parte din ea şi celor nevoiaşi. Că el, omul, nu este decât administratorul unor bunuri care i s-au dat lui de sus. Unuia i s-au dat cinci talanţi, altuia trei şi altuia un singur talant, ca fiecare dintre ei să lucreze după poruncă. Şi cui s-a dat puţin, puţin i se va cere iar cui i s-a dat mult, mai mult i se va cere. 
  
Un om bogat este de regulă un om căzut pentru că sunt foarte puţini cei care fac milostenii şi acte de caritate, considerând că tot ce au câştigat, au câştigat numai prin priceperea şi meritele lor. Dumnezeu nu mai are loc în inima şi în mintea lor, atât de mult i-a orbit pe aceştia bogăţia. O astfel de bogăţie, nu aduce posesorului ei, nici liniştea sufletească, nici fericirea scontată, cu toată risipa strălucitoare din jurul său. Ci din contră mai multe neajunsuri şi poate ceva mai multă, dar târzie înţelepciune, astfel că dacă ar trebui să o ia de la început, ar fugi de ea, ca dracul de tămâie. 
  
Fie ca măcar dramul acesta de înţelepciune plătită cu suferinţă, să fie folositor celor de după noi. A cui este vina că noi, oamenii, am ajuns să ne închinăm banului, mai mult decât lui Dumnezeu? Şi să ridicăm fărădelegea la rang de virtute. 
  
Trec pe lângă doi copii care au răsturnat o bicicletă, unul învârte roata din faţă iar altul la pedală, roata din spate. 
  
- Roata mea se învârteşte mai repede ca a ta. 
  
- Ba a mea se învârteşte mai repede.  
  
Doi copii frumoşi şi curaţi ca nişte îngeri. Şi imaginea acesta m-a urmărit o vreme până când am făcut legătura cu faptul că lumea noastră din ce în ce mai smintită, se străduie să pervertească şi aceste caractere inocente, de la vârstele cele mai fragede.  
  
Se face o reclamă nemeritată raliului Paris – Dakar şi care aproape întotdeauna lasă în urmă câţiva morţi. Dar nu numai acestuia. Concurenţii, atraşi de mirajul celebrităţii şi al câştigurilor, ca muştele la borcanul cu miere, riscă tinerele lor vieţi doar pentru ca unul singur dintre ei să poată spune la sfârşit:  
  
- Roata mea s-a învârtit cel mai repede! 
  
Sărmani copii!  
  
Dar asta nu e totul. Producătorii adaugă performanţe după performanţe motoarelor lor, dincolo de limita securităţii motocicliştilor sau conducătorilor auto, care a trecut de mult pe planul doi. Vânzările să crească, restul nu mai contează. 
  
Cui foloseşte un bolid care aleargă cu patru sute de chilometri la oră sau chiar mai mult, când unul ca acesta nu-l poţi conduce aproape nicăieri în lume, în condiţii depline de siguranţă?! Privesc cu dragoste şi simpatie pe absolut toţi participanţii care reuşesc să termine cursa teferi. 
  
Bieţi copii nevinovaţi! 
  
Şi m-am îngrozit când am aflat că în fiecare zi şapte – opt români pleacă dimineaţa la serviciu sau după alte treburi şi mor în accidente auto. Iar alţi doisprezece – cincisprezece sunt accidentaţi mai uşor sau mai grav, unii rămânând cu sechele pentru tot restul vieţii. Adică aproape douăzeci de familii îndoliate sau numai împovărate de o suferinţă inutilă.  
  
În fiecare zi! 
  
Care e atunci câştigul ca o roată să se învârtească din ce în ce mai repede?  
  
Idolii tinerilor din ziua de astăzi nu mai sunt eroii care luptă pentru dreptate şi se jertfesc cu generozitate pentru binele semenilor, ci oamenii aşa zişi puternici. Oamenii care înving cu orice preţ, în orice condiţii pentru cauze drepte sau nedrepte şi care lasă în urmă şiruri de cadavre. Care înving de dragul de a învinge pentru interese din cele mai meschine. Mulţi copii vor să ajungă ca Bil Laden dar pe nici unul nu l-am auzit alegându-şi model un fruntaş politic. Nu vorbeşte această situaţie de la sine că ne aflăm pe un drum greşit? Iubire sacrificată pe altarul egoismului. Sunt oameni lângă noi care nu au ce mânca? Nu ne pasă. Îi lăsăm să moară de foame. 
  
Sunt oameni care au mai multe bunuri ca noi? Ce putem să facem ca acestea să treacă în mâinile noastre? Cine are mai multă putere, are şi mai multe drepturi. Restul sunt vorbe de adormit copiii pe timp urât. Cine are o armată mai puternică, hotărăşte la ce are drept un stat sau altul. Cum se împart resursele de materii prime ale planetei, care dintre statele mici au sau nu drept de supravieţuire. Care dintre state se va divide şi în câte provincii sau stătuleţe marionetă. Şi din această luptă acerbă la care istoria asistă neputincioasă, de ce supravieţuişte cel mai puternic şi nu cel mai bun? Şi cu cât suferinţa este mai mare, de ce nu este şi înţelepciunea care ar trebui să-i urmeze, mai mare? De ce să trăim în pace cu toţi vecinii când e la modă sloganul: vecinul nostru, duşmanul nostru?! Acumularea de arme duce inevitabil la conflicte. Şi cumpăna dreptăţii rămâne tot strâmbă. 
  
La o casă bogată şi slugile trăiesc mai bine. Şi cine crede că nu mai există slugi, (termen perimat, nu?), se înşeală. Măcar pentru faptul că toată viaţa cât am fost apt de muncă, a trebuit să stau cu arma la picior, am dreptul să mă consider o slugă. Cel mai tare are întotdeauna dreptul de a bate cu pumnul în masă. Şi iată cum oamenii sunt nevoiţi să plătească pentru o înarmare care nu le foloseşte la nimic, mai mult decât pentru traiul lor de azi pe mâine. Şi această cursă fără orizont previzibil, continuă la nesfârşit. 
  
Cumpăraţi un ziar şi veţi găsi acolo destule lucruri de care un om cu bun simţ şi frică de Dumnezeu se ruşinează să le privească sau să le citească. 
  
Atunci de ce se publică?! Pentru că plac, pentru că oamenii le cer şi ziarele se tipăresc ca să fie vândute. Iar banul nu are miros. Şi astăzi lumea aleargă după bani, mai mult decât după propria ei supravieţuire. Iar eu o văd alergând în calea propriei ei suferinţe! Măcar de i-ar folosi spre înţelepţire. Înţelepţirea ei sau a generaţiilor viitoare. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ce e de făcut? / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 419, Anul II, 23 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!