Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 448 din 23 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Câteva învăţături despre Praznicul Intrării Domnului Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor - P. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor ...  
  
Moto: Stăteau faţă în faţă. El, Mirele, şi ea, răsfăţata fiică a ionului. De pe Muntele Măslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeaţă, încordată, cu toate simţurile ascuţite. El, Mesia cel promis, venea la ultima întâlnire însoţit de vuietul mulţimii care-I calcă pe urme, încă din Metania. Alaiul acesta ca de nuntă se agăţase cu cerbicie de persoana Mântuitorului încă de la episodul învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile. Ca şi în alte dăţi, Iisus înfruntă moartea altora, arătându-i neputinţa, ruşinând-o. Aşa avea să se întâmple şi cu propria Lui moarte... (Giovanni Papini – „Viaţa lui Iisus”) 
  
Introducere 
  
În faţa Ierusalimului, în acea duminică de aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu - Fiul, Domnul Iisus Hristos întrupat într-un om încă tânăr, în vârstă de numai 33 de ani, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, urmările şi consecinţele neascultării adamice. Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care - Şi lasă Cerurile şi Se oferă singur morţii - adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea! Solidar cu făptura afectată, alterată şi slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent - credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă - S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii, cu toată simplitatea unui cuceritor de inimi curate şi smerite: călare pe mânzul asinii!...  
  
Tot atât de contrariaţi şi de indignaţi vor fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să se nască, I-a vestit intrarea în cetatea Ierusalimului călare pe un... măgar. Halal Mesia! - vor fi gândit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Împărat! - vor fi gândit fariseii şi cărturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveţi şi voi, creştinii! - vor gândi şi acum deştepţii lumii noastre. Şi totuşi proorocia s-a împlinit întocmai, magistral tâlcuită de Sf. Ioan Gură de Aur, patru veacuri mai târziu. Acesta ne încredinţează ca mânzul asinii pe spinarea căruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asana, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică şi mozaică, care păşeşte în istorie pe urmele odraslei sale... Mai mult, Iisus Hristos nu călăreşte direct pe spinarea mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărata interfaţă între Biserică şi Mântuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blândeţe (deşi nu cunoscuse căpăstrul), închipuind uşurinţa cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii. 
  
Dacă toată creaţia a avut o trăire aparte atunci, nu acelaşi lucru se poate spune despre ethosul mulţimilor adunate să prăznuiască Paştele Legii vechi chiar în epicentrul revelaţiei dumnezeieşti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, oraşul păcii, nu putea fi întâmpinat de către Domnul păcii decât pe cel mai inofensiv animal, înconjurat de copii. Ce paşnică ofensivă, ce blândă cucerire a celui mai împietrit şi trufaş oraş al lumii! Împietrit în prejudecata şi trufaş peste măsură, deoarece în el a răsunat de atâtea ori glasul dumnezeieştilor descoperiri. 
  
Mulţimea revărsată pe povârnişul Muntelui Măslinilor - afirmă exegeţii - nu era, în marea-i majoritate, din Ierusalim. După Iisus Hristos se ţineau scai orbii surprinşi de strălucirea luminii, slăbănogii întremaţi, demonizaţii eliberaţi de locuirea răului şi toţi cei ce au asistat înmărmuriţi la învierea lui Lazăr, în Metania. Aşadar, după El se ţineau locuitorii acelui sat dimpreună cu miile de pelerini, veniţi din toate colţurile Iudeii, Galileei, Samarei şi chiar de mai departe, spre a se închina la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, în după-amiaza acelei duminici, la intrarea de răsărit a marii cetăţi. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, călăuzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „...toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este acesta?“, aşa cum ne încredinţează Evanghelia după Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, că doar şi în alte dăţi sau momente apariţia lui Iisus Hristos era însoţită de minuni şi semne cereşti? Textul evanghelic ne face să credem că, de fapt, fariseii şi căpeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecărilor sau tămăduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost întâmpinat. Sufragiul mulţimii, al necăjiţilor, oropsiţilor, leproşilor, ologilor, săracilor, dezmoşteniţilor sorţii, al celor străfulgeraţi de adevărul credinţei - asta a cutremurat Ierusalimul în după-amiaza acelui neuitat aprilie!...  
  
De reţinut şi remarcat faptul că au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-şi schimba cursul! Măsura omului tinde să se (im)plinească, ca şi Legea lor cea veche; Creaţia se întoarce în baierele firii ei, dragostea începe să inunde pământul într-un altfel de potop - cel al Harului. Mângâietorul stă la porţile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogorî in forma limbilor de foc. Mai mult decât atât, iadul presimte şi el, ca o vietate şireată şi vicleană, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputinţelor omeneşti, al păcatului imposibil de ispăşit, se va prăbuşi curând, dezlegat din ferecătura minciunii. Este răzmeriţă, răscoală şi zavistie mare în lumea duhurilor. Jos, pe pământ, oamenii parcă au şi ei o premoniţie... Păcatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns până aici. Adică până la a vedea - cu groază! - ca pârga istoriei omului nu este altceva decât moartea lui Dumnezeu, că împlinirea spirituală a lumii, după catastrofa alungării, izgonirii şi prăbuşirii din Rai, stă în jertfa singuratică a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toţi şi ne va răscumpăra pe toţi... Fără Învierea Lui cea de a treia zi, totul este fără rost, oricât de frumoase ar fi cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel şi în cazul nostru: oricâte lucruri luminate am face, oricât de bine am vorbi ori am scrie, fără credinţa şi conştiinţa Învierii totul este zadarnic, totul este praf şi cenuşă. De aceea, în această Duminică a Floriilor, să nu pregetăm a ne duce la Biserică - Ierusalimul nostru restaurat - ca să întâmpinăm intrarea Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum se cuvine; pentru că Iisus Hristos - contemplându-ne inimile - să nu poată zice cu întristare şi jale, ca odinioară, când a plâns la porţile cetăţii: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi“. 
  
Despre învierea Dreptului Lazăr şi Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim 
  
„Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28) „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii intru numele Domnului.” 
  
Sunt cuvinte pe care le spunem în fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Întrării Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, precum şi în ziua precedentă, în Sâmbăta lui Lazăr. Rostind sau cântând aceste cuvinte, ne adresăm Domnului Iisus Hristos, Biruitorului morţii, Care l-a înviat din morţi pe Lazăr preînchipuind şi prin aceasta învierea noastră a tuturor, învierea cea de obşte şi ne exprimăm bucuria de a-L întâmpina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ două mii de ani. Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, pe care o sărbătorim în fiecare an în duminica dinaintea Sfintelor Paşti, este istorisită de toţi cei patru sfinţi evanghelişti, fiind strâns legată de evenimentele ultime ale vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute în Ierusalim, de patimile, răstignirea, moartea şi Învierea Sa din morţi. Sfântul Evanghelist Ioan însă, înainte de a prezenta Intrarea în Ierusalim, în capitolul 11 şi la începutul capitolului 12 ale evangheliei sale relatează nişte evenimente importante, petrecute într-un sat din apropierea Ierusalimului, în Metania. Este vorba de învierea Dreptului Lazăr şi de ungerea Mântuitorului cu mir de către Maria, sora lui Lazăr. 
  
Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten în Metania, prieten care a ajuns să fie bolnav. Surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorbă că Lazăr, prietenul Lui este bolnav. Auzind ştirea, Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat că această boală nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu să se preaslăvească prin ea (cf. In.11,4) şi doar după două zile S-a îndreptat spre Iudeea, provincie în care se afla satul Metania. În momentul plecării El cunoştea faptul că Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a făcut cunoscut şi ucenicilor Săi, iar când au ajuns în Metania Lazăr se afla deja pus în mormânt de patru zile. Sosind în Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai întâi întâmpinat de Marta, sora lui Lazar şi a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta îşi exprima tristeţea şi regretul pentru pierderea fratelui ei în lipsa Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va învia. Pentru că ea credea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre învierea de obşte, El i s-a prezentat fiind drept „învierea şi viaţa”, spunându-i că cel ce crede în El chiar dacă va muri, va trăi, că tot cel care trăieşte şi crede în El nu va muri ci va avea viaţă în veac (cf. In.11,24-26). Dialogul se încheie cu o mărturisire de credinţă a Martei, prin care aceasta îşi exprima credinţa în cele spuse de Iisus Hristos, afirmând că ea a cunoscut că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In.11,27). După ce a spus acestea, Marta s-a dus să o cheme pe Maria, sora ei, şi i-a spus: „Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28). Aceasta s-a grăbit să vină, urmată fiind de iudeii care se aflau în casa lor pentru a le mângâia pentru moartea fratelui. Văzând-o plângând, înconjurată de iudeii care şi ei plângeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea şi constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos faţă de Lazăr şi la nedumerirea lor, exprimată prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel ca şi acesta să nu moară?” (In.11,37). Suspinând încă o dată, Mântuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormânt şi l-a înviat pe Lazăr, fapt în urma căruia mulţi dintre iudeii prezenţi au crezut în El. Alţii însă, s-au grăbit să-i înştiinţeze pe fariseii care, auzind, s-au hotărât atunci sa-L ucidă. 
  
La începutul capitolului 12 Sfântul Evanghelist Ioan prezintă o alta venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în casa lui Lazăr, pe care îl înviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare preţ şi le-a şters cu părul capului ei, ungere ce a fost interpretată de Mântuitorul ca fiind o reînchipuire a morţii şi îngropării Sale. Evanghelia ne relatează iarăşi că mulţime mare de iudei, auzind că Iisus Hristos a venit în casa lui Lazăr, s-au grăbit să vina şi ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci şi pe Lazăr pe care l-a înviat din morţi. În ziua următoare Iisus Hristos a intrat în Ierusalimul care se pregătea pentru sărbătoarea Păştilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toţi cei patru evanghelişti, din scrierile cărora aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, călare pe un asin, a intrat în cetatea lui David, fiind întâmpinat de mulţimea care, purtând în mâini şi aşternând în cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine intru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In.12,13). Intrând în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria mulţimii, ci şi invidia fariseilor, care se vorbeau între ei: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (In.12,19). Peste doar câteva zile aceştia aveau să-L prindă pe Iisus Hristos, să facă astfel încât El să pătimească şi în cele din urmă să fie răstignit, neputând să creadă, din pricina răutăţii lor că El era Viaţa şi că, prin urmare, ei luptau chiar împotriva Vieţii, împotriva izvorului vieţii lor, împotriva lor înşişi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le mărturisim în fiecare an când pomenim învierea Dreptului Lazar şi când sărbătorim Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, devenind astfel şi noi martori ai acestor evenimente.  
  
Precum odinioară în Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu şi la noi. Vine prin cuvântul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare dată când se citeşte Evanghelia despre învierea lui Lazăr se spune mai ales pentru noi: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Faptul că bat clopotele, că în biserică se săvârşeşte o sfântă slujbă, că se citeşte Sfânta Evanghelie, înseamnă că Învăţătorul este acolo, a venit în întâmpinarea noastră şi ne cheamă. Când un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheamă. Când a fost chemată Maria, sora lui Lazăr, ea „s-a sculat degrabă” şi a mers în întâmpinarea lui Iisus Hristos (cf. In.11,29). Acum, când este rândul nostru să-L întâmpinăm, răspundem noi oare chemării Lui? Mergem noi acolo unde se găseşte Mântuitorul, unde ne aşteaptă, unde ne cheamă El? Odinioară Domnul nostru Iisus Hristos intră în Ierusalim, fiind întâmpinat de mulţime mare de oameni şi mai ales de copiii cei nevinovaţi, cu mare bucurie, iar de cei întunecaţi de răutate cu ură. Astăzi El vrea să intre în Ierusalimul sufletului nostru, să fie Împăratul inimii noastre. ÎL primim noi oare cu bucurie, Îi acordăm această împărăţie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, ÎL alungăm şi suntem gata să-L ucidem? Înainte de a-l învia pe Lazăr, ştiind că o să Facă aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a întristat şi chiar a plâns. A plâns pentru durerea prietenilor Săi, a plâns compătimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne străduim să fim prieteni ai Lui, încercăm să-L iubim şi să ne facem iubiţi, respectaţi şi îndrăgiţi de El? Oare, când cei din jurul nostru suferă, ne doare şi pe noi necazul lor, pătimim şi noi împreuna cu ei? 
  
Intrând în Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a găsit acolo nu doar viaţa şi reacţia curată unor inimi de copii, care se bucurau să-L întâmpine, ci mai ales urâciunea, invidia, răutatea, mândria, lăcomia instalate in cel mai sfânt şi sacru loc din Ierusalim. Acum, când vrea să intre în sufletul nostru, cum ÎL primim? Cu inimi curate, cu necăutate, cu bunătate şi strigând ca pruncii odinioară: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”? Sa trăim astfel încât să nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care să fie nevoit a-i alunga cu biciul! Şi... poate chiar este aşa, dar în acest caz să-L lăsăm să-i alunge, să-i scoată afară din noi, pentru ca nu cumva să preferăm tulburarea, agitaţia, răutatea, crima în locul Împăratului păcii. După ce l-a înviat pe Lazăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” (In.11,44). Sfântul Ioan Scărarul interpretează aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunând: „Dezlegaţi-l pe el şi lăsaţi-l să meargă spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleagă de orice fel de legături ale morţii, pentru a putea merge spre El, spre Viaţă, singura şi adevărata viaţă. Să nu preferăm deci starea de legaţi, de înlănţuiţi ai propriilor noastre patimi, în locul libertăţii, în locul vieţii adevărate. Pentru a sărbători cu adevărat Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, să ieşim şi noi în întâmpinarea Lui cu stâlpările gândurilor şi a faptelor bune, cu simţăminte curate, cu mirul de bună mireasmă al unei vieţi fără prihană, cu dorinţa de a-l primi pe El ca Împărat al nostru. Cu alte cuvinte, aşadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie să-şi merite numele de „pace sfântă” şi să fie cetatea bucuriei întâmpinării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, locaşul păcii, în care se află tronul lui Dumnezeu, să fie Ierusalimul Învierii. Să aclamăm şi noi: „Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului” şi să ne bucurăm de posibilitatea de a-L putea, nu doar întâmpina, ci chiar primi întreg pe Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa şi fiinţa noastră. 
  
Despre Duminica Floriilor în învăţătura şi viziunea Sfanţului Grigorie Paloma 
  
1. Prin proorocul Isaia, Domnul a grăit: "În vremea milostivirii Te voi asculta şi în vremea mântuirii "Te voi ajuta" (Isaia 49, 8). Aşadar este binevenit cuvântul acela apostolic care a grăit evlaviei voastre: "La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat... Să lepădam aşadar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua..." (II Corinteni 6, 2; Romani 13, 12), căci se apropie pomenirea Patimilor celor mântuitoare ale lui Iisus Hristos şi marele Paşti, cel duhovnicesc şi nou, răsplată a nepatimirii, poartă a veacului ce va să vină. Şi se vesteşte aceasta prin Lazăr, care se întoarce din străfundurile Iadului, sculându-se el din morţi după patru zile, doar prin cuvântul şi porunca lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire şi putere asupra vieţii şi morţii. Şi copiii cântă imnuri înaintea Lui, iar poporul cel lipsit de răutate ÎI cântă, prin insuflarea Duhului Sfânt, pe Cel ce izbăveşte din moarte, pe cel ce înalţă sufletele din iad, pe cel ce hărăzeşte viaţa veşnică, sufletului şi trupului deopotrivă. 
  
2. Aşadar, dacă cineva vrea să îndrăgească viaţa, spre a vedea zile bune, să facă să înceteze limba sa de la rău şi pe buzele sale să nu mai fie viclenie. Să se depărteze de la rău şi să facă binele. Deci cea fapta rea este lăcomia pântecelui, şi beţia, şi desfrâul. Fapta rea este iubirea de arginţi, lăcomia, pofta de avere şi nedreptatea. Fapta rea este slava deşartă, cutezanţa şi semeţia. Să se depărteze deci tot omul de la asemenea rele şi să le împlinească pe cele bune. Care sunt acestea? Înfrânarea, postul, înţelepciunea, dreptatea, milostenia, îndelunga răbdare, dragostea, smerenia - prin care ÎL dobândim în schimb, cu vrednicie, pe Mielul lui Dumnezeu cel jertfit pentru noi, luăm de aici zălogul nestricaciunii şi păstrăm în noi, cu deplina încredinţare, moştenirea cea făgăduita nouă în ceruri. Dar este oare binele greu de îndeplinit şi virtuţile sunt oare mai anevoioase decât răutăţile? Eu nu văd că lucrurile ar sta astfel. Căci cel beţiv suferă mai multe necazuri din beţie şi cel neînfrânat mai mult îndură decât cel înfrânat, şi cel lipsit de stăpânire decât cel înţelept, şi cel ce caută cu ardoare să se îmbogăţească decât cel ce trăieşte cu cele ce îi sunt îndeajuns, şi cel ce caută să se înconjoare pe sine de slavă (suferă mai multe) decât cel ce îşi duce viaţa în umbră. însă, din pricina vieţii noastre pline de desfătări, virtuţile ne apar nouă ca îndestul de anevoioase. Dar să ne silim pe noi înşine, pentru că spune Domnul: "Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11, 12). 
  
3. De aceea este nevoie pentru noi toţi de râvnă şi de luare aminte, noi cei slabi sau cei lipsiţi de slavă, cârmuitori sau stăpâniţi, bogaţi şi săraci, ca să înlăturăm aceste patimi rele din sufletul nostru şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor. Fiindcă şi plugarul, şi tăbăcarul, şi zidarul ce face case, şi croitorul, şi ţesătorul, şi îndeobşte tot omul care îşi procură cele de trebuinţă vieţii, prin ostenelile sale şi prin lucrarea mâinilor lui, dacă înlătură şi izgonesc din sufletul lor pofta şi dorinţa bogăţiei, a slavei şi a moliciunii, sunt cu adevărat fericiţi. Căci aceştia sunt săracii, cărora le aparţine Împărăţia cerurilor, şi de aceea pentru acest fel de oameni spune Domnul: "Fericiţi cei săraci cu duhul..." (Matei 5, 3). Sunt săraci cu duhul aceia care, pentru smerenia, neiubirea de slavă şi neaplecarea spre plăceri a duhului lor sau a sufletului lor, au sărăcia din afară de bunăvoie, sau suferă cu bărbăţie sărăcia, chiar dacă este fără voia lor. Însă cei bogaţi şi cei ce vieţuiesc în desfătări şi plăceri, şi cei care se bucură de slavă vremelnică, şi în chip simplu aceia care doresc şi capătă asemenea lucruri, nimeresc şi ajung în patimi îndestul de grozave şi vor cădea în cursele cele multe, mari şi greu de suferit ale diavolului. Pentru că cel ce s-a îmbogăţit nu înlătură din sine dorinţa de a fi bogat, ci aceasta mai degrabă sporeşte şi se întinde la mai multe decât la început. Tot astfel şi iubitorul de plăcere, şi cel ce îndrăgeşte puterea, şi risipitorul, şi cel neînfrânat măresc mai curând şi sporesc aceste patimi, ci nu le leapădă. Tot aşa stăpânitorii şi cei slabi (de oameni) capătă şi iau putere ca să săvârşească mai multe nedreptăţi şi păcate. 
  
4. Din această pricină este foarte greu ca un cârmuitor să fie mântuit şi ca un bogat să intre în Împărăţie lui Dumnezeu. Căci spune Domnul: "Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slava unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5, 44). Dar să nu se înfricoşeze cineva dacă este avut, sau slăvit, sau cârmuitor. Pentru că şi acesta poate, dacă vrea, să caute slava cea de la Dumnezeu şi să se înfrâneze pe sine, astfel încât să oprească aplecarea sa spre rele şi să săvârşească fapte însemnate, lepădând relele cele mari, nu numai din sine, ci şi din mulţi alţii care nu vor. Căci poate nu numai să împlinească dreptatea şi să fie înţelept, dar poate împiedica în multe chipuri pe cei ce vor să săvârşească nedreptatea şi să fie neînfrânaţi. Şi el poate nu numai să se înfăţişeze pe sine că ascultă de Evanghelia lui Iisus Hristos şi de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, să supună Bisericii lui Iisus Hristos şi căpeteniilor ei pe cei ce nu vor să asculte de ea. Şi aceasta nu numai prin puterea şi slobozenia pe care a dobândit-o de la Dumnezeu, dar poate să devină pildă pentru cei supuşi lui şi mai prejos de el în toate faptele bune. Căci devin asemănători căpeteniei lor cei supuşi şi conduşi de aceasta. 
  
5. Aşadar este nevoie de osteneală şi de silinţă şi de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toţi deopotrivă. Căci pentru aceia ce se află în slăvire, în bogăţie şi în cârmuire, şi pentru aceia ce se străduiesc cu cuvintele şi cu dobândirea înţelepciunii celei după măsura lor - daca vor să se mântuiască - este nevoie de mai multă osteneală şi silinţă, întrucât ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins şi mai puţin ascultători. Acest fapt este limpede şi vădit din Evangheliile citite ieri şi astăzi. Căci poporul a crezut şi s-a încredinţat de minunea săvârşită asupra lui Lazăr, care arată, în chip lămurit, că Dumnezeu a fost Acela Care a săvârşit, însă aceia care erau pe atunci cârmuitori, desigur fariseii şi cărturarii, erau atât de departe de a crede în El, încât spumegau de furie împotriva Lui şi voiau să-L dea morţii din pricina smintelii lor, pe El, Care Se vadea şi Se dovedea că este Domn şi Stăpân al vieţii şi al morţii, atât prin cele pe care le săvârşea, cât şi prin cele pe care le grăia. Căci nu putea să spună careva că Iisus Hristos, prin aceea că Şi-a ridicat ochii in sus şi a zis atunci: "Părinte, Îţi mulţumesc Ţie că M-ai ascultat pe Mine", ar fi lăsat loc de tăgadă că este la fel şi deopotrivă cu Tatăl Său. Căci El a adăugat, grăind către Tatăl Său: "Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 11, 42). Deci ca să-L ştie pe El că este Dumnezeu, şi că El este din Tatăl şi întru nimic nu este deosebit de Acela, ci minunile le săvârşeşte după voinţa Tatălui Său, de aceea El Şi-a ridicat dinaintea tuturor ochii Săi către Tatăl, şi a grăit acele cuvinte către Tatăl cel Prea înalt şi ceresc. Precum, la început, urmând să fie plăsmuit omul, mai înainte o hotărâre (dumnezeiască) l-a precedat, tot astfel şi acum cu Lazăr, omul urmând să fie creat din nou, un sfat l-a precedat. Dar atunci şi acolo, la început, Tatăl a grăit către Fiul, când urma să fie plăsmuit omul: "Să facem un om..." (Facerea 1, 26), iar însuşi Fiul L-a ascultat pe Tatăl, şi astfel omul a fost adus la existenţă; iar aici şi acum, Tatăl Îl ascultă pe Fiul Care grăieşte, şi astfel Lazăr a fost înviat. 
  
6. Priviţi împreună-cinstirea si împreună-voirea, ce mari sunt ele! Pentru că înfăţişarea era ca de rugăciune, din pricina mulţimii ce stătea împrejur, dar cuvintele nu erau ale unei rugăciuni, ci ale unei stăpâniri împărăteşti: "Lazăr, ieşi afară!", şi îndată cel mort de patru zile s-a înfăţişat viu dinaintea Lui. Dar oare s-a făcut aceasta prin porunca Celui Viu sau prin rugăciunea Celui ce dă viaţă? Căci El a strigat cu glas mare şi aceasta a făcut-o pentru cei ce se aflau şi stăteau în jurul Lui. Pentru că ar fi putut săvârşi această înviere numai cu un glas scăzut, ba putea doar prin voinţa Sa să-l învieze, aşa precum putea să facă aceasta şi dacă s-ar fi aflat departe de mormânt sau dacă piatra ar fi fost pecetluită deasupra. Însă El S-a dus la mormânt şi a grăit celor ce se aflau în jurul lui. Şi ei au ridicat piatra şi au simţit mirosul neplăcut (al putrezirii), iar El a strigat cu glas mare şi l-a chemat pe Lazăr, şi în felul acesta l-a sculat (din morţi). Aceasta s-a făcut oarecum chiar în văzul lor (căci ei l-au văzut pe Lazăr întins in mormânt) şi sub nasul lor (căci ei au simţit mirosul cel rău al hoitului, fiindcă era de patru zile mort) şi la îndemnul lor (căci ei s-au folosit de mâinile lor, mai întâi ridicând piatra de pe mormânt, apoi dezlegând legăturile de pe trupul celui mort şi desfăcând ştergarul de pe faţa lui). Când glasul Domnului a umplut urechile şi a ajuns la auzul tuturor, au înţeles toţi şi au crezut că El este Cel ce le cheamă pe cele ce nu sunt să fie, Cel ce le ţine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a făcut toate, la început, doar prin cuvântul Său, aducându-le de la neexistenţă la existenţă. 
  
7. Poporul lipsit de răutate a crezut în El prin toate acestea, Aşa încât nu numai în tăcere să aibă credinţă, ci devenind chiar crainici prin fapte şi prin cuvinte ai dumnezeirii Sale. După scularea din morţi a lui Lazăr, cea după patru zile, Domnul, găsind un asin care a fost pregătit mai dinainte, precum spune Evanghelistul Matei (21, 1-11), s-a aşezat pe el, şi a intrat în Ierusalim potrivit proorocirii lui Zaharia, care a spus mai demult: "Bucură-te foarte, fiica ionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinii" (Zaharia 9, 9). Proorocul a arătat prin aceste cuvinte că împăratul acela proorocit este El singur Împărat al ionului. Căci spune Sfânta Scriptură: Împăratul Tău nu este înspăimântător pentru cei ce-L văd pe El, şi nu este de temut sau făptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după sine mulţime de pedestraşi şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dăjdii şi biruri, ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos şi mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu sine nici o pompă şi fast nici slăvire omenească. De aceea El singur este Împăratul drept şi trăitor întru dreptate, şi El este blând, având blândeţea în chip deosebit, căci Domnul însuşi grăieşte despre Sine şi spune: "învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima..." (Matei 11, 29). 
  
8. Împăratul care a sculat din morţi pe Lazăr a intrat atunci în Ierusalim călare pe asin, iar tot poporul, copii, barbari, bătrâni, întinzând pe jos veşmintele lor, au luat ramuri de fenic, care închipuie izbânda şi biruinţa. Întrucât ei Îl întâmpinau pe Cel ce era de viaţă făcător şi biruitor al morţii, cădeau înaintea Lui închinându-se şi Îl însoţeau în alai, cântând împreună cu toţii, nu numai în afară, ci şi înlăuntrul îngrăditurilor "Templului: "Osana Fiului lui David, Osana întru cei de sus". Osana este un imn care se înalţă către Dumnezeu, iar tălmăcit înseamnă "Mântuieşte-ne pe noi". Iar adăugirea "întru cei de sus" Îl arată pe El slăvit nu numai pe pământ şi numai de către oameni, ci şi întru cele prea înalte, fiind lăudat de către îngerii cereşti. 
  
9. Nu numai că Îl slăveau prin asemenea laude şi grăiau drept despre Dumnezeu, dar ei se împotriveau voinţei răuvoitoare şi ucigaşe de Dumnezeu a cărturarilor şi a fariseilor şi se opuneau astfel socotelilor mârşave ale acestora. Căci aceia grăiau în chip nebunesc despre El: "Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul" (Ioan 11, 47). Dar poporul ce spunea? "Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David!" (Marcu 11, 10). Prin aceea că ei spuneau: "Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului" arătau că El este de la Dumnezeu şi Tatăl, şi că vine în numele Tatălui ,,Aşa precum si Domnul spune despre Sine însuşi: "Pentru că Eu am venit în numele Tatălui Meu, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit" (Ioan 8, 42). Prin aceea că ei spuneau: "Binecuvântată este împărăţia părintelui nostru David, care va veni" ei arată că aceasta este împărăţia în care vor crede, după spusa proorocirii, şi neamurile cele păgâne, mai cu seamă romanii. Căci acest împărat nu este numai nădejdea lui Israel, ci este şi aşteptarea neamurilor, după proorocirea lui Iacov: "Acela îşi va lega de viţă asinul Său" (Facerea 49, 11), adică legând poporul cel supus Lui dintre iudei. Şi "legând de coarda de viţă de vie mânzul asinii Sale" (ibidem). Dar coarda viţei de vie sunt ucenicii Domnului, către care a grăit Acesta: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). De fapt, de aceasta coardă a legat Domnul pe mânzul asinii Lui, adică pe noul Israel cel născut din neamurile păgâne, care, după har, s-au făcut fii ai lui Avraam. Dacă acea împărăţie este nădejdea neamurilor păgâne, cum de spun ei că noi, crezând în ea, ne vom teme de romani? 
  
10. Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar şi cu răutatea, fiind insuflaţi de către Duhul cel Sfânt, au înălţat către Domnul un imn desăvârşit, aducând mărturie ca El, ca un Dumnezeu, a dat viaţă lui Lazăr cel mort de patru zile. Iar cărturarii şi fariseii, văzând aceste minuni atât de mari, şi pe atâţia copii strigând în Templu şi spunând "Osana fiului lui David", s-au mâniat şi au grăit către Domnul: "Nu auzi Tu oare ce spun aceştia?". Ci mai degrabă se cuvenea ca Domnul Iisus Hristos să le spună acelora atunci: "Nu vedeţi şi nu auziţi, nu înţelegeţi?". De aceea şi El, întorcându-Se către cei care Îl dojeneau că îngăduie cântarea de laude în chip cuvenit numai lui Dumnezeu, a spus: "Da, îi aud pe cei care au fost făcuţi înţelepţi de către Mine, în chip nevăzut, şi cele pe care le rostesc ei despre Mine", dar "dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga" (Luca 19,40). Voi nu aţi citit niciodată cuvântul acela proorocesc: "că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă" (Matei 21, 16)? Căci şi aceasta ţinea de o mare minune, şi anume copiii neştiutori şi neînvăţaţi să teologhisească în chip desăvârşit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru noi, înălţând imn îngeresc din gurile lor. Întrucât, aşa precum îngerii la naşterea Domnului au psalmodiat: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună învoire" (Luca 2, 14), tot astfel şi aceştia de acum la intrarea Lui (în Ierusalim), au cântat înălţând acelaşi imn: "Osana Fiului lui David; osana întru cei de sus! (Matei 21,9). 
  
11. Dar să fim şi noi, fraţilor, ca pruncii faţă de rău, tineri şi bătrâni, cârmuitori şi cârmuiţi, ca să dobândim putere de la Dumnezeu, să înălţăm trofeu şi să purtăm însemnele victoriei, nu numai împotriva patimilor celor rele, ci şi împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi, astfel încât să dobândim ajutorul la vremea potrivită. Căci mânzul cel nou, pe care l-a învrednicit Domnul să-l călărească pentru noi, chiar dacă este unul singur a închipuit supunerea neamurilor păgâne faţă de El, din care ne tragem noi toţi ca neamuri, cârmuitori şi cârmuiţi deopotrivă. 
  
12. Aşadar, după cum în Iisus Hristos nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici elin, nici iudeu, ci una suntem cu toţii după cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel (Galateni3, 28), tot aşa în El nu este cârmuitor, nici cârmuit, ci toţi întru harul Lui suntem una prin credinţa în El, şi într-un singur Trup al Bisericii Sale ne desăvârşim, avându-L pe El drept cap; şi noi am luat un singur duh prin harul Duhului Prea Sfânt, şi am primit un singur Botez, şi una singură este nădejdea noastră, şi Unul este Dumnezeu pentru noi, Cel ce este peste toţi, pentru toţi şi în toţi. Să ne iubim, deci, unii pe alţii, şi să ne răbdăm unii pe alţii, şi să ne îngrijim unii pe alţii, fiindcă suntem mădulare unii altora. Căci semnul uceniciei noastre la El, aşa precum însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, este dragostea. Şi moştenirea părintească pe care ne-a lăsat-o El nouă, când a plecat din lumea aceasta, este dragostea, iar ultima rugăciune pe care ne-a dat-o nouă, când S-a înălţat la Tatăl Său, întăreşte dragostea noastră întreolaltă. 
  
13. Să ne grăbim să dobândim împlinirea rugăciunii Sale către Tatăl şi să nu ne lepădam de moştenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El nouă, ca să nu fim lepădaţi şi înlăturaţi de la vrednicia de fii, de la binecuvântarea Sa şi de la rangul de ucenici ai Săi, şi să nu cădem cumva, pierzând nădejdea pe care o avem şi fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Aşa precum, înainte de patima Sa cea mântuitoare, nu numai poporul îşi aşternea veşmintele înaintea Domnului Care intra în Ierusalimul cel de jos, dar şi cei ce erau cu adevărat căpetenii ale neamurilor, adică Apostolii Domnului, tot astfel şi noi, cârmuitori şi cârmuiţi, să aşternem veşmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru şi dorinţele acestuia, înaintea Duhului nostru Iisus Hristos. Iar aceasta nu numai ca să ne învrednicim să vedem şi să ne închinăm patimii Sale celei aducătoare de mântuire şi sfintei Sale învieri, ci să ne bucurăm şi de împărtăşire deplină cu El. Căci Apostolul Pavel spune: "Dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai Învierii Lui" (Romani 6, 5).  
  
14. Pe care fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Câteva învăţături despre Praznicul Intrării Domnului Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor - P. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 448, Anul II, 23 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!