Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1127 din 31 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

CAT DE MULT TE IUBESC..., ROMAN; CAP. II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

2. Banchetul  

 

Ce e mai bun abia acum urmează.  

 

 

In timpul vacanţei de vară, a apărut o circulară de la Secţia de Învăţământ Constanţa, prin care se solicită organizarea la şcoala din comună, examene pentru promovarea într-o clasă superioară, a celor care nu au reuşit din diferite motive să-şi termine studiile, adică absolvirea a opt clase elementare.  

Directorul şcolii, profesor de matematică, a numit comisia de examinare şi acum se preocupa de organizarea sălilor de clasă, unde se vor ţine examenele. La examen s-a înscris inclusiv preşedintele C.A.P.-ului care avea absolvite doar cinci clase. Toţi cei înscrişi la examene aşteptau emoţionaţi în curtea şcolii începerea testărilor. Se înscriseseră mulţi – era o ocazie unică să te alegi cu o diplomă fără prea mare efort. Veniseră chiar şi de la oraş. Comuna întreagă avea peste patru mii de suflete.  

În ziua testelor, curtea şcolii era plină de „elevi” care abia îşi stăpâneau emoţiile. Începeau examenele şi, cum fiecare pretendent la promovarea uneia sau a mai multor clase simultan se prezenta în faţa comisiei de examinare fără să fi pus mâna pe o carte de ani de zile, trăiau cu adevărat emoţiile elevilor reali. O parte dintre candidaţi erau aşa de în vârstă, încât puteau să le fie examinatorilor unchi sau mătuşi, şcoala având în general, profesori tineri.  

Majoritatea profesorilor erau din Mangalia sau din Constanţa. Nu prinseseră posturi în oraş sau prin localităţile limitrofe şi acum făceau naveta. Cei din zone şi mai îndepărtate, cum era şi familia  

Axinte, stăteau în gazdă la localnici. Toţi erau proaspeţi absolvenţi ai unor facultăţi din Constanţa sau din ţară. Doar printre dascălii mai vârstnici, născuţi şi crescuţi în comună mai predau cadre necalificate,  

doar absolvenţi de liceu, însă cu mare vechime ca pedagogi, ca educatori, învăţători sau chiar profesori. În acele vremuri de influenţă sovietică, când încă se primeau directive de la Moscova cum să fie condusă ţara, a existat şi posibilitatea să urmezi o facultate muncitorească şi să ieşi inginer fără măcar să termini şcoala medie şi să ai diplomă de maturitate.  

Dacă erai membru de partid şi aveai „originea sănătoasă”, la recomandarea unei organizaţii de partid, puteai să fii primit la facultate la zi, seral sau fără frecvenţă, chiar şi fără examen de admitere.  

Ionel Muşat, om harnic din comună şi de familie bună, fost brigadier la construcţii, era actualmente preşedintele C.A.P.-ului după destituirea celuilalt preşedinte care l-a condus de la înfiinţare. L-au concediat pentru că nu pricepuse în atâţia ani cât de adânc să bage mâna în averea pe care o administra.  

A fost prins când căra putinile cu brânză şi mieii gospodăriei la Bucureşti unor fiice de boier, la care a fost argat. Dacă acestea nu veneau să viziteze ceapeul pe care fostul argat îl prezenta ca pe propria sa moşie, poate dacă nu s-ar fi fălit că dintr-un argat cu patru clase primare a ajuns preşedinte de ceapeu, nu se afla despre isprăvile sale.  

Actualul preşedinte s-a preocupat îndeaproape de organizarea banchetului de absolvire a tuturor participanţilor, mai ales că era şi el elev pretendent, având doar cinci clase absolvite aşa cum am spus şi  

dorea să obţină diplomă de opt clase. A dat dispoziţie să se taie câteva găini de la ferma de păsări, doi  

purceluşi mai cruzi, a adus vin şi rachiu de la crama gospodăriei şi le-a dat pe mâna lui tanti Veta, care se ocupa de obicei cu bucătăritul pentru oaspeţii veniţi de la raion sau regiune, când erau cazaţi la camera de oaspeţi.  

Examinarea în „săptămâna patimilor”, cum o denumise în glumă directorul şcolii, a decurs conform instrucţiunilor primite de la secţia de învăţământ a regiunii: „Niciun analfabet sau fără opt clase  

în comună!”. Aşa că toţi înscrişii au promovat examenele, fie că a fost un an sau trei, maximum cât era voie să poţi susţine. În alte condiţii ar fi trebuit să înveţi carte nu glumă, pe când în situaţia dată, trebuia doar să-ţi faci prezenţa şi să mimezi că ai susţinut examenele.  

Un aşa chilipir se întâmplă odată la o sută de ani dacă se poate întâmpla şi atunci. Când sunt directive de partid... cu plăcere în cazuri de acest fel. Ce importanţă avea că omul rămânea la fel de  

ignorant, de lipsit de cunoştinţele de bază? Avea patalama la mână că a absolvit opt clase elementare? Avea. Chiar putea să-şi continue studiile dacă îl ţinea „cureaua”.  

Preşedintele C.A.P.-ului, în calitate de organizator al mesei festive, şi-a invitat la banchet o parte dintre colaboratorii săi, mâncare şi băutură fiind suficientă pentru toată lumea. Cheful se desfăşura în sala de activităţi cultural – sportive din căminul cultural, iar ca muzică s-a mulţumit să-l cheme cu gromatica sa, pe Petrică Păun zis „Petrică Armonistul” cum îi spuneau sătenii, om din comună şi fără pretenţii să fie plătit. El se mulţumea cu masa şi cu vinul servit, care îi plăcea al naibii de mult. Poate chiar vorbea cu  

preşedintele să-l ponteze o normă – două la colectiv, pentru timpul pierdut cu banchetul. Dacă o vrea. Dacă nu... nu era nicio problemă.  

Au fost invitaţi să cânte şi fraţii Ion şi Costică Oprea cu vioara şi ţambalul, lăutari din tată în fiu.  

Printre invitaţii preşedintelui desigur că se aflau şi eroii noştri, familia Axinte, Săndica, inginerul-şef cu soţia, reprezentantul Secţiei de Învăţământ Constanţa care a fost Preşedintele comisiei de examinare în timpul testelor de diferenţă, instructorul de partid de la Raion, care venise special pentru acest eveniment şi, desigur, contabilul-şef cu soţia, persoană foarte importantă, în gestionarea cheltuielilor evenimentului. Acesta trebuia să găsească posibilitatea de a adăuga la pierderi sau la „protocol” cele cheltuite cu banchetul.  

S-a profitat de acest eveniment pentru a se da o mică petrecere ţărănească, aniversându-se şi împlinirea a 110 ani de la atestarea oficială a înfiinţării comunei, perioadă în care s-au stabilit primii  

plugari veniţi din Crimeea, conform documentelor existente, pe o vatră deja locuită de o populaţie româno-tătară, după cum se transmisese prin viu grai de către localnicii bătrâni. Primarul, fiind mai  

vârstnic, s-a scuzat că nu poate participa la sărbătoarea comunei, lucru ce nu a deranjat pe nimeni.  

Săndica, îmbrăcată într-o rochiţă de culoarea cerului senin, scurtă şi strâmtă, ce îi scotea în evidenţă ostentativ pulpele sale senzuale, cu un decolteu periculos de adânc pentru privirile „inocente” ale bărbaţilor, cu sânii săi ce dădeau să sară din cupele sutienului voit cu un număr mai mic, defila prin faţa asistenţei numeroase, prezentă la banchet, conştientă de efectul ce-l va avea asupra celor ce o priveau cu interes. S-a aşezat la masă lângă profesorul de franceză, ştiindu-l necăsătorit, pentru a nu crea suspiciuni şi nici animozităţi printre soţiile participanţilor la chef. Ca şi ea, profesorul de franceză stătea cu chirie la o familie din localitate.  

Lui Viorel, oricât de mult ar fi dorit să se stăpânească, îi alergau involuntar mereu ochii spre cea care îi subjugase inima. Avea grijă ca nu cumva să-i trezească bănuieli Ramonei, pentru subitul interes  

faţă de subordonata sa.  

Viorel şi Ramona erau aşezaţi la o masă lungă, faţă în faţă cu familia directorului de şcoală, pe care îl cunoşteau doar din vedere. Au profitat de acest moment pentru a intra în discuţiei cu acesta şi de  

a face o mai bună cunoştinţă cu actualii localnici şi membri ai protipendadei. Agronomul încerca să-i distragă atenţia Ramonei prin aceste conversaţii de la interesul său faţă de Săndica, să nu-i surprindă  

insistenţa privirilor aţintite spre fată. Câteva sătence tinere s-au apucat grăbite să servească la masă,  

ele fiind considerate la muncă, iar a doua zi erau pontate la colectiv pentru activitatea prestată. Banchetul se desfăşura în linişte. Doar speech-urile oficialilor au tulburat zăngănitul paharelor ciocnite şi zgomotul tacâmurilor în farfurii. Au vorbit mai întâi oficialii de la partid şi de la învăţământ, apoi directorul şcolii, care a prezentat istoricul comunei şi, în final, preşedintele de colectivă, proaspătul absolvent a opt clase, ce prevestea viitorul luminos al localităţii şi al colectivei.  

O muzică de pahar se auzea din magnetofonul căminului cultural, iar romanţele Miei Braia şi ale Ioanei Radu încântau inimile participanţilor, îndemnându-i să se înfrupte din bunătăţile din farfurie, gătite cu talent şi pricepere de tanti Veta, bucătăreasă oficială de ocazie. Petrică Armonistul şi colegii săi erau păstraţi pentru partea dansantă. Deocamdată serveau şi ei masa separat de ceilalţi participanţi, într-un colţ al scenei, unde se va desfăşura dansul. Parcă era mai gustată muzica lor decât cea de pe benzile magnetofonului, însă deocamdată nu era nevoie de lăutari. Era etapa de socializare între meseni. Trebuia să se ajungă la o anumită stare de bine, de veselie, pentru a schimba cele două surori de pe banda magnetică cu lăutarii locali. De fapt, toată comuna se distra la balurile sau horele din central comunei, după cum le cântau ei. L-au înlocuit pe Bengher, un infirm orb şi fără degete la mâna dreaptă, şi la cealaltă doar cu nişte cioturi, infirmitate căpătată în urma exploziei unei grenade găsite în curtea casei pe când era copil. Din cauza aceasta i se spunea Bengher, numele său real fiind Ion Turtoi. A distrat generaţii întregi de tineri la balurile de la Ghiţă sau Turtoi, unchiul său, sau la horele de pe maidanul din faţa lui Constantin Muşat şi Safta Toader. Acum îmbătrânise şi, bolnav fiind, nu mai putea să cânte din armonica sa veche şi cu burduful spart.  

Rachiul şi vinul au început să-şi facă efectul. Au dezgheţat atmosfera protocolară din sala de activităţi cultural – sportive. Vocile au devenit mai puternice. Cei care sărutaseră mai des buzele paharului, aveau chef de dans, aşa că îi tot îndemnau pe nea Petrică  

şi pe fraţii Oprea să ia în braţe „burduful” miraculos şi celelalte instrumente, pentru a-şi dezmorţi picioarele. Aceştia erau mai ales noii absolvenţi, bărbaţi sau femei din comună, care se cunoşteau de o viaţă între ei. Intelectualii şi invitaţii de seamă încă mai discutau, mai puneau treburile comunei la cale, erau mai reţinuţi.  

Cum în încăperea în care s-au aşezat cele două mese lungi, pentru a încăpea cât mai multă lume, nu era loc de dans, doritorii de hore sau sârbe au trebuit să intre în sala căminului cultural şi să danseze pe scenă în sală fiind montate băncile pentru spectacole sau filmele de sâmbătă şi duminică, date de Gligoraş, responsabilul cu cinemateca comunei. Aşa nu îi deranjau cu nimic pe cei rămaşi la masă protocolară.  

Cum majoritatea profesorilor din comisia de examinare erau tineri, sub 30-35 de ani, şi nu prea dornici de băutură, au preferat să meargă la dans. Şi-au luat în braţe colega sau soţia şi le-au plimbat de pe scenă, în ritmul muzicii ieşite din burduful gromaticei lui  

Petrică, acompaniat de ţambalul şi vioara fraţilor Oprea. Scena era din lemn de brad, negeluită, dar data cu motorină să nu se ridice praful în timpul dansului.  

După câteva pahare de rachiu trase pe gâtul său mereu însetat, Petrică ataca melodie după melodie, când tangouri, când sârbe, când geamparale dobrogene. La vals nu ştia decât „Valurile Dunării”. Nu  

cunoştea bineînţeles textul sau autorii acestei melodii pe care o învăţase după ureche. Învăţase melodia din filmul cu acelaşi nume al lui Liviu Ciulei apărut pe ecrane cu aproape zece ani în urmă şi proiectat de Gligoraş pe ecranul din căminul cultural. După o geampara, ca să se mai odihnească perechile, muzicanţii cântau valsul lui Ivanovici. Alteori treceau la unele dintre tangourile din repertoriul maestrului Gică Petrescu sau al lui Alexandru Jula şi Ionel Miron de la teatrul de estradă „Leonard” din Galaţi, care vizitau prin turnee şi căminul cultural din comună, ocazie cu care le-au înregistrat melodiile pe banda de magnetofon.  

Săndica era vecina din dreapta a profesorului de franceză, Mircea Trăistaru, care, auzind acordurile muzicale şi tropotul paşilor dansatorilor, nu a întârziat să o invite pe fată la dans. Era prima dată când se aflau într-o situaţie aşa de familiară. Se cunoşteau din  

vedere. În general, cei de la C.A.P. şi cei de la şcoală se cunoşteau doar din vedere. Se întâlneau prin comună, la cooperativă sau la staţia de autobuz când plecau spre oraş.  

Săndica, îmbujorată la faţă de emoţie şi poate şi de la păhăruţul de lichior servit special doamnelor, a prins cu graţie mâna oferită de profesor, care încerca să o ajute să se ridice de pe scaun, sub privirile curioase ale celor din încăpere. Avea draci în ea Săndica. Nu puteai să nu întorci capul când o întâlneai indiferent dacă erai bărbat sau femeie.  

Perechea părăsi încăperea. Săndica mergea în paşi mărunţi, din cauza rochiei strâmte, mulate pe trupul de divă. Încercase să urce treptele spre scenă, însă rochia nu-i prea dădea voie, aşa că tânăra a fost nevoită să ridice rochiţa şi mai sus, să poată păşi Imediat s-au auzit uşoare fluierături şi murmure admirative ale bărbaţilor, cărora li s-au aprins privirile. Acest moment nu a făcut decât să aducă un zâmbet complice şi o îmbujorare de plăcere tot mai accentuată în obrajii tinerei fete.  

Amândoi partenerii s-au dovedit buni dansatori, prea buni pentru muzica scoasă de gromatica lui Petrică Armonistul. Se vedea că au exersat paşii de dans prin sălile de baluri sau în cele în care se ţineau reuniunile dansante din timpul anilor de studenţiei. Aşa s-au cunoscut unul cu celălalt. În mintea Săndicăi se derulau scenario despre cum să-l facă gelos pe Viorel şi să-l apropie mai repede de ea, aşa că se lăsa condusă în dans cât mai aproape de Mircea. Nu o deranjase când acesta trecuse la un dans mai intim, mai de îndrăgostiţi, lăsându-şi capul pe umărul său, cu mâna aruncată tandru după gâtul partenerului.  

Îşi îndepărta din când în când capul şi îl privea în ochi cu insistenţă, făcându-l să roşească de plăcere. Picioarele tânărului profesor au devenit nesigure, simţea un tremur uşor când corpul fierbinte al fetei se lipea provocator de al lui, mai ales când a simţit sânii pietroşi ai acesteia lipiţi de pectoralii săi, făcându-l să-şi retragă corpul, să scape de tentaţia de a-şi lipi gura pofticioasă de carminul buzelor senzuale ale partenerei sale.  

Săndica mustăcea şi devenea din ce în ce mai provocatoare, uitându-se discret în jur să vadă ce efect producea prezenţa sa în rândul dansatorilor. Viorel, care dansa cu Ramona, nu o slăbea din ochi. Nu ştia ce să mai înţeleagă. Doar cu puţine zile în urmă în salonul restaurantului „Marea Neagră” îi declarase că este dispusă la o idilă destul de riscantă pentru amândoi. S-a şi răzgândit această fată provocătoare? se întreba tânărul. A găsit un alt partener fără nicio obligaţie, mult mai convenabil pentru ea se înţelege.  

Aşa a început să gândească la un moment dat şi Săndica, văzând că se simte foarte bine lângă Mircea, mai ales că acesta nu avea nicio obligaţie faţă de vreo femeie. Era de vârsta sa, înalt, frumos, cu un corp atletic, ochi căprui, păr şaten şi mai ales cu o catedră întreagă, deci de perspectivă, Mircea putea oricând să-i ia locul lui Viorel în inima sa. Cred că tentaţia de a-l atrage pe Viorel se datora mai mult instinctului feminin de rivalitate cu o altă femeie la fel de frumoasă şi, mai ales, superioară ca funcţie şi poziţie socială.  

Era suficient să-l provoace un pic şi devenea sclavul său sentimental. Ce nu poate face o femeie cu trupul său când natura l-a creat pentru a fi admirat şi menit de a subjuga? Pentru ea încă nu dispăruse sclavagismul, dacă dorea acest lucru.  

Trăgea cu coada ochiului la perechea Axinte şi vedea că Ramona îşi iubeşte soţul cu adevărat. Se citea în ochii săi iubirea.  

Ramona era „topită” după Viorel. Era normal să fie aşa. Aveau doar patru ani de căsnicie.  

În aceşti ani s-au ferit să facă un copil, dorindu-şi mai mult o carieră şi un cămin al lor. Dacă rămânea însărcinată nu putea să mai avorteze. Se dăduse deja decretul cu interzicerea avorturilor şi cine mai risca acum să facă un avort? Mai exista şi riscul ca apoi să nu mai poată avea copii, după un avort clandestin cu mare risc şi cheltuieli însemnate pentru tratament şi doctor. Apoi era în joc nu numai sănătatea sa, ci şi cariera. Abia ajunsese şefă de fermă, funcţie destul de bine remunerată, plus alte avantaje, că doar totul era pe mâna ei şi cine ştia câte păsări sau animale au murit din diverse pricini? Şi, apoi, mai existau candidaţi să îi ia locul.  

Exista promisiunea să se construiască în regie proprie de către C.A.P. şase apartamente pentru specialişti, însă se aştepta să aibă loc mai întâi adunarea generală anuală, să se aprobe proiectul de investiţie pentru anul viitor. Aceasta abia în toamnă când se termina cu adunatul tuturor produselor de pe câmp, să se poată face un bilanţ al cheltuielilor şi al beneficiilor. Balanţa, după cum se prezentau hambarele, era bună şi promiţătoare pentru investiţiile viitoare. Chiar dacă au fost şi ani de secetă, anul acesta recoltele erau bune.  

După prima repriză de dans, perechile s-au întors în sala de banchet, ocupându-şi fiecare locurile, servind câte ceva de pe masă, mai ales lichide. Erau destul de încinşi de căldura muzicii şi a dansului şi mai era şi aerul greu din încăpere, cu toate că ferestrele stăteau larg deschise.  

După golirea unui pahar cu vinul rubiniu din care a băut de sete, Săndica a început să vadă din altă perspectivă situaţia sa, acum cunoscându-l pe Mircea şi văzând că tânărul nu a rămas indiferent la farmecele sale, pe care ştia să şi le scoată în relief. O distra frământarea şi neastâmpărul lui Viorel, pe care îl supraveghea cu discreţie de la masa sa. Îl tot îl încuraja pe Mircea să depăşească momentul primei cunoştinţe, să devină mai insistent, mai apropiat.  

I se părea o variantă mai acceptabilă decât aventura cu Viorel, destul de periculoasă. Îl va prinde ea în mreje când se va ivi prilejul, să-i testeze calităţile de bărbat cu „experienţă”. Deocamdată Mircea era mai tentant şi mai accesibil, mai ales că nu risca nimic, poate doar o noapte de amor nebunesc şi atât. Ştia ea cum să scoată totul de la un bărbat când se afla cu el în pat. Cum spune proverbul: „baltă să fie, că broaşte se găsesc”. Aceasta, în definitiv, nu conta. Era o experienţă nouă, cu un nou partener. Parcă mai ţinuse cont pe câţi i-a avut ca parteneri să-i „încălzească” patul şi au contribuit la şifonat cearşafurile?  

Acum era mai neplăcut. La ţară nu este ca la oraş. Nu poţi face un pas greşit, că ştie toată comuna. De aceea evitase orice combinaţie locală, însă tinereţea şi mai ales temperamentul său vulcanic îşi cereau drepturile şi nu avea timp să-l aştepte pe Viorel să se facă disponibil pentru o clipă de amor pe furate. Avea doar douăzeci şi cinci de ani şi nu se mai culcase de ceva timp cu un bărbat. Va încerca să scape de toţi hormonii acumulaţi de atâta vreme de „abstinenţă”, folosindu-se de priceperea lui Mircea de a face dragoste, desigur în această noapte. Doar nu va fi atât de pămpălău să dea cu piciorul la asemenea ocazie. Simţea că nu mai poate aştepta.  

O furnica prin tot corpul când se lipea de el şi simţea prin rochiţa subţire muşchii săi de bărbat tânăr şi frumos. Era apetisant şi abia aştepta să-i testeze priceperea în pat. Dacă nu va fi la înălţime, îl va mai ajută şi ea. De ce să rateze o asemenea ocazie? Se mai întâmplă ca bărbaţii, în prima noapte de amor cu o parteneră nouă, să mai rateze. Nu va fi gaură în cer. Noaptea este lungă şi ea dispusă să dea o mână de ajutor partenerului când este vorba de amor.  

Gândurile i-au fost întrerupte de Mircea, care o întreba dacă nu doreşte să iasă afară în faţa căminului cultural, să se mai răcorească, aerul fiind irespirabil în sala banchetului. Oare ce şi-a propus acest flăcău? se întreba Săndica, privindu-l cu insistenţă. Văzându-l liniştit, temerea că el nu a priceput nimic din mesajele corpului său se accentua. Nu-i nimic. Mai este până la plecare, îşi spuse Săndica. De fapt nu îi era teamă. Era doar o obsesie a sa. Era învăţată ca ea să conducă ostilităţile, să aducă evenimentele numai aşa cum dorea ea şi de aceea nu-i plăceau surprizele.  

Săndica acceptă să iasă afară să se răcorească. Avea dreptate Mircea că temperatura devenise greu de suportat, mai ales după partida de dans. Nu era de top orchestra, dar mergea pentru nivelul pretenţiilor locale.  

Era o noapte liniştită de vară. Pe cer începeau să se adune câţiva nori. Noroc că a doua zi era duminică şi putea să se odihnească după „cheful” din seara aceasta. Sau cine mai ştie cum se va termina până la urmă seara şi la ce oră. Spera să fie aşa cum şi-a propus, o noapte de foc. Deocamdată nimeni nu era dispus să părăsească incinta căminului cultural. Nu se grăbeau să plece la culcare. Abia trecuse puţin peste ora unsprezece noaptea.  

– Cum vi s-a părut până în prezent atmosfera domnişoară? o întrebă Mircea.  

– Mă cheamă Săndica. Nici Alexandra şi nici Sanda. Aşa a vrut naşa mea să mă boteze, ca toată lumea să mă alinte când mi se adresează. Am înţeles că numele tău este Mircea. Să nu ne mai formalizăm atât, că nu suntem la partid aici să ne spunem tovarăşa cutare sau tovarăşul cutare.  

– A... din privinţa aceasta nu este nicio problemă. Nici mie nu-mi place să mă adresez protocolar. M-am familiarizat aici în sat cu... nea Vasile, tanti Gherghina... sau ce nume mai au cei mai vârstnici, iar cu restul nu-i nicio problemă când ştiu cine este persoana.  

– Tocmai de aceea. Şi ca să răspund la întrebarea ta, îmi place deocamdată cum se desfăşoară banchetul. Lumea este civilizată şi de bună conduită, chiar dacă unii dintre cei prezenţi au „terminat” abia  

acum cele opt clase elementare, spuse ea cu sens zeflemitor. Cel mai mult contează cei şapte ani de acasă, nicidecum anii petrecuţi prin şcoli. Nu în multele clase prin care ai trecut capeţi bunul simţ în viaţă.  

– Aşa este. Sper ca nici unul să nu scape „boii în porumb”, cum mai spune românul, şi să se îmbete ca să strice atmosfera destul de plăcută şi relaxantă.  

– Nu cred că se va întâmpla aşa, deoarece aceşti săteni se întâlnesc cu noi şi a doua zi şi, cum suntem împreună aproape zilnic, au un oarecare respect, mai ales că sunt aici atât activistul de la Raion, cât şi preşedintele de C.A.P., dar cine mai ştie?  

– Şi timpul liber cum ţi-l petreci, Săndica? Bănuiesc că există şi aşa ceva în activitatea unui fermier.  

– A... eu nu sunt fermier. Fermier este doamna din faţa directorului tău. Ea îmi este şefă directă. Sunt doar tehniciană deocamdată.  

Am dat-o în bară în anul cinci de facultate şi nu am dat „statul”, aşa că am fost retrogradată în funcţie.  

– Bănuiesc că ai dreptul să-ţi susţii examenul de stat.  

– Da, mă gândesc să-l susţin în vară, dacă nu mă vor pune să repet anul. Este o poveste mai încurcată de care nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte.  

– Scuză-mă! Nu am vrut să-ţi stric seara.  

– Nu-i nimic. Cum mi-a venit supărarea aşa îmi şi trece. Nu sunt ranchiunoasă de felul meu.  

– Atunci este bine. Pot să te mai invit la dans şi în continuare?  

Am observat cu plăcere că ne potrivim. Nu am reuşit încă să te calc pe picioare nici la populară, care, ai observat, nu este genul după care să mă dau în vânt.  

– Nu-i nimic. Aici suntem ţărani cu toţii, chiar dacă am învăţat un pic mai multă carte decât ei. Să nu uităm de unde am plecat.  

– În privinţa plecatului eu fac excepţie. Sunt născut şi crescut la oraş, în Galaţi, într-o familie de intelectuali. Tatăl meu este un cunoscut doctor chirurg în Galaţi, iar mama profesor la Universitate.  

– Auzi, soro!!! Şi tu cum ai reuşit să ajungi la marginea Dobrogei?  

– Sunt un rebel. Am terminat filologia la universitatea din oraş, specialitatea limbi străine, engleză-franceză, universitate unde era şi mama profesor şi, cum în şcoala din comună nu se predă engleză, am rămas să predau franceza pentru că aici am obţinut repartiţie ministerială. Mi-a plăcut comuna, colectivul şcolii, aşa că am acceptat.  

– Şi ai tăi nu au apăsat pe butoane?  

– Ei... cum să nu!!! Au vrut ei că doar sunt singurul lor fiu, însă eu nu am acceptat. După ei nu era nicio problemă să prind catedră în oraş sau post de asistent la universitate. Relaţii aveau amândoi peste tot, mama era membră în Consiliul Judeţean de Partid, însă nu am dorit eu şi, din cauza aceasta, părinţii nu vorbesc cu mine nici acum.  

Dar nici eu nu am bătut la uşa lor. Deja m-am obişnuit să trăiesc printre străini şi mai ales să trăiesc aici, la ţară, printre găini, curci, purcei, căţei şi alte orătănii ale unei gospodării, pe care le-am întâlnit doar prin piaţa din Galaţi când se întâmpla să trec pe acolo.  

– Bravo ţie! Rebel zici? Ce spui, domnule Rebel, nu vrei să intrăm în sală? A început să-mi fie răcoare. Am fost transpirată şi de aceea am preferat să ies afară. Mă deranja mai ales fumul de ţigară de proastă calitate. Putea să fie şi tutun oriental, că tot mă deranja.  

- Nu suport tutunul.  

– Nici eu nu sunt fumător.  

– Un atu în plus la preferinţă.  

– Ce vrei să spui cu aceasta?  

– Nimic. Hai să mergem.  

Şi fata îl luă pe Mircea de mână ca şi când ar fi fost prieteni de-o viaţă, trăgându-l după ea.  

În sala cu petrecăreţi era gălăgie, fum şi muzică de petrecere la magnetofon. Orchestra formată ad hoc, încingea atmosfera pe scena căminului cultural şi perechile duduiau din picioare de se cutremura scena. Îi ziceau o moldovenească de ieşeau scântei din călcâiele dansatorilor.  

– Ce zici, mergem la masă sau pe scenă? întrebă Mircea.  

– Deocamdată nu am chemare pentru acest stil de joc, aşa că hai mai bine la locurile noastre. Nu sunt moldoveancă să mă dau în vânt după bătute. Eu sunt ialomiţeancă, de undeva de pe lângă Călăraşi, dintr-o comună lungă de vreo opt kilometri spre Olteniţa, numită Ciocăneşti. Şi apoi nu vreau să se creeze impresia că deja ţi-am sucit minţile şi nu vrei să te mai dezlipeşti de mijlocelul meu plin de graţie şi neastâmpăr.  

– Chiar aşa? Doar nu sunt un copil!  

– Copil sau nu, lumea la ţară foarte uşor poate interpreta greşit o relaţie.  

– Pe mine nu m-ar deranja chiar dacă ar fi adevărat.  

– Ce băiat bun eşti, tovarăşe profesor? Eu sunt fată de la ţară, cunosc bine această lume şi nu am chef să le dau „apă la moară” sătencelor.  

– De acord cu tine. Mai ales că am observat fără să vreau cum soţul şefei tale te priveşte întrebător. Poate era intrigat să nu fi plecat subit de la petrecere fără să-ţi iei la revedere mai ales de la colegii tăi.  

– Nu el este cel care să-mi facă mie programul şi să-mi spună ce să fac. Să stea liniştit lângă soţioara lui tânără şi frumoasă şi pe ceilalţi să îi lase în „plata Domnului” cum spune românul. Să nu mai fie el aşa de grijuliu. Am sărbătorit majoratul cu mult timp în urmă, aşa că îmi port singură de grijă şi tot singură îmi aranjez viaţa aşa cum mi-o doresc.  

Săndica făcea aceste remarci mai mult să-i abată atenţia lui Mircea de la interesul lui Viorel manifestat faţă de ea.  

– Nu am spus-o cu răutate. Aşa mi s-a părut când am intrat acum.  

Privirile sale parcă spuneau că este impacientat de dispariţia ta.  

– Atât i-ar mai trebui să observe şi Ramona.  

Într-adevăr, Viorel o urmărea insistent cu privirile şi parcă dorea să o întrebe: „Ce se întâmplă cu tine?”. Săndica s-a prefăcut că nu observă neliniştea tânărului şi s-a aşezat nepăsătoare pe scaun. A acceptat ca Mircea să-i toarne vin în pahar, o Fetească locală demisec, şi să ciocnească veselă cu el.  

Gânditoare, Săndica parcă săruta paharul cu tandreţe, precum ar fi sărutat buzele celor doi bărbaţi. Nu era încă hotărâtă ce să facă.  

Să-l lase pe Mircea să plece de lângă ea aşa cum a venit sau să-l prindă în mreje? Viorel era doar un spirit. O poveste efemeră, cu sau fără finalizare. Cum se putea oare termina povestea lor încă neîncepută? Bine desigur că nu. Tot se va afla la un moment dat despre relaţia lor.  

Mircea era aproape de ea. Doar întindea mâna şi îi aparţinea.  

Era al ei când dorea. A văzut cum o sorbea din ochi şi încerca să-l ţină în priză tot timpul. Mişcarea picioarelor sau a corpului în scaun erau o provocare continuă pentru tânăr. Mircea abia aştepta o nouă partidă de dans, pentru a-şi face curaj să-i vorbească despre dragoste la prima vedere. Poate rezonează şi ea la sentimentele sale apărute din senin în seara de vară cu cerul înnorat, la un bairam în căminul cultural.  

– Ce zici, Săndica, mai ai curajul unei noi prestaţii pe scena căminului cultural?  

– Eşti comic, profesore. Sper că nu doreşti să dăm noi spectacol acum.  

– Nu, doar să dansăm decent, ca doi intelectuali, nu să ne bâţâim cum fac acum consătenii noştri, care, după cum observ, au intrat cam adânc în „crama preşedintelui”.  

– Nu am nimic împotrivă, merg cu plăcere. Chiar doream să plec din fumul acesta. Mă sufoc, cu toate că au ferestrele larg deschise. Nu intră nicio adiere de afară şi, după cum ai observat, a început să se înnoreze.  

Cei doi tineri se îndreptară spre sala de spectacole, sub privirile pătrunzătoare ale lui Viorel, ce tremura de nervi. I-a propus Ramonei să meargă şi ei la dans, invitaţie acceptată de soţia sa, mai ales că stăteau de atâta timp pe scaun.  

Petrică şi taraful său improvizat scotea râuri de transpiraţii de pe frunţile dansatorilor. Cei patru tineri abia sosiţi pe scenă nu s-au avântat în ritmul sârbei cântată de taraf, ci au luat-o mai uşor cu paşii, până schimbau melodia. Trecând pe lângă lăutari, Viorel le-a cerut ceva de muzică uşoară, să o lase mai moale cu populara şi, la sugestia sa, Petrică finalizând sârba, a anunţat:  

– Pentru familia Axinte un tango special! Şi imediat a schimbat repertoriul, iar tinerii intelectuali cu perechile lor frumoase au ocupat centrul scenei. Sătenii, din respect, i-au lăsat să se desfăşoare şi ei, până îşi trăgeau un pic sufletul după prelungita repriză de dansuri populare, ca şi când ar fi fost în hora satului sau la bal.  

Viorel se învârtea acum pe scenă cu graţioasa lui parteneră în ritmul unui foxtrot care a uimit cele două perechi. Cum de cunoştea Petrică Armonistul să cânte din gromatica sa foxtrot? Era, de fapt, un fel de foxtrot, care, după ce s-au adaptat şi ceilalţi doi – vioristul cu ţambalistul – a mers destul de bine. Te puteai mişca în ritmul dansului.  

Nu au mai dansat aşa ceva din timpul studenţiei. Au presupuscă Petrică l-a învăţat de la radio şi a vrut să-şi impresioneze concetăţenii la bal sau la horă cu acest stil de dans nou pentru săteni În lume, foxtrotul apăruse de vreo douăzeci de ani în Anglia. La terminarea dansului, tinerii i-au aplaudat pe muzicanţi şi i-au felicitat pentru prestaţia lor, chiar dacă era modestă ţinând cont din ce instrumente era format taraful.  

În timpul tangoului următor, Mircea a atras spre el trupul tânăr şi plin de nerv al Săndicăi, aceasta lăsându-se cu plăcere cuprinsă de braţul puternic al profesorului. Mişcările sale seducătoare, frecarea pulpelor goale de pantalonii lui scoteau broboane de transpiraţie pe fruntea bărbatului. Cu frunţile apropiate, cu sânii săi frumoşi şi seducători ce străpungeau pieptul tânăr şi dornic de amor, Săndica  

trezea bărbatului dorinţa de a o avea în acea noaptea pe seducătoarea femeie. Săndica luase şi ea o hotărâre înţeleaptă. Cum spunea de obicei românul: „să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard”.  

Aşa va proceda şi ea. Viorel va fi de rezervă. Când se va ivi ocazia, îi va putea încerca priceperea şi talentul său în tainele amorului.  

Deocamdată se lăsa purtată de ritmul muzicii, abandonându-se total în braţele lui Mircea.  

La finalul dansului, Mircea, prinzând curaj din atitudinea degajată a partenerei sale, o sărută discret pe lobul urechii, lucru ce nu i-a scăpat rivalului său din umbră. Săndica nu a schiţat nici un gest de împotrivire. I s-a părut ceva firesc. Planul său decurgea destul de bine. Începea să se simtă din ce în ce mai plăcut lângă Mircea.  

Aştepta cu nerăbdare, ţinându-l de mână, să înceapă melodia următoare. Parcă era o elevă de liceu la reuniunile tovărăşeşti.  

Lăutarii încă nu se hotărâseră ce melodie să cânte. Săndica îl privea intens în ochi pe Mircea, atrăgându-l spre ea, apropiindu-se de pieptul său păros, sprijinindu-şi capul uşor de umărul acestuia. Se vedea că a făcut sport în timpul facultăţii.  

Aşa cum îi povestise afară, Mircea a fost component al echipei de volei a facultăţii. După ce plecase, însă, mai participa la câte un meci organizat ad hoc doar vara, pe plajă.  

Bărbatul o cuprinse cu braţul de după mijloc. A înţeles mesajul fetei. Nu mai era nevoie de cuvinte. Prefera să se scurteze seara banchetului pentru a încerca să o conducă pe Săndica acasă la ea sau, de ce nu, la el. Asemenea ocazie nu se ratează.  

Cu el de mână, Săndica îl scoase de pe scenă sub privirile disperate ale lui Viorel şi îl duse în sala de banchet. Dorea să mai stea câteva clipe la masă cu toţi cei care mai erau prezenţi, ca apoi, cât mai diplomat, să-i solicite lui Mircea să o însoţească până acasă, pentru că era noapte, putea să fie muşcată de câini sau acostată de vreun sătean băut.  

După câteva minute petrecute în sala de banchet, şi-a aşezat poşeta pe umăr şi, luându-şi la revedere de la cei prezenţi în sală, a părăsit incinta căminului cultural, însoţită de Mircea, care locuia în  

gazdă cam în aceeaşi zonă, dar ceva mai aproape de şcoala din centrul comunei.  

Afară în stradă, Mircea a cuprins-o pe după umeri cu braţul, fără ca Săndica să schiţeze vreun gest de refuz. La primul loc mai întunecos al străzii principale, Mircea a strâns-o lângă el şi a încercat să o sărute. Fata s-a lăsat sărutată cu plăcere. S-a ridicat pe vârful  

picioarelor şi, luându-l de gât, a început să-i exploreze cu limba sa mică gura dornică să guste savoarea dulce a buzelor sale senzuale şi pline de chemări şi promisiuni.  

Cu mâna dreaptă, Mircea îi masa uşor sânii săi disperaţi după jocurile erotice, pline de farmec şi senzualitate. Cum amândoi erau cuprinşi de dorinţe strunite de atâta vreme, Săndica îl întrebă direct:  

– Professeur, ou aimerais-tu passer notre nuit, chez moi ou chez toi?  

– Je prefere chez moi; il n y a pas de problemes!  

– Merveilleux! Allons-y alors!  

Aveau timp acum, în noapte, să-şi etaleze şi cunoştinţele de franceză, unde Mircea excela, desigur. Bineînţeles că totul se făcea în glumă, amândoi fiind bucuroşi şi mulţumiţi de modul în care s-au desfăşurat lucrurile în această seară şi mai ales de faptul că au putut să se cunoască. Fără să dea semne de grabă, perechea îşi îndruma paşii pe strada ce ducea la casa în care Mircea stătea în gazdă.  

Printre norii ce acopereau majoritatea cerului, din când în când luna îşi făcea apariţia, zâmbind şăgalnic, luminând cărarea celor doi îndrăgostiţi, spre un cuib promiţător al nebuniilor nocturne.  

Referinţă Bibliografică:
CAT DE MULT TE IUBESC..., ROMAN; CAP. II Banchetul / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1127, Anul IV, 31 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!