Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 755 din 24 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Castele de nisip
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

CASTELE DE NISIP  

 

 

Încă o dimineaţă cu lumina ei părelnică de primăvară, pătrunsese printre storuri şi invadând camera, se plimba nepăsătoare prin toate ungherele, ca un musafir nonconformist venit în vizită mai devreme decât ora convenită. Aşa că, de voie, de nevoie, după momentele de moţăială pe care şi le prelungise în pat sorbind din cafeaua fierbinte, obişnuinţa reuşise să îi învingă încă o dată nehotărârea şi o obligasesă se ridice şi să se îmbrace, chiar dacă pentru moment, nu era încă hotărâtăcu privire la programul zilei. Şi, în timp ce pentru început îşi făcea patul ca într-o palidă încercare de a prelua controlul şi a rostogoli încă o dată roata rutinei pe făgaşul bătătorit, tocmai pe când întindea pătura, într-o fracţiune de secundă înţelegerea venităca flash-ul privirii unui ochi uriaş focusat deasupra tuturor lucrurilor, încremenise precumfracţiunea dilatată a unei clipe într-o dioramă.  

Şi tot ceea ce de atâtea ori simţise a fi colorat cu tonuri de nelinişte şi revoltă, când îi părea că alunecă printr-o bulboană a timpului căruia nu i se putea cu nici un chip împotrivi, i se releva dintr-o dată învăluit într-o neverosimilă linişte. Recunoştea senzaţiile trăite în copilărie, atunci când însoţită de tăcutul dar nelipsitul ei tovarăş de joacă, soarele ce o urma pas cu pas, îşi încerca puterile străduindu-se să aşeze nisipul în fel şi fel de forme, pe care şi le-ar fi dorit cât mai trainice. Acesta însă, fie era prea ud şi îşi pierdea imediat forma scurgându-se ca noroiul, fie insuficient umectat, se usca uşor şi pe suprafaţa lui crăpăturile adânci şerpuiau despicându-l şi surpându-i castelele de-o şchioapă, abia înălţate.  

Oare când se realizase saltul peste timp şi când se transformase nisipul din mâinile copilului de atunci în secunde şi clipe? În faţa revelaţiei încremenise. De parcă dintr-odată îi fusese luat un văl de pe ochi, înţelegând pentru prima dată că nisipul, acel material atât de dificil şi nestatornic, cu care încercase de atâtea ori să construiască, pierzându-şi deseori răbdarea şi stricând cu o lovitură furioasă de picior totul, pentru ca apoi, după ce îi trecea supărarea, mânată din nou de curiozitate şi speranţă să o ia de la capăt, era doar nisipul... timpului. Imaginea apărută în minte cu atâta claritate, o surprinse şi o lăsă pe gânduri.  

Într-o fracţiune de secundă, toate eşecurile, toate tristeţile, mâniile, revoltele sau sentimentele de neputinţă trăite până atunci, se rostogoliseră în hăul întunecat al nonsensului şi dintr-odată se simţise cu totul golită de toată agitaţia de până atunci. O multitudine de imagini, cu gesturile sale mereu grăbite, ce atingeau nisipul cu atâta nerăbdare şi inatenţie i se derulau cu viteza unei nanosecunde prin faţa ochilor, încordându-i umerii ca sub apăsarea unei poveri uriaşe. Doar pentru o clipă. Apoi liniştea, ca o apă curgătoare după depăşirea unui prag, clipoci senină. Aşadar, depinsese de ea întotdeauna să facă atât cât poate şi aşa cum poate. Iar ceea ce-şi dorea atât de mult, liniştea, era doar efectul de conştientizare a faptului că într-un moment sau altul, făcuse tot ceea ce depinsese de ea. Restul nu avea nici o importanţă.  

Se relaxase. Cât de simplu fusese dintotdeauna şi cum mai complicase ea totul! Şi ce bine ar fi fost dacă ar fi reuşit şi să iasă pentru totdeauna din acest cerc vicios de reactivităţi atât de bine păstrate şi cu atâta uşurinţă activate de memorie! Inspiră adânc, netezi cu palma aşternutul şi apoi duse la chiuvetă ceaşca de cafea, o spălă şi se pregăti să iasă în oraş.  

Afară ziua era însorită dar soarele, deşi sclipea, părea să nu emane niciun pic de căldură. Gerul înroşea obrajii şi împodobea fularele ridicate până peste nasuri ale trecătorilor cu promoroacă. Oamenii treceau grăbiţi, cu umerii strânşi într-un gest de înfrigurare, fără a se privi unii pe alţii, preocupaţi doar de a găsi porţiunile de trotuar mai puţin lunecoase. Nici vorbă nu putea fi de a-şi mai prelungi ieşirea în oraş, în aşteptarea orei la care convenise să se întâlnească cu Angela. Aşa că Ana îşi scoase mănuşa şi, strecurându-şi degetele în buzunărelul îngust al genţii, apucă telefonul. Mijindu-şi ochii şi aşa înlăcrimaţi de vântul tăios, mai degrabă ghici numele căutat în agendă şi apăsă pe tasta de apelare.  

- Alo? Ce părere ai, mai vrei să ne mai vedem la ora 14 cum era stabilit? Că eu am ieşit ceva mai devreme prin oraş şi am îngheţat bocnă. Mi s-a cam dus pe apa sâmbetei şi energia şi entuziasmul...  

- Nu...Vocea de la celălalt capăt, răsuna înfundat, de parcă Angela ar fi fost răcită cobză sau ar fi plâns. Deveni mai atentă când aceasta, cu un ton abătut, îi spuse că nici ea nu voia să vină, pentru că tocmai i se întâmplase ceva neplăcut. Nu, nu era acasă, era şi ea prin oraş. Da, problema era serioasă... nepotul... Da, din păcate era ceva grav, foarte grav. Vocea Angelei ezită o clipă, apoi cuvântul porni, smucindu-se cu furia unei sălbăticiuni până atunci priponite şi ascunse într-un loc tainic. Ca şi zumzetul unui bondar ce dă roată geamului şi se aude mai întâi încet, apoi tot mai tare şi mai tare, de parcă fiinţa ce îl produce, pe măsură ce se apropie îşi măreşte dimensiunea, cuvântul crescu în intensitate şi se zdrobi de timpan cu un plesnet puternic: penal!  

Pentru moment, uluirea o împiedică pe Ana să mai ceară amănunte. Dar după ce închise telefonul, situaţia începu încet, încet să i se clarifice în multitudinea aspectelor sale. Oare ce-o avea de gând Angela acum, se întrebă în sinea ei. De plecat din localitate nu putea, pentru că drumurile erau închise din cauza viscolului, iar să rămână singură tot ruminându-şi gândurile şi hrănindu-şi neliniştile până la dimensiunile la care ele pun stăpânire pe om şi devin devoratoare, nu era deloc cea mai potrivită soluţie. Şi-apoi, ce ar fi fost de făcut într-o astfel de situaţie? Se hotărî să stea de vorbă cu ea, aşa că pescuindu-şi iarăşi din copca îngheţată a buzunarului genţii telefonul, o reapelă.  

- Unde eşti acum? Hai să ne întâlnim şi să stăm de vorbă. După o secundă de ezitare, acceptarea venise pe un ton nehotărât şi parcă resemnat. Peste o jumătate de oră, păşind cu atenţie pe sticla gheţii stratificate pe trotuar, se îndreptau amândouă spre casa Angelei. Acolo, în mijlocul camerei, bagajele aşteptau pregătite pentru plecare. Pe drum Angela îi spusese puţinul pe care îl aflase şi ea – culmea - tocmai de la Lili fosta soţie a nepotului său, Virgil. Era singura persoană pe care acesta, nu se ştia cum şi când, reuşise să o contacteze, pentru că fusese deja arestat pentru falsificare de bani. De altfel, fusese primul din grupul celor arestaţi care îşi şi recunoscuse fapta, fără a mai aştepta prezenţa vreunui avocat. Şi cum Angela era unica lui rudă mai apropiată şi singura care ar fi putut să se ocupe de angajarea unui avocat, prezenţa acesteia la Bucureşti era indispensabilă, aşa că Lili o sunase ca să-i aducă la cunoştinţă situaţia.  

- Încă nu-mi vine să cred! Nu pot să înţeleg cum de a putut să fie aşa de prost şi să se bage în aşa ceva, că doar nu mai este demult copil - rosti Angela încă vizibil năucită de veste, repetând cuvintele de parcă nu le putea da ea însăşi crezare şi de aceea le tot întorcea pe o parte şi pe alta, într-o inutilă încercare de a le proba veridicitatea. De când îl ştiu a fost un încăpăţânat, a făcut mereu parcă în ciuda celor ce încercau să-l sfătuiască, mereu altfel decât i se spunea. Ca şi tatăl lui, ca şi Damian, fratele meu...  

Oftă. După o clipă de tăcere, vocea Angelei se auzi din nou, parcă înnăbuşindu-se:  

- Măcar fratele meu după accidentul vascular suferit, a recunoscut - cu tardivă părere de rău - că mama a avut mereu dreptate, doar că el din orgoliu nu a ascultat-o niciodată. Acum însă, la ce bun, la ce îi mai foloseşte această recunoaştere tardivă, după ce toată viaţa a făcut doar cum l-a dus capul şi mai ales în ciuda dorinţelor celor apropiaţi? Ca şi cum dacă acţiona contrar sfaturilor părinţilor săi sau ale celor apropiaţi, ar fi repurtat o victorie asupra lor. Părea să fi fost mereu în război cu ei şi acţiunile sale erau îndreptate mai degrabă spre demolarea oricărui pod pe care părinţii sau rudele încercau să-l arunce peste prăpastia ce se adâncea între ei. Iar el, mereu pe celălalt mal cu timpul tot mai îndepărtat, îşi găsea satisfacţie şi chiar se bucura de eşecul eforturilor lor pe care reuşea să le neutralizeze cu încăpăţânarea-i caracteristică. Nu era prilej în care el să nu încerce să demonstreze tuturor, că nimeni nu poate trece peste voinţa lui, al celui care după câte mi-am dat seama în timp, se simţise toată viaţa lui într-un mod inexplicabil, insuficient de iubit şi apreciat...Angela oftă adânc şi tăcu pentru un moment. Apoi ridică ochii privind spre Ana.  

- Da, mereu i se părea că noi, surorile lui, eram mai favorizate de mama - păru că răspunde ea nedumeririi pe care ochii Anei păreau să o rostească - iar cu tata, deşi nu făţiş, era veşnic în opoziţie. Considera că acesta încerca să-i impună propriile sale păreri şi orice sfat sau cerinţă venite din partea lui erau din start neluate în seamă. Poate că în sinea sa, se ruşina cu originea socială modestă a tatălui nostru, care nu a putut să-i ofere, în afară de un model de viaţă echilibrată şi cinstită, niciun fel de avere. Tata nu era nici ambiţios, nici invidios pe alţii... era atât de blând, muncitor şi conştiincios, încât nu pot să-mi dau seama de unde şi cum a putut încolţi în fiul său sămânţa asta de pir, cum de şi-a înfipt ea rădăcina pe nesimţite şi atât de adânc în inima lui...  

Da, mi-e tare greu să-mi explic, unde şi cum au greşit părinţii mei faţă de el. Pentru că sunt convinsă că-l iubeau, mai ales că era singurul băiat al familiei şi totuşi lui nu ştiu de ce, mereu i se părea că totul îi era drămuit. Dar niciodată nu spunea direct ceea ce-l nemulţumea, pentru că nu-i plăcea să i se poată demonstra contrariul şi, mai ales, nu-i plăcea deloc să piardă, în acele interminabile şi frecvente controverse pe care tot el le stârnea. Şi, cum nu reuşea să-şi susţină punctul de vedere, tot mai des îşi înlocuia slaba argumentaţie cu izbucniri de furie. Peste chipul umbrit de amintiri al Angelei, trecu ca o părere un zâmbet trist.  

Îmi amintesc cum în compensare, căuta să obţină victorii aparente, apărându-şi într-un fel ciudat convingerile prin neprezentare, adică evitând confruntarea de idei. Poate i se părea că nu riscă să piardă nimic, rămânând baricadat în acel adevărat bastion al încăpăţânărilor pe care şi-l înălţase. Dar de-a lungul copilăriei noastre, am înţeles că pentru el era esenţial să se simtă un învingător. Cu orice preţ. De aceea a făcut toată viaţa lui eforturi de a se blinda în spatele aparenţelor şi a-şi nega slăbiciunile, însă la ce bun? Masca în spatele căreia se ascunsese, nici măcar pe el nu l-a putut ferici. Îşi purta printre ceilalţi nefericirea oarecum sfidător, dar dincolo de acea sfidare, se putea ghici aviditatea pe care cu greu şi-o ascundea, pentru laude şi aprecieri obţinute facil. O, şi dacă s-ar fi putut, chiar fără niciun efort sau bunăvoinţă din partea lui! Mereu părea că se aştepta ca ceilalţi să se simtă binecuvântaţi de simpla sa prezenţă şi era vădit contrariat când apăreau nemulţumiri legate de comportamentul său. Poate de aceea îi plăcea atât de mult să rănească cu prima ocazie pe oricine, dar mai ales pe cei apropiaţi lui, cu vorba, cu gestul...  

Se întâmpla - mai ales după ce s-a angajat - să evite să stea de vorbă cu tata. Tata, care ştia ora la care se întorcea el de la muncă, îl aştepta la gard şi îl striga rugându-l să se oprească puţin din drum şi să stea de vorbă cu el măcar aşa pe fugă, dacă nu avea timp să intre în casă, însă el îi răspundea cu aparentă nepăsare că nu poate în acea zi, pentru trebuie să meargă cu băieţii - cum le spunea el colegilor săi de muncă - şi, aruncându-i peste umăr un nepăsător “altădată”, trecea mai departe. Şi în zilele următoare alegea să se întoarcă pe altă stradă, în timp ce tata rămânea să îl aştepte zadarnic la poarta casei. Sângera inima tatei, însă tăcea... Nici nu vreau să-mi mai amintesc cum a procedat atunci când s-a întâmplat să paralizase tata şi era rândul lui ca într-o anumită perioadă a zilei să aibă grija de el, pentru că ceilalţi erau la lucru. El însă pleca fără să-i anunţe pe ceilalţi măcar printr-un bilet lăsat pe masă, că nu poate sau că n-are chef să se mai ocupe şi-l lăsa singur...  

Şi uite, până şi acum, mă uit la el cum zace pierdut în imensitatea patului ce pare să-l înghită, că a rămas doar o aşchie de om cu priviri de şoricel speriat şi totuşi chiar şi din aşchia asta, aceeaşi voce încăpăţânată încearcă să-şi mai impună vrerea, spre deruta celorlalţi, chiar dacă vrerea lui este nerealistă. Şi acum, vocea aceasta venind dinspre trupul împuţinat şi aflat în stare de dependenţă, îi face pe fiii săi pe care până acum i-a dominat, să-l privească derutaţi, încă incapabili să gestioneze neaşteptata situaţie... Nici măcar să-l bărbierescă, să-i taie unghiile şi să-l tundă puţin nu au fost în stare, aşa că tot eu a trebuit să o fac, deşi nu mă pricep. Sau poate această perplexitate este doar aparentă, este doar liniştea dinaintea furtunii... L-am simţit, cu toate că încă bravează, umilt şi cumva înfricoşat de acel ceva pe care nu-l mai poate controla...Iar frica şi umilinţa au ca şi sângele, un miros aparte, inconfundabil. Şi la fel ca şi sângele, ele atrag prădătorii. Sunt acel... călcâi al lui Achile şi îl fac pe om atât de vulnerabil...  

Un timp Angela rămase tăcută, părând să contemple pe ecranul său mintal derularea unor imagini pe care încerca să le desluşească mai bine, apoi continuă:  

- Ştii, această derută momentană a lor, mie îmi spune că de fapt ei obosiseră demult să-şi mai imagineze timpul, cumva şi altfel decât împietrit pe veşnicie, că nu se aşteptau defel la schimbare, că nu-şi puteau imagina cum un monolit poate deveni sub explozia neprevăzutei întâmplări, doar o grămadă de nisip. Însă mă tem mai rău de ceea ce vor face ei când într-un fel sau altul îşi vor reveni din şoc şi vor începe să acţioneze aşa cum îi ştiu, fiecare doar pentru el, fiecare clamându-şi cu îndrăzneală dreptatea, dar mai ales drepturile, după părerea lor lezate în urmă cu ceva timp, când Damian a crezut că face un bine lăsând casa părintească doar fiicei sale Ea este acum plecată afară, că aici în ţară nu se descurca deloc cu banii. Iar băieţii simt că a venit momentul lor şi vor să-şi impună autoritatea aşa cum cred ei de cuviinţă, deşi nu au încă destul curaj. A sosit vremea de plată a poliţelor. Şi cum ce naşte din pisică şoareci mănâncă... şi virusul... acel nevăzut virus al invidiei şi al rivalităţii purtate în numele proslăvirii propriului ego i-a infestat de multă vreme şi pe ei... Fireşte, totul va fi pus sub indiscutabilul semn al bunelor intenţii, dar cum se spune, drumul spre iad doar cu intenţii bune este pavat. Şi nu ştiu dacă ai văzut vreodată ce face o pisică înainte de a-şi mânca şoarecele. Parcă savurează anticipat momentul şi se joacă puţin cu el, rostogolindu-l de colo-colo cu lăbuţele până-l ameţeşte, pândindu-i apoi cu capul aplecat galeş într-o parte orice urmă de mişcare, orice respiraţie...  

Cuvintele pe care Angela le spunea, la început păreau să i se desprindă cu dificultate de pe buze, alunecând lent, precum stropii de ceară topită a lumânărilor, însă pe măsură ce vorbea, parcă tot mai îngreunate de povara nădufului pe care-l purtau, se rostogoleau într-o interminabilă avalanşă. Apoi, la fel de neaşteptat, tăcu. Tăceau amândouă, parcă aşteptând să se risipească ecoul ultimelor cuvinte.  

- Totuşi, spuse Ana într-un târziu, dacă înclin să-ţi dau dreptate şi să fiu de acord că fiii lui Damian procedează aşa cum au învăţat încă din copilărie de la tatăl lor, ei devenind în timp o reflexie clară a ceea ce era în adâncul sufletului său, pentru că el a fost acea oglindă strâmbă după ale cărei imagini s-au modelat ei, atunciel, Damian, de unde şi de la cine ar fi putut deprinde ura şi invidia? Doar tatăl vostru era altfel...  

- M-am gândit şi eu deseori la asta, însă abia când am ajuns să am cunoştinţele de acum, am înţeles. Din păcate la el a fost vorba de o întâmplare nefastă, care l-a marcat pe viaţă. Când s-a născut el, ai mei locuiau încă în casa bunicului, care se afla la marginea a oraşului. Şi aveau o curte mare, grădină, animale, căruţe, adică o gospodărie serioasă în care fiecare membru al familiei avea foarte mult de lucru. Într-o zi, mama a observat cum o pisică a zgâriat urechea câinelui. S-a mirat de comportamentul ciudat al animalului, dar nu i-a dat prea mare importanţă şi şi-a văzut de treabă. Din nefericire, pisica avea rabie şi curând câinele a turbat şi el, şi până să se dezmeticească ei şi să cheme veterinarul, acesta a muşcat vaca, apoi a muşcat-o şi pe mama. Cum pe atunci, nu se făceau tratamentele pentru rabie în oraş, mama a fost nevoită să se interneze în oraşul vecin de peste Dunăre. Şi pentru că încă îl alăpta pe Damian, iar acesta ar fi putut fi contaminat, a trebuit să-l înţarce şi să-l lase în grija surorii sale pentru o lună de zile, pentru că atât dura pe atunci tratamentul. Dar cu toate că mătuşa a avut mare grijă să hrănească copilul, totuşi el a început să slăbească văzând cu ochii. Spuneau că devenise aproape caşectic.  

Bunicul se perpelea şi el neştiind ce să facă. În dorinţa lui de a-l face bine pe copil, a adus butoaie cu apă şi mâl de la baltă şi după ce o încălzea, se cufunda în ea şi ţinând copilul la pieptul lui îi făcea masaje. Şi se pare - am învăţat mai târziu despre asta - că tocmai acea atingere blândă care prin despărţirea de mamă îi lipsise copilului, l-a ajutat să reziste până când aceasta s-a vindecat şi s-a întors în sfârşit, acasă. Acum înţeleg că boala aceea a lui a fost reacţia firească la sentimentul de a fi fost abandonat. Doar că de atunci, la el s-a instalat la nivel subconştient teama că dulcele izvor al afecţiunii ar putea secătui brusc într-o zi.  

Probabil de aceea apariţia noastră - a surorilor sale - l-a făcut să resimtă mai multă teamă decât simt în mod obişnuit copiii în astfel de situaţii; teama că nu va fi suficient pentru toţi. Şi asemeni unui om trecut printr-un cutremur devastator, care la orice altă mică zguduire, caută să se asigure repede din ochi că în jurul său totul este în ordine şi nu se porneşte iarăşi dansul nebun al clădirilor şi obiectelor, avea şi Damian nevoie de asigurări şi reasigurări, că izvorul nu-şi va reduce debitul şi nici - doamne fereşte – nu va seca din nou, pentru el. Nu ştiu dacă părinţii au putut înţelege ceea ce se petrecea cu el şi dacă au încercat până când am apărut pe lume şi noi fetele, să-i suplinească acest gol din sufletul său, iubindu-l mai mult şi satisfăcându-i toate capriciile, sau dacă nici măcar nu au băgat de seamă şi au considerat doar că ceea ce a fost rău a trecut, oferindu-i în continuare dragostea lor aşa cum se pricepeau. Dar se pare că el percepea iubirea pe care o primea de la ei ca fiind insuficientă... ca şi cum ar fi fost un pământ arid atât de împietrit de seceta prin care trecuse, încât ploaia cădea în zadar peste el şi nereuşind să-l pătrundă, băltea sau se scurgea în şuvoaie cu repeziciune.  

Oricum, ceea ce am putut eu să văd de-a lungul copilăriei noastre a fost faptul că a devenit treptat tot mai nesăţios şi tot mai convins că este incorect tratat de cei din jur. Avea mereu impresia că i se oferă mult prea puţin. Însă, în acelaşi timp, nu s-a străduit niciodată prea mult să facă el singur ceva pentru a-şi astâmpăra cumva acea sete arzătoare. Ca şi cum ar fi crezut că ceilalţi îi erau mereu datori cu ceva şi că erau fixaţi pe vecie în rolul de responsabili cu fericirea lui. Însă din punctul lui de vedere, el nu datora niciodată, nimănui, nimic. Şi pentru că părea convins că ceilalţi îi erau mereu datori lui şi că îl nedreptăţeau, nu rareori mi-a fost dat să observ cum se bucura atunci când vedea că ei au dificultăţi, chiar dacă era vorba de persoane care îl ajutaseră atunci când avusese nevoie...  

De aceea, am preferat să nu-i mai spun nimic despre Virgil. Oricum şi înainte Virgil, fiul surorii noastre, parcă îi era un spin în ochi. Poate pentru că-i reamintea mereu că el reuşise în ceea ce fiii săi eşuaseră, întrucât lor nu le plăcuse cartea. Măcar îl consola faptul că din punct de vedere financiar, Virgil cu toată facultatea şi competenţele sale, nu se descurcase nici el prea bine. Şi aşa şi era; oricât de sclipitor ar fi fost el la matematică, oricât de bine se pricepea la programe, nu reuşea în nici un chip, aşa ca alţii, să profite de oportunităţi şi să scoată aşa cum făceau alţii bani şi din piatră seacă. Era mai degrabă un însingurat, nu prea avea prieteni şi din câte am băgat eu de seamă, se mulţumea să se înconjoare cu oameni de calitate îndoielnică, bucurându-se ca un copil de aprecierile lor, mai mult sau mai puţin interesate. N-am reuşit să înţeleg niciodată de ce făcea asta. Sigur, fiecare dintre noi are nevoie de recunoaştere din partea celorlalţi şi fireşte că aceasta nu se poate obţine prea uşor, este nevoie de eforturi, dar el chiar avea potenţial şi atunci, de ce se minţea singur cu aceste facile pseudovictorii? Pentru că sunt convinsă că în forul său interior, era perfect conştient de valoarea lor reală...  

Pentru un timp, amândouă rămăseseră parcă împovărate de greutatea tăcerii, ce se lăsase deodată în odaie. Prin ferestre se strecura înfrigurată înserarea, căutându-şi culcuş prin unghere. Încordată, cu privirea rămăsă pierdută pe undeva printre filele trecutelor zile şi cu umerii căzuţi, Angela părea că nu mai respiră. Aşa cum stătea, părea a fi doar un călător obosit, prăbuşit la marginea unui drum ce nu se mai sfârşea, pe care după ce-l parcursese până acolo, nu se mai simţea capabil să-l termine. Prin mintea Anei, o imagine binecunoscută trecu cu repeziciunea umbrei unui pescăruş în zbor. Nisipul...prea ud, se prelingea greoi, cleios, refuzând să-şi păstreze forma pe care mâinile încercau să i-o dea, sau alteori, foşnea spulberat de vânt în zări.  

- Din păcate, nu cred că se mai poate face mare lucru acum - îi răspunse Ana după un timp, încercând să readucă discuţia pe făgaşul iniţial de la care Angela divagase, ca într-o încercare disperată de a se extrage din copleşitorul prezent. Prezent ce părea perpetuu. Căutând prin amintiri, Anei i se părea că revede de fapt aceeaşi piesă, în care doar actorii erau în parte, alţii. Privi spre silueta parcă împietrită a Angelei.  

- Oare, dacă părinţii săi ar mai fi trăit...? Vocea Anei se împiedică nesigură, în încercarea de a o ajuta pe Angela să-şi lepede invizibila povară. Aceasta tresări:  

- Nu! Sunt convinsă că la fel ca şi atunci când trăiau, nu i-ar fi ascultat deloc. Parcă îi făcea plăcere să-i agaseze cu încăpăţânările lui, cu toate că ele nu-i aduceau nimic bun şi doar de atâtea ori a dat greş atunci când a făcut cum l-a tăiat capul. Dădu din mână a lehamite şi vocea i se frânse brusc. Părea să fi devenit dintr-o dată preocupată doar de pixul pe care degetele îl tot răsuceau cu mişcări rapide, fără încetare. Când după un timp îşi ridică privirile spre Ana, ochii ei păreau să aibă o stranie strălucire metalică.  

- Poate că da, cred că asta este - spuse ea răsuflând obosită, ca după o muncă istovitoare. Mioara, sora mea, era mereu exigentă, uneori poate prea exigentă cu Virgil. Poate că avusese prea multe aşteptări de la tatăl lui, care era cel de-al doilea soţ al ei. Probabil că dezamăgită de primul ei soţ, în adâncul sufletului său, încă nu se vindecase de el şi încă se temea, nemaifiind capabilă să ofere. Şi amândoi păreau să rămână în expectativă, aştepând fiecare ca celălalt, nicidecum el, să preia orice iniţiativă. Nemulţumirea era reciprocă, însă mocnea, rareori se manifesta pe faţă. Odată cu naşterea lui Virgil, toată iubirea ei se revărsase asupra copilului şi îşi dorea foarte mult ca el să fie tot ceea ce nu era soţul ei. Poate că el, sau poate că şi ea - în această a doua căsnicie a ei - nu a reuşit să se acordeze deloc cu el... de fapt, nu ştiu cum au ajuns ei până la urmă într-o relaţie de rivalitate, cum au ajuns să se dezaprecieze şi să se saboteze reciproc, încât până şi cu Virgil sau mai ales cu el, au căutat să trişeze, ca să obţină fiecare, cât mai multă afecţiune din partea lui.  

Dar de obicei, de ce ţi-e frică, nu scapi. Au rivalizat. Totul s-a transformat într-un război de uzură. Şi tot căutând fiecare în parte să pară cât mai impozant în ochii copilului, n-au reuşit până la urmă decât să-şi micşoreze fiecare în parte, statura. Iar Virgil, cu timpul, n-a mai văzut decât scăderile lor, nu şi plusurile. Aşa că niciunul nu i-a fost model, deşi fiecare în parte, avea calităţi deloc de neglijat. Cu timpul, pentru Virgil imitarea slăbiciunilor fiecăruia dintre ei devenise doar o armă, cu ajutorul căreia ar fi putut să se apere de eventualele lor critici, pentru că ar fi putut arunca şi el la o adică, acel: „da’ tu nu?”.Şi uite-aşa, a ajuns treptat să facă exact pe dos decât era sfătuit, de obicei de mama sa. Că doar nu era să facă el ceea ce îi spunea...o femeie! Poate de aceea nu a reuşit să se înţeleagă deloc nici cu Liliana, cu toate că acum când el este la ananghie, tot ea a fost cea care a spus că încă se simte soţia lui şi că nu îl va abandona. Tot ea a căutat şi avocat. Alta nici nu s-ar mai fi uitat...  

- Acum, îşi reluă Ana încercarea de a reveni la discuţia iniţială, un avocat ar putea să-i obţină cel mult o pedeapsă diminuată, dar ţinând cont de gravitatea faptei, pare puţin probabil că va putea evita o condamnare. Totuşi, poate că ar fi bine să încerci să priveşti şi altfel lucrurile. Oricât ar fi de neplăcută şi de neevitat această situaţie, ea reprezintă cu siguranţă o cotitură în viaţa lui Virgil. Poate că paradoxal, ar putea să fie şocul care va genera acea schimbare, pe care şi tu o aşteptai de atâta vreme. Doar de atâtea ori ai spus că viaţa lui nu este ceea ce ar fi fost de dorit să fie şi poate că tocmai această...acest nedorit eveniment îl va orienta în direcţia pozitivă... deşi...  

Ana făcu o pauză dusă pe gânduri... Avea senzaţia că simte piatra de moară de pe sufletul Angelei. Şi întrevedea ce munte de dificultăţi se va interpune şi de acum înainte între Virgil şi ceea ce în accepţia multora, era definit atât de plat, ca direcţie pozitivă, mai ales în condiţiile unei detenţii.  

- Va fi cu siguranţă foarte greu, îşi reluă ea ideea, de parcă s-ar fi aflat în faţa unei planşe de desen de pe care putea şterge tuşele inestetice. Totuşi, în felul ei şi această situaţie este tot o şansă. O şansă de a pune capăt la ceea ce nu a mers în viaţa lui şi de a o lua de la zero. Se avântă:  

- De fapt, pentru a construi ceva, trebuie întâi, într-o formă sau alta să demolezi tot ce era vechi...Sigur că până la urmă, despre orice situaţie am vorbi, tot de alegerile pe care le va face şi de capacitatea lui de a rezista la dificultăţi va depinde totul... Este dur momentul pentru el, însă trebuie să fim realiste, se pare că nu are cum să-l evite. Dar dacă - cuvintele începeau să se precipite - fie chiar şi în acest mod îl va ajuta să se trezească, să se maturizeze, nu va fi totul pierdut. Probabil că deocamdată, tot ce vei putea face, va fi să-i plăteşti avocatul şi...chiar nu ştiu ce ai putea face mai mult. O să vorbeşti cu el când vei primi permisiunea de vizită şi o să vezi de ce mai are nevoie şi ce mai poţi face pentru el. Până atunci... Acum, doar prezentul contează, iar ce va mai fi, vom vedea...  

Ana îşi simţea cuvintele străine, foşnind neascultătoare, ca nisipul ce i se strecura odinioară printre degete, refuzând să se întrupeze în forma pe care şi-o dorea. Şi ca şi odinioară, simţea tentaţia de a renunţa să se mai lupte cu natura lor îndărătnică, lăsându-le să recadă în masa aceea amofă din care se întrupau în cele mai neaşteptate forme, însă doar atunci când cutezanţa gândului le poruncea, precum poruncea odinioară Aladin, duhului sticlei. Doar atunci, putea să vadă cum sub forţa lor se trezea şi creştea acea energie, ca o lumină ce se aprindea în adâncul ochilor, cum devenea tot mai intensă, ca o flacără ce se înălţa şi ilumina faţa şi sufletul celor de lângă ea. Însă acum se simţea atât de derutată şi obosită... De data aceasta, cuvintele parcă îngheţaseră şi după un zbor scurt de efemeridă, recădeau unele după altele şi treptat, înălţau o uriaşă grămadă cenuşie şi amorfă în ea. Vorbele păreau să cadă în gol, incapabile de a aprinde motorul îngheţat al speranţei. Fără ea nimic nu mai părea posibil. Şi i se părea că poartă pe umeri greutatea de plumb a veacurilor.  

Întoarsă acasă, se lăsă în voia muzicii. Sunetele pianului picurau sincopat în căşti, ca stropii unei ploi capricioase, se adunau curgând în valuri ample, i se revărsau unduind în fiecare fibră, înotau prin fiecare celulă ca moleculele de apă vie şi treptat, ascultând sunetele, devenind tot una cu ele reîncepea să se simtă ea însăşi, acel strop viu, atomul pulsând în valul cald de energie al vieţii. Respiră adânc. Totuşi şi mâine va răsări soarele şi dacă va avea mai multă răbdare....  

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Castele de nisip / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 755, Anul III, 24 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!