Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 315 din 11 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Caseta cu amintiri III
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cine avea prune, le punea toamna la uscat pe gratii şi ce bune erau poamele iarna! Adunam nucile pe care le puneam în pod, bune la colivă şi plăcintă, la sarailii şi baclavale sau pur şi simplu cu pâine şi sare, la cei mari, nelipsită fiind şi ulcica de vin. Gospodarii îşi săpau câte o groapă în curte în care puneau cartofi pentru iernat, praz, lăsau câte o răsuflătoare pentru aerisire şi aşteptau mai liniştiţi primăvara. Cine avea vie, făcea asemenea îngropând sticle cu vin, că se păstrează, ziceau ei, mai bine ca la butoi. 
  
Veneau apoi restul sărbătorilor, oamenii păzeau posturile, îi îndemnau şi p cei mici să facă asemenea, se duceau la biserică, noi copiii, ne pregăteam să mergem cu colindeţele, cu buhaiul, cu pluguşorul de anul nou, cu sorcova de sfântul Vasile în prima zi a anoului an, flăcăii în costume naţionale se duceau cu plugul cel mare, intrau în curţile oamenilor, aruncau grâu urându-lke an rodnic, unul din ei recita toată urarea pe care o învăţase pe de rost, că-ţi era mai mare dragul să stai şi să-i asculţi. 
  
S-a întâmplat că într-o perioadă de post cereau copiii: dă-ne lapte bunico! Iar bunica le-a spus cu blândeţe: a muls mama vaca şi a pus laptele să se prindă pentru brânză, dar voi staţi liniştiţi că merge buni să mulgă boii şi vă aduc lapte imediat, după care punea borş la fiert şi le da să mănânce cu mămăligă sau cu pâine dacă aveau. 
  
Asta pentru că şi adulţii priveau cu sfinţenie postul din cauza căruia nimeni nu s-a îmbolnăvit vreodată. În perioadele de post nu se organizau petreceri cu lăutari şi nici baluri. În noaptea de sfântul Vasile fiecare gospodină desfăcea o ceapă, o tăia pe jumătate, scotea douăsprzece foi pe care le decojea, le aşzea pe două rânduri de câte şase, punea sare în fiecare şi a doua zi dimineaţa, în care era mai multă apă, ştia în care lună va ploua mai mult şi în care mai puţin, sau dacă urma să avem parte de un an secetos. 
  
Era mai puţină ştiinţă de carte, se trăia mai greu, dar oamenii erau mai curaţi sufleteşte, vârstnicii erau respectaţi, datinile de asemenea, un tânăr putea să se considere intrat în rândul lumii, abia după ce făcea armata şi se rostuia la casa lui. 
  
Iarna alergam printre nămeţi, ne dam cu sania, făceam câte un om de zăpadă, după câte un îngheţ mai straşnic, alergam să ne dăm pe gheaţă până când ni se udau încălţările, le puneam pe sobă să se usuce şi, când nu mă vedea mama, alergam să încerc gheaţa şi desculţ. 
  
Cred că vărsatul de vânt l-am făcut ceva mai târziu, că mă văd şi acum uitându-mă cu jind pe geam la copiii care alergau prin troiene şi mi se scurgeau ochii după ei. 
  
O singură dată sau de două ori, nu mai ţin minte exact împrejurările, am încercat şi opincile, după ce am fost înfăşurat zdravăn cu obiele, mi-au legat nojiţele până sub genunchi că frate-meu s-a uitat la mine şi mi-a spus admirativ: eşti motorizat că n-ai treabă, poţi să mergi şi la onu să ceri pace. 
  
N-am prea înţeles ce să cat eu la onu, la Onu lu' Zgâmbu, despre el am crezut că e vorba şi ce pace să cer eu de la el. 
  
Eram mic de tot, a rugat-o cineva pe mama să mă lase la o plimbare cu sania, parcă văd şi acum un cal roşcovan care zbura scoţând abur pe nări şi eu, o biată mogâldice în spate la fundătoare. A oprit omul sania unde avea treabă, a vorbit cu o femeie care ieşise tare înfofolită iar eu neastâmpărat, m-am ridicat în picioare. A smucit omul hăţurile îndemnându-şi armăsarul iar eu m-am înfipt scurt cu capul în zăpadă, că mi-a trosnit zdravăn şira spinării. 
  
Altădată m-am lovit mai tare la genuchiul stâng că şi acum calc mai blând cu stângul şi ceva mai apăsat cu dreptul. 
  
Odată cu desprimăvărarea, începeau să curgă streşinile, ieşeam ca gâzele la soare să ne uscăm lăbuţele, vedeam cum se micşorează stratul de zăpadă, cum capătă o crustă care se ţinea scrob dar se şi înnegrea de tristeţe, nu mai avea albul pur al ninsorii proaspete şi înţelegeam că-şi plânge apropiata dispariţie şi se topea văzând 
  
cu ochii. 
  
Cum apuca pământul să se zvânte cât de puţin, luam cercul mare de la sobă, îmi eşterise cineva o cârjă dintr-o sârmă groasă şi alergam roata, că tuşa Rada văzându-mă odată, am auzit-o rugându-se; Dă Doamne, căldură la copii, adu Doamne mai repede primăvara! 
  
Când prindea puţin răgaz, mama pregătea leşie şi osânză pentru săpun, cu care ne spăla pe noi copiii, fără să facem nici un fel de mătreaţă sau alte boli ed piele. 
  
Se trezea natura la viaţă, înverzeau câmpurile. 
  
Începea apoi lucrul în grădină, punea lumea ceapă, usturoi, ridichi, verdeţuri, praz, napi dar şi la câmp, arat semănat, săpat, apoi ochii pe cer, plouă sau nu plouă în mai, avem sau n-avem la toamnă mălai? 
  
Nu apuca omul să respire că lumea că începea secerişul, treieratul cu batoza la izlaz, adusul recoltei, culesul porumbului, pregătirea pentru o nouă iernare, şi tot aşa cum îşi adaugă copacii inel după inel, îşi socoteau şi ei, oamenii, un an în plus la roata vieţii. 
  
Dam fuga pe arie, alergam la spatele batozei unde se cărau paiele, ne aruncam care mai de care peste lanţul cu care se lega grămada de paie şi când ne ridicam, trebuia să plătim costul distracţiei, curăţindu-ne de pleava cvare ne pătrunsese peste tot: în cămăşi, în păr, pe după gât, pe faţă. 
  
Tuşa Rada ştia să povestească foarte frumos, că puteam să stau ceasuri întregi să o ascult. Fusese fată frumoasă în tinereţe, îmi arăta pozele scoase la un iarmaroc, frumoasă să o bei într-un pahar cu apă rece, cum se zicea pe la noi. 
  
Când eram mic de tot, eu nu mai ţin minte dar mi-a povestit făcând haz, se apucase să vopsească nişte fire de tort împreună cu o altă surată şi cum se tot împiedecau de mine în sus şi în jos, zicea că părul meu era alb ca al unui moşneag, una din ele a avut ideea să mi-l vopsească. Şi eu am stat cuminte până când o parte din păr mi l-au făcut turchez, iar partea cealaltă au lăsat-o neatinsă. 
  
Şi după ce ele au început să râdă cu poftă de cum arătam, m-am pus şi eu pe un plâns revoltat, nu de ce mi-au vopsit părul, ci de ce râd de mine. Şi am plecat acasă bombănindu-le. 
  
Tot de la tuşa Rada am aflat că era în sat un fătălău, care crescuse ditamai vlăjganul, i-au găsit ai lui o fată şi i-au spus să se însoare dar el nu voia cu nici un chip până nu-i cumpără taică-su un briceag în formă de peşte, cum văzuse el la cineva şi-i plăcuse mult. Să vadă lumea că poartă el briceag legat cu zale sau sau chiar cu sfoară la brăcinar şi atunci da, se însoară. 
  
La prăvălie nu se găseau, din altă parte nu mai avea de unde aşa că a pus taică-su boii la căruţă şi hai la târg la Ploieşti după briceag în formă de peşte. A pierdut taică-su câteva zile pe drum, a venit cu briceagul acasă, i l-a dat şi s-a învoit fătălăul să se însoare. 
  
Ştia să dea în bobi, din cauza războiului se mobilizaseră mulţime de oameni din sat, printre care şi tata, apoi se rechiziţionaseră cai şi căruţe, iar familiile se rugau la Cel-de Sus pentru ajutor. 
  
A rugat-o mama să înşire bobii pentru noi, fă Anico, vine, te uiţi pe drum să-l vezi, şi după ce şi-a strâns boabele de porumb pe care le întrebase ce şi cum, ne-am şi pomenit cu tata acasă, cred că în momentul acela nu se afla mai departe de câteva sute de metri de noi. 
  
Am mai aflat că bătrânii noştri se numeau de fapt, Ioniţă. Numai că unul din ei se ocupa cu strânsul untului din comună pe care împreună cu alţi consăteni, porne au de cu noapte cu căruţele să-l ducă la oraş. Poposeau în pădure, întotdeauna în acelaşi loc unde găsiseră un luminiş, puneau căruţele în cerc, aigurau paza prin rotaţie de frica lupilor iar dimineaţa plecau din nou. Şi astăzi în hărţile topografice locale, mi-a spus unulm din unchii mei, locul lor de înnoptare se cheamă Poiana untar'lui. 
  
Şi încet încet profesia de untar, a făcut să treacă în umbră numele neamului, iar când s-a schimbat notarul comunei, cel nou, probabil auzind că s-a mai născut un plod de-al untăreştilor, aşa l-a trecut în registrul de naşteri şi schimbarea fusese legiferată. 
  
O altă rubedenie de-a noastră spunea tuşa Rada, fusese pădurar trăise într-un bordei ed pământ în inima pădurii, gospodărindu-se singur cum putea. Şi ce urmează, chiar dacă seamănă cu o poveste de adormit copiii, eu cred în sinea mea că este adevărat. 
  
A auzit un mormăit de urs şi de teamă a blocat uşa pe interior cât a putut de bine, împingând şi el contra. A stat, a aşteptat şi şi-a dat seama că ursul nu avea nici o intenţie agresivă, mormăitul lui semănând mai mult cu un fel de plâns, dacă un urs poate să plângă. Ce să facă? Nu avea de la cine să ceară nici un fel de sfat sau ajutor. Martine în sus, Martine în jos, ce e cu tine? Cu ce pot să te ajut eu? 
  
A căpătat curaj, a întredeschis puţin uşa, ursul stătea cu laba întinsă, jelindu-se în flul lui şi pădurarul a înţeles că i-a dat un mărăcine şi a venit să i-l scoată duşmanul lui, omul. 
  
Şi-a luat inima-n dinţi şi cu mâinile tremurânde, a reuşit să-i scoată mărăcinele, spunând apoi că ursul a plecat mormăind a mulţumire. 
  
În timpul liber umblam prin lada de zestre a mamei în care erau grămădite multe amintiri, printre care şi moţul meu de copil de la botez, legat cu o fundă roşie, alături de cel al fratelui. 
  
De Ziua Eroilor ne punea doamna învăţătoare să ne îmbrăcăm frumos, făceam serbări, spuneam poezii, ne scotea în plimbare la pădure, ne explica rostul monumentului cu vultur din mijlocul satului. 
  
După amiezile, îmi mai petreceam timpul liber pe la primărie, funcţionarii plecau care încotro, omul de serviciu aşijderea şi uite cum o primărie întreagă ajungea să rămână pe mâna unui copil ca mine. 
  
Cea mai mare plăcere a mea, era să mă reped când suna telefonul cu manivelă şi la alo, cine este acolo, eu răspundeam îngroşându-mi glasul şi umflându-mi pieptul: omul de sirvici. Mă ţâcă, tu ştii să iei o notă telefonică? Nu ştiu bre nene, sună mai târziu. 
  
Dacă aveam mai mult timp la dispoziţie, exersam la maşina de scris Remington a primăriei, că deprinsesem de bine de rău meşteşugul ţăcănitului ca fiind ceva mai elevat, la care nu ajunge oricine, gândeam eu în mintea mea de copil. 
  
Odată iarna, alergam pe gheţuş unul după altul, ne împiedecam cădeam grămadă şi nu ştiu cum s-a făcut că la un moment dat am fost prins între doi, cu gâtul aplecat că era gata gata să mi se rupă coloana. Mi s-a făcut frică şi am fugit în clasă, ca cel mai cuminte dintre toţi. 
  
Mergeam la biserică dar şi acolo ne ţineam de şotii. Când aveau loc deniile, ieşeam mai devreme, ne postam doi inşi de o parte şi de alta a uşii, copiii care ieşeau cu lumânări aprinse berauz cele mai sigure victime ale noastre: unul îi sufla în lumânare iar celălat îi trosnea o palmă, că cel maltratat nu apuca să vadă pe nimeni, ochii lui fiind concentraţi pe flacăra lumânării. 
  
De sfintele Paşti, cineva a observat când treceam pe sub cruce că jos era pictat un drac şi am luat hotărârea eroică să-l radem. A adus cineva d acasă un capac d clopoţel de bicicletă comportamentul nostru a căpătat subit un elan dubios, am trecut de mai multe ori pe sub cruce şi l-a ras cât am putut de tare de pe crucea Domnului. Să se înveţe minte că nici acolo nu este loc pentru el. 
  
Altădată, la o denie, ascultam slujba în genunchi şi în faţa mea stătea Fiţica, domnişoară în toată regula, fata doamnei învăţătoare, care avea un coc dichisit din cozi împletite, ca un disc de telefon. Nu ştiu ce imbold diabolic m-a împins şi am apropiat lumânarea de el, iar părul a început imediat să sfârâie arzând. M-am trezit suflând în reprize scurte, să sting focul, fără să-i atrag atenţia. Cine m-a văzut din apropiere a zâmbit dar pe mine mă trecuseră năduşelile. O singură secundă dacă mai întârziam, nimeni n-ar mai fi putut să oprească tragedia. 
  
După cincisprezece august ni se spunea că la munte a făcut cerbul pipi în râu şi din cauza asta s-a răcit apa, cee ce punea scăldatul sub un embargo absolut. 
  
În copilăria mea, în vreo două rânduri primăvara, după topirea zăpezii la munte, Ialomiţa se umfla şi ieşind din albia sa, ameninţa să intre în sat. Toţi o auzeam vuind cu înverşunare, sătenii erau pieriţi de frică, alergam la marginea satului şi priveam cu groază valurile mânioase care se rostogoleau măturând tot ce le sta în cale, Ieşeau şi gospodarii să stea de veghe la capătul podului, împreunând mâinile şi rugându-se la Dumnezeu să abată necazul de la ei. Ţin şi acum minte senzaţia aceea de neputinţă a omului rămas dezarmat în faţa viiturilor care puteau să măture totul în calea lor. Ce să ne facem noi când om vede că vine apa peste noi şi ne ia totul la vale, se întrebau oamenii speriaţi. 
  
Cu timpul, începuseră oamenii să mai deschidă ochii asupra celor din jur, să tragă nişte concluzii, unele pripite şi care apoi, tot împotriva lor se întorceau, dar erau nişte concluzii. 
  
Cine avea posibilitate, îşi lua cal şi căruţă şi cutreiera satele vecine sau târgurile după ce numim noi astăzi articole deficitare pe care apoi le vindea pe sub mână în sat. Un drum două, banii la teşcherea şi pofta vine mâncând. 
  
Dar ce te faci când şi alţii mirosiseră cum stau lucrurile şi atraşi de această fata morgană a prosperităţii, începuseră să bată aceleaşi căi şi să le râdă în nas făcându-le concurenţă? Simţiseră şi ei fiorul bancnotelor albastre după fiecare drum. Aşa se face că neamul Minuleştilor, trimite vorbă lu' Ionică Mitroi, mă' să nu te mai prind prin cutare loc, că s-a zis cu tine! Bine mă', hai să vedem atunci care pe care. 
  
Şi uite-aşa începea un război deschis între unii şi alţii, care de fapt nu avuseseră nimic unii contra altora, puţin mai înainte. Nu e vorba nici de clanuri siciliene, nici de vendetă ci de noţiunea de concurenţă, cu care de-abia acum făceau cunoştinţă. Erau prea mulţi pentru un sat aşa de mic. Începea procesul de eliminare a celor mai slabi, de către cei mai puternici. 
  
Acest Ionică Mitroi pe care l-am cunoscut mai bine că locuiam pe aceeaşi uliţă, era un tip de haiduc, în stare să ridice singur căruţa de jos şi să plece cu ea în spate. Cred că ar fi putut să bea singur o damigeană de vin şi pe urmă să se apuce de treabă. 
  
Ca flăcău, vorbea şi el cu o fată din Becheneşti, au pus la cale nunta şi s-a dus ginerica să sărute mâna lu' tata socru într-o seară. Avea un cal în stare să mănânce din tava cu jeratec, l-a înhămat la şaretă, a intrat în curtea gospodarului; uite tată socru aici o damigeană cu vin, cozonac, nişte păsări tăiate, pune-le bine, trag şareta, deham calul şi vin şi eu. 
  
A luat tata socru ce a putut el pe braţe, le-a dus în casă, a ieşit să mai facă un drum şi a văzut curtea goală. Ptiu' drace! 
  
Se dusese pomina în tot satul că lumea numai despre asta vorbea: Văzuşi fă' soro, cum a plecat pezevenghiul şi l-a lăsat pe bietul om cu nunta de ruşine? Da' fă' şi cu porţile deschise! 
  
Ceilalţi, din neamul Minuleştilor îi aţineau calea şi unde se întâlneau, se lăsa cu carambol. Ori de câte ori avea loc o astfel de întâlnire, se dădea alarma şi se strângea lumea ca la urs, numai de dragul de a privi căci nimeni nu îndrăznea să intre în mijlocul lor şi să-i îndemne la pace. După o astfel de ciocnire, am alergat şi eu la faţa locului să mă informez cu privire la soatra tizului meu de care eram mândru. Am ajuns după consumarea bătăliei propriu zise şi era atâta lume, mai ceva ca la un iarmaroc unde s-ar fi dat toate pe degeaba. 
  
M-am oprit la poartă, m-am zgâit printre uluci, toţi comentau în fel şi chip desfăşurarea ostilităşilor: Auu săracul, să ştii că nu mai scapă! Cum a încasat-o fă' lele aşa d rău? Da' el n-a apucat să facă nimic bre, soro? Ooh, de l-ai fi văzut fă, cum săriseră patru cinci pe el şi l-au pus jos. Da' s-a sculat zdrahonul cu ei în spate, a smuls un par din gardul lui Zăgănel şi a rupt parul pe ei, nu alta, că una două, n-a mai avut în cine da. 
  
Eroul sta la vedere în faţa odăiţei, pe un scaun, parcă-l văd şi acum, rănit în mai multe părţi la cap, Dora, nevastă-sa, o femeie frumoasă că ţi se scurgeau ochii după ea privind-o, îl tampona cu nişte prosoape care se înroşeau imediat şi le schimba apoi cu altele. 
  
Gemea sau mai bis mormăia scurt dar nu se văita. N-a vrut să fie chemat nici medicul de la dispensar, nici altcineva. 
  
După numai două zile se însdrăvenise că nu-ţi venea să crezi. Acasă m-a întrebat mama: Ai fost mă' la faţa locului, cum e? Aoleu, bătută rău faţa locului. 
  
Stam într-o zi de vorbă cu alt copil de seama mea pe pod, când a venit nea Liţă al Banii cu caii, rugându-ne să-i scăldăm noi că el nu mai poate, cred că avea aproape şaptezeci de ani. 
  
Am sărit în sus de bucurie, am încălecat caii, fără să-mi pese că eu nu mai făcusem niciodată aşa ceva. Intraţi în apa caldă, caii nu se grăbeau să mai iasă, eu eram nerăbdător, l-am bătut pe al meu pe greabăn dar s-a scuturat şi m-a aruncat în apă. 
  
Nu ştiam să înot şi m-am trezit ducându-mă la fund. Cred că din disperare, dumneavoastră puteţi să spuneţi dintr-un spirit de conservare de care nu-mi dam seama, am început să dau dezordonat din mâini şi din picioare, să calc apa şi nici mie nu mi-a venit să cred când am reuşit să scot capul afară, chiar sub botul calului care se scuturase de mine ca de o ceapă degerată. M-a privit cu o indiferenţă totală, dacă ar fi fost în stare, cred că mi-ar fi dat şi cu tifla să mă învăţ minte, apoi m-a dus şuvoiul mai la vale unde apa nu mai era aşa de adâncă şi, iată-mă din nou salvat într-un moment de cumpănă a vieţii. Dacă aş fi înghiţit o singură gură de apă, eram pierdut. 
  
Încă o dată Îngerul Domnului mă scosese viu din ghearele morţii. 
  
Venise într-o vară în sat un inginer din Bucureşti, să facă topografia păşunilor, Constantinescu Alexandru şi cum lumea era curioasă şi-i punea tot felul de întrebări, ca să fie lăsat în pace, răspundea mereu acelaşi lucru: poate creşte iarbă mai bună. Îl cazase primăria la o mătuşă a mea, Stanca şi când a auzit că are nevoie de un ajutor care să-i care instrumentele pe izlaz, s-a gândit imediat la mine. Şi uite-mă cu aparatele lui optice în spate, cu trepiedul pe care le monta şi încă o valijoară, ducându-le şi aducându-le pentru zece lei pe zi, cu care puteai să cumperi atunci cinci pâini negre. 
  
Mai angajase pe cineva, pe Marin al lui Vlazgă, pe care-l trimitea acolo unde păşunea făcea câte un cot, acesta trebuia să ţină nemişcată o ştachetă cu semne şi cifre roşii, până când reuşea el să-şi noteze cotele, unghiurile, după care îi făcea semn să meargă la curba următoatre. 
  
Din timp în timp îmi da voie şi mie să privesc prin luneta lui şi mi s-a părut tare ciudat să văd toate imaginile răsturnate iar pe Marin cu ştacheta stând cu capul în jos, fără să cadă. 
  
Apoi s-a mutat în satul vecin, la Bilciureşti unde nu l-am mai putut însoţi decât foarte puţine zile, din cauza distanţei prea mari. 
  
Prin clasa a patra, parcă simţeam că-mi dă inima ghes spre ceva necunoscut că începusem să o rog pe una din fetele mai mici, Cateluţa, să-mi ţină loc şi să stea cu mine în bancă. 
  
Îmi cumpărasem de la librăria din Bilciureşti un şah, că la noi nu se găsea şi jucam de unul singur şi cu albele şi cu negrele, pentru că eu câştigam şi cu unele şi cu altele. Sau dacă vreţi, tot eu pierdeam cu oricare dintre ele. 
  
La serbări spuneam poezii, mi se da să recit monoloage cu temă ca de exemplu: 
  
Eu sunt Tito, iau cuvântul 
  
Mă cunoaşte-ntreg pământul 
  
Şi vă vorbesc ca la fraţi: 
  
Vă ordon să mă votaţi 
  
Că de când am tot 
  
(voce din public): cotit-o 
  
Striga lumea: Jos cu Tito! 
  
Cine-a îndrăznit să spună? 
  
Asta este o minciună! 
  
Păi nu-s eu... socialist? 
  
Nu sunt eu mare... 
  
(voce din public): fascist? 
  
Şi aşa mai dparte, şi aşa mai dparte. 
  
Indicaţii şi orchestră să fie, că poeţi se găsesc. 
  
Eram mic, am auzit de la mama, m-a umflat râsul, pe urmă mi-a venit să plâng. Un bătrân a fost găsit mort în podul casei într-o zi de sărbătoare când ceilalţi erau la centru. La centru însemna fie la hora care avea loc în hanul lui Vasile Boroi, fie în bodegă la un taifas între vârstnici, unde se mai punea ţara la cale, în jurul unui dorobanţ de ţuică fiartă, de secărică sau de monopol. 
  
L-au pregătit pe moşneag pentru ultimul său drum, l-au spălat, au vrut să-l primenească şi atunci cineva a descoerit că are ceva în gură. Era vorba de o bucată de şorici cu care se înecase. 
  
Probabil că atât de mult şi-a dorit o bucată de şorici, la care nu ajungea când era toată lumea acasă, că s-aurcat în pod după ea şi de la asta i s-a tras. Să mori din cauza uinei bucăţi de şorici. Aşa ceva nu mai auzisem. 
  
Cum am mai auzit de alta şi mai şi: a trecut o maşină prin sat care a accidentat o femeie de peste şaizeci de ani, şoferul şi-a văzut de drum iar femeia a decedat. Agentul în uniformă albastră, s-a temut că urmează anchetă de sus şi a scris în actele de constatare că lelea cutare s-u urcat în cireş, a căzut şi gata! 
  
La oraş se deschideau peste tot şantiere, în primul rând de construcţii, era mare nevoie de mână de lucru necalificată, plecau oamenii de la ţară pe capete, că satele se goleau văzând cu ochii. Unii intrau în şcolile de şoferi, cei mai tineri urmau diverse cursuri de scurtă durată şi se vedeau ajunşi meseriaşi cu patalama la mână: electricieni, bobinatori, mecanici, strungari, macaragii, etc. 
  
Şoferii trăgeau seara acasă cu camioanele, mai făceau câte o cursă la ciubuc şi în loc să se cârpească, mai rău se rupeau. Pe un autobuz IRTA Moreni – Ploieşti care trecea pe la noi, ajunsese şofer un flăcăiandru din sat. Într-una din zile porneşte în cursă, ia banii de la pasageri dar eliberează mai puţine bilete. Pe traseu, control: biletele vă rog şi un alt tânăr spune candid: eu am, plătit dar nu mi-a dat bilet. S-a lăsat cu ceva daraveră, şoferul a scăpat cuj a scăpat şi pe urmă vendetă declarată: De ce i-ai spus, mă'? Da ce voiai tu, mă'? Să-ţi plătesc şi ţie biletul şi lu' ăla de la control amenda? Păi ce, s-a întâlnit hoţul cu prostul?! 
  
Şi uite cum într-una din seri cel apostrofat pe nedrept apare în faţa autobuzului ducându-se cu bicicleta undeva la treburile lui. Şoferul trage volanul, trece de pe dreapta pe stânga, îl loveşte în plin şi pleacă mai departe. Iată ce întorsătură tragică poate lua un incident mărunt: moartea unui tânăr care avea viaţa în faţă iar celălat primeşte o groază de ani închisoare. 
  
O mătuşă de-a mea căsătorită şi despărţită, Lenuţa, a vrut într-o zi să-şi mai verse năduful pe fostul ei bărbat, Gică al tuşii Marioara şi m-a trimis pe mine la poarta lui să-l măscăresc. 
  
Du-te Ionică, eşti mic şi ţie nu-ţi face nimic. M-am dus la el, am strigat de m-au auzit toţi vecinii, zgâlţâiam poarta atât cât puteam eu de parcă el era vinovat de căderea Romei şi când a ieşit din casă i-am strigat: 
  
- Să-ţi fie ruşine, scrofosatule. 
  
- Ia mai zi mă' o dată. 
  
- Să-ţi fie ruşine scrofosatule. 
  
- Mă copile, ia vino-ncoace mă' să stăm noi puţin de vorbă, dar eu dădusem colţul şi am alergat la Lenuţa să raportez misiune îndeplinită. 
  
Se întâlneau doi megieşi ţinându-şi progeniturile de mână şi nu apucau să-şi dea bineţe ca lumea, că amândoi copiii se şi încăierau după care începeau să bâzâie la unison. 
  
- Ce aveţi mă' împieliţaţilor, de nu vă liniştiţi? M-a lovit la lingurică, se plângea unul din ei. 
  
- Şi tu, ce, ai fost mai breaz? Eu i-am dat la ţurloaie să se înveţe minte. 
  
Imitându-i pe cei mari, copiii sunt convinşi că fac un lucru bun, acordându-şi importanţa cuvenită. Dar tot de la ei le deprind şi pe cele mai puţin bune. 
  
- Mi-ai făcut-o cumătră, zicea cu năduf un sătean, plângându-se de nu ştiu ce lovitură sub centură. Eh, las' că te pasc eu pe tine, nu scapi tu aşa cu una cu două. 
  
- Bine, da ai grijă să mă paşti p-acolo pe unde am şi ceva iarbă, răspundea cu ifose cea interpelată. 
  
Mergeam cu alţi copii prin pădure după ciuperci, ghebe, mănătărci, hribi, hârciogi şi încă un soi numit popular aia a calului. Dar circulau şi anecdote de genul calului fugit de la ceape. De ce-ai fugit mă' că mă pune primăria la gloabă? Păi, l-am auzit pe brigadier spunându-le omenilor: Dacă nu munciţi ca lumea, la toamnă vă dau aia a calului la zile muncă. 
  
Nu rămânea colţişor din curte, din magazie sau din pod care să nu fie cercetat cu de-amănuntul. Era în magazie o putină mare pentru borhot în care îmi găseam de regulă adăpost la v-aţi ascunselea iar câte unul mai fricos, când se sătura să mă caute prinn curte şi negăsindu-mă, începea să plângă smiorcăindu-se: ieşi afară, ştiu că te-ai ascuns în putină! 
  
Aşa am descoperit în pătul două puşti mari şi grele, la care când mă plictiseam ţăcăneam toată ziua până într-o zi când au dispărut de acolo fără urmă. La fel la mătuşa Stanca, într-una din zile, am început să mă târăsc pe sub pat şi am dat şi acolo de alte două la fel de mari dar acestea aveau şi şpăngile care luceau în semiîntuneric. 
  
Fratele meu ajunsese ditamai flăcăiandrul, se ducea seara în sat, făcea curte la fete şi într-una din seri a venit acasă cu Săndică, un alt flăcău, noi eram la masă în bucătărie şi aveau un pistol, Walter am auzit, pe care voiau să-l încerce trăgând de-a lungul şanţului. 
  
Când mă fac mare, ziceam în mintea mea, fac şi eu rost de un pistol ca ăsta, chem fetele să stau de vorbă cu ele la poartă şi le arăt pistolul. Cu asta eram convins că le dau gata. 
  
Mai târziu Săndică a plecat în armată, dar l-a biruit dorul de casă că era hotărât să facă orice să se întoarcă la părinţi cât mai repede cu putinţă. Avea nevastă şi un băieţel de dorul căruia nu mai putea. Cine l-o fi învăţat să forţeze o reformare prin îmbolnăvire, nu ştiu. Dar s-a apucat să strângă mucuri de ţigări, le-a fiert, a băut zeama aceea otrăvită de tutun, s-a îmbolnăvit a fost lăsat la vatră, dar n-a mai putut să se vindece. 
  
A procedat copilăreşte, tăindu-şi fără să vrea, de la această vârstă fragedă, firul şi aşa destul de firav al zilelor. 
  
Când voia primăria să anunţe ceva sau să facă vreo convocare, chema gornistul pe care îl punea să sune într-o trompetă veche, probabil din primul război dacă nu din cel de independenţă şi acesta colinda satul de la un capăt la celălalt, ieşeau oamenii la porţi şi întrebau ce este: Ordin de la primărie, să veniţi mâine la cămin că vă beleşte, aţi auzit? 
  
Altădată mă pasiona scrisul cifrat şi eram tare încântat să pun o foiae de hârtie peste una de indigo cu faţa în sus, scrisul se imprima de-a-ndoaselea peste cealaltă faţă, iar pentru citit foloseam oglinda, secret de care oricine putea să-şi dea seama după faptul că literele erau erau înclinate spre stânga şi nu spre dreapta. 
  
În repetate rânduri, profesorii erau trimişi din casă în casă să semneze oamenii câte un apel fie pentru pace, fie pentru eliberarea Coreeii, fie unul de protest împotriva condamnării la moarte a lui Iulius şi Ethel Rosenberg care până la urmă au fost executaţi pe scaunul elctric sau, în campanie pentru alfabetizare. La primărie se afla o gazetă de perete unde erau combătute atrocităţile din insula Ada Kaleh şi acţiunile duşmănoase ale imperialiştilor titoişti. 
  
Veneau instructori de la raion care ţineau conferinţe cât de bine o duc oamenii din Uniune care şi-au unit pământurile şi au scăpat de şobolanii care îşi făceau cuiburi în răzoare (!), despre înaltul nivel al ştiinţei şi tehnicii la care s-a ajuns numai prin efort colectiv şi ni se arătau fotografii cu tractoare elctrice (!) care arau acolo. Unde or fi acum aceste tractoare, nu mai ştie nimeni. 
  
Ni se cerea să facem însămânţările la timp ca să fie pace, să fim vigilenţi împotriva aţâţătorilor la război şi să demascăm cu toată puterea imperialismul anglo-american. Până la preadrea către bazele de recepţie, grâul colectivului era depozitat în magaziile sătenilor şi acestea încuiate bineînţeles. Numai că nici oamenii nu se lăsau mai prejos: se strecurau cum puteau pe sub magazii, făceau cu burghiul câte o gaură în podea, îşi umpleau sacii şi astupau la loc cu un cocean de porumb, întotdeauna bun la ceva. 
  
Unul din săteni biruit de o poftă nebună după struguri, a sărit şi el noaptea gardul la Gospodărie dar a avut ghinion că l-au prins şi a doua zi a fost purtat cu o coroană de struguri după gât, flancat de doi slujitori ai forţelor populare în uniformă, prin tot satul. Când am auzit, m-am şi înfiinţat în cohorta de copii care se mărea văzând cu ochii şi am urmat alaiul, hlizindu-ne şi făcându-i prăpăditului clipele şi mai amare, decât orice altă pedapsă. 
  
Ieşea lumea la porţi, fiecare comenta după cum îl tăia capul, iar el era oprit în dreptul fiecărei case cu apostrofarea: Mai zi mă' o dată! La care el îşi privea vârful picioarelor lui goale şi rostea cu o totală lipsă de convingere: Cine o mai face camine, ca mine să păţească! 
  
Mă făcusem mai măricel, îmi plăcea să citesc basme şi alte cărţi care îmi stimulau imaginaţia: Pintea Viteazul, Radu Greuceanu, Gruia lui Novac, Voica, poezii populare, balade, culegeri de snoave şi altele. 
  
Uneori asistam fără voia mea la vreo discuţie privind treburile mai înalte dar acestea neprivindu-mă, nu le luam în seamă. Dar ştiu însă că odată fratele meu vorbea cu tuşa Lăzărica şi l-am auzit spunând că „scăpăm noi de ăştia, cum ai lua un tuci cu apă fierbinte de pe sobă şi l-ai pune în zăpadă: nici nu ştii când se răceşte!” 
  
Acum când scriu, stau şi mă gândesc ce premoniţie genială a putut să aibă un flăcăiandru cu patru clase de la ţară, care nu făcuse nici măcar armata: Întreaga cortină zisă de fier şi care avea în spate a doua forţă militară din lume, a căzut fără să se tragă nici măcar un singur cartuş! În condiţiile în care de la război încoace nu cred că au existat nici măcar trei ceasuri întregi pe întregul mapamond, de pace totală, în care să nu se tragă cu arma şi să nu moară oameni în conflicte armate. 
  
De multe ori îmi aduc aminte de amănunte, la care nu m-am mai gândit probabil, din momentul în care acestea au avut loc şi e surprinzător să constaţi cât de departe poate coborî memoria scoţându-le la iveală. Amănunte care nu au mai avut loc în povestirea de faţă. 
  
Am avut o copilărie însorită pe care am trăit-o cu intensitate. Un dat al soartei cu care nu te întâlneşti decât o dată în viaţă. Şi în mintea mea de copil nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă o duc greu, nu am suferit niciodată pentru lucruri pe care mi le-aşi fi dorit şi la care nu am ajuns. 
  
Din cauza aceasta nu am invidiat şi nici nu invidiez pe nimeni din cei care au avut parte de tot ce şi-au dorit, când au venit pe lume. 
  
Această comoară pe care nu aş schimba-o pentru tot aurul din lume, e o bogăţie sufletească de un fel aparte şi sunt mândru şi astăzi că-mi aparţine numai mie definindu-mă. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Caseta cu amintiri III / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 315, Anul I, 11 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!