Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 314 din 10 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Caseta cu amintiri II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Un sat cu oameni harnici, care n-aveau cui să se plângă că o duc rău şi care din tată-n fiu, nu cunoscuseră altceva decât asprimea coarnelor plugului. Lucrau pământul atâta cât aveau şi cu ce strângeau toamna de pe câmp, trebuiau să iasă din iarnă, până când da colţul ierbii. 
  
Ţăranul când nu are cine să-l ajute, îşi trece hăţurile pe după cap, apasă cu toată puterea brazda, la capul locului scoate plugul şi se întoarce, rugând căluţul să fie ascultător şi să nu-i dea prea multă bătaie de cap. 
  
Când rămâneam singur, chemam copiii pe la mine şi ne jucam cu nişte rotile mari de plug, unul se aşeza deasupra şi ceilalţi îl trăgeau de la grădină până la poartă şi înapoi. 
  
Mai am şi acum proaspete în minte clipele când ieşeam cu alţi copii la centru, când alergam după trăsura coanei Tanţa şi ne agăţam în spatele ei de ce puteam, vizitiul care ne mai altoia cu biciul, dar şi trecerea de care ne bucuram în ochii ei, că îl certa pe vizitiu să ne lase în pace. 
  
La plecarea ei din sat, rămăseseră sumedenie de cărţi care zăceau pe podelele prăfuite, altminteri tot ce se putuse lua, fusese cărat fie în văzul oamenilor, fie pe ascuns. Cărţile, se vede treaba că atunci nu interesau pe nimeni. 
  
Mai târziu ca student, aveam s-o întâlnesc în Bucureşti muritoare de foame... 
  
De câte ori n-am fugit de acasă să mă scald, îmi cosea mama cheutoarea de la gât, să nu mai pot scoate cămaşa de pe mine şi cădeam apoi rugând vreo vecină să mi-o coasă la loc de frica bătăii. 
  
La ora prânzului, ne aşezam în jurul mesei rotunde de lemn, pe scaune joase cu trei picioare, strachina cu mâncare se aşeza în mijloc, foloseam linguri de lemn şi pe măsură ce se golea, se adăuga suplimentul, atât cât mai era. 
  
Câteodată seara, mama ne pregătea păsat peste care turna untură. Îl mâncam fierbinte şi ce bun era! 
  
Te-ai săturat frate-meu? 
  
Omori puricele pe burta mea, răspundeam eu ridicând mâinile în sus, semn că odată ce îmi făcusem plinul, nu mai aveam chiar nici o dorinţă. 
  
Când aveam parte de unt cu mămăligă, ni se atrăgea în mod special atenţia să nu ne lăcomim ca să nu ni se aplece. 
  
În zilele de sărbătoare mă mai trimiteau la prăvălie să cumpăr vin, de regulă o jumătate de litru. Vin roşu, aproape negru, sânge de iepure că unde cădea, rămânea pată. 
  
Negustorii mergeau să se aprovizioneze, treaba lor unde, vizitau crama, gustau din ce li se oferea, se hotărau asupra unui sortiment şi aveau ei secretul lor încât se întorceau acasă numai cu vin natural. Înnoptau la furnizor, cinau şi se ospătau în lege, goleau o bărdacă sau două din vinul ales, cât puteau să ducă ameţindu-se şi dacă dimineaţa îi durea capul şi le era sete, nu era treabă curată. Mai rămâneau o zi, mai încercau o dată cu alt soi şi dacă se întâmpla la fel, schimbau furnizorul. 
  
În general nu prea aveam poftă de mâncare, eram sgarandiv cum se spune pe la noi. Nu doream ceva în mod deosebit, ci pur şi simplu mă sculam şi alergam din nou la zbenguială cu formula invariabilă: Nu-mi e foame. 
  
Numai frate-meu mă mustra în felul lui: De ce faci mă' gât? Eh, miroase a e frate, că dacă n-am avea, ce bună-ar fi! 
  
Nu se făcea nuntă prin apropiere, la care să nu alergăm şi noi iar seara dam raportul acasă cum era îmbrăcată mireasa, dacă au avut oameni mulţi la masă, cât se da ca dar. Pe mine care aveam pe atunci un glas ascuţit, că nu ştiu cine mă învăţase să beau ouă crude, mă lua cineva în braţe şi mă punea să chiui pentru fala nunţi: Hiii, hiii..., 
  
Cămaşa lungă până sub genunchi, îmi era singurul obiect vestimentar de vară. Ştiu că m-am dus odată să beau apă din puţul lu' Cuţă, deşi până acasă nu era mai mult de o sută de metri, dar una e să iei apă cu cana dintr-o găleată banală şi cu totul alta să te lauzi cui avea vreme să te asculte, eu am scos apă din puţ, la fel ca oamenii mari. 
  
Noroc cu ghinionul care m-a lecuit, că mi-a intrat cămaşa printre uluci, a sărit câinele, un dulău cât toate zilele care mi-a apucat-o sfâşiind-o. Am început să urlu alergând, că pe distanţe mici puteam să concurez cu Zatopek. 
  
M-a luat mama în braţe, m-a cercetat pe toate părţile şi când a văzut că sunt întreg, a trebuit să-mi spună de mai multe ori lucrul acesta ca să mă liniştesc şi să mă opresc din plâns. 
  
Rămâneam singur acasă, fugeam în grădină, luam mătase de porumb, îmi făceam o ţigară, trăgeam fumul în piept, mă înecam şi tuşeam până mă învineţeam. Cine o mai face ca mine, ca mine să păţească. 
  
Dumneavoastră sigur că nu ştiţi cum se face o minge din păr de vită, primăvara când năpârlesc, cum se face o păpuşă din cârpe, cum se face o vioară din coceni de porumb, cum se face un tun din pământ cu care buşeam pe toate potecile, cum se face o hoţoaică de care te serveşti să ajungi la cireşele vecinului, fără să ieşi din curtea ta, cum se umple un ou cu smoală şi, după ce l-ai înroşit să ciocneşti pe luate de Paşti cu ceilalţi copii, spărgându-le pe toate, cum să faci dintr-o monedă normală una cu două pajure lefterindu-ţi partenerii la rişcă, dar nici ce riscuri îţi asumi dacă eşti prins cu cioara vopsită. 
  
În legătură cu ouăle, cine cunoştea un strungar, acesta le confecţiona una două din lemn, dar se cunoşteau că erau mai uşoare ca celelalte şi poroase la pipăit. 
  
Aţi mâncat vreodată cartofi copţi în spuză pe câmp, acolo în faţa dumneavoastră? N-am gustat nimic mai delicios! Alergam după orice căruţă care trecea prin dreptul nostru, ne urcam pe inimoiul ei şi ne simţeam tare încântaţi de plimbrea gratuită pe care eram în stare să ne-o oferim. 
  
Dar şi când ne mirosea căruţaşul alergând în urma lui, prefăcându-se un timp că habar n-are şi ne altoia apoi cu vârful biciului că ne lăsa vargă pe piele, coboram mormăind: Uite-al dracului, ăsta ce m-a lovit! 
  
Într-una din zile trece pe drum Tolică singur, fiul pădurarului cu o căruţă trasă de două vaci, ducându-se nu ştiu unde. Am vorbit cu el, mi-a zis şi mie să urc, eu ca să mă dau mare, văzusem cum se urcau unii prin laterala căruţei şi aşa am încercat şi eu. Numai că pentru mine căruţa era destul de înaltă, m-am apucat de loitre dar săritura mea a fost prea mică şi am căzut de-a curmezişul între roata din faţă şi cea din spate. Noroc că vitele mergeau cuminţi, la pas şi am avut exact timpul să mă trag de sub căruţă că altminteri trecea peste mijlocul meu. 
  
Şi multe, multe asemenea păţanii, despre care nu mai amintesc atât eram de neascultător. 
  
Se dusese vestea în sat că una din femeile mai tinere şi rea de muscă îi punea coarne bărbatului şi i s-a scornit imediat un cântecel pe care mi l-au dat mie să-l învăţ pe deasupra că-mi plăceau poeziile şi cum mă prindea cineva la prăvălie sau unde era adunată mai multă lume, mă puneau să declam cu voce tare iar eu văzându-mă încurajat şi lăudat, nu aşteptam să mi se spună de două ori. 
  
Se amuzau şi ascultătorii, mă amuzam şi eu din inconştienţă, numai că atunci când mă întâlnea singur pe uliţă, mă alerga femeiuşca de mama focului, urechindu-mă ori de câte ori mă prindea. 
  
Primele mele contacte cu arta, m-au făcut să înţeleg de timpuriu că aceasta este legată de suferinţă. 
  
Învăţasem să-mi fac puşcoci, tăind o bucată din lemnn de soc, scoţându-i măduva, meşteream un priboi, ceva ce semăna cu un piston din lemn şi mai departe dopuri din câlţi cu care trăgeam după câini, după pisici sau la nimereală prin curte. 
  
Oamenii mari făceau câte un titirez din lemn, înfigeau în el o ţintă, îl înfăşurau cu o aţă petrecută pe după un lemn perforat într-un anume fel şi după ce trăgeai sfoara mai cu putere, i se imprima o mişcare de rotaţie care dura zdravăn, timp în care noi ţopăiam în jurul lui încercând parcă să-l protejăm de un pericol nevăzut. Mai ales la şcoală unde era duşumea şi pe care ţinta aluneca de mama focului. Dar nici acasă pe lipitura de pământ nu ne era ruşine cu el. 
  
Tot cei mari confecţionau câte un Hopa Mitică, de fapt un maimuţoi de lemn legat cu o aţă dublă pe un cadru de lemn şi care se da peste cap la comandă, strângând numai, sau lăsând mai lejere capetele cadrului care îl susţineau. 
  
Alteori tăiam cucută din care făceam stropitoare, o înţepam cu un mărăcine la unul din capete de mai multe ori, înfăşuram cu cârpă un băţ pentru etanşeitate şi după ploaie, când toate şanţurile sunt pline de apă, trăgeam în chipul seringii şi îi stropeam pe alţii mai mici care s-ar fi nimerit prin apropiere sau numai gardurile vecinilor. 
  
Mai ales când ploua, îmi plăcea să-mi pun un sac în cap cum făceau oamenii mari prinşi cu treabă la câmp şi mă apucam să curăţ şanţul pentru scurgerea apei sau să-mi fac de treabă prin curte. Dar îmi plăcea şi să alerg cu picioarele goale prin şanţ zgâriindu-mă sau tăindu-mă de cele mai multe ori, la care mama spunea invariabil: 
  
Ai văzut că te-a tăiat baba din pământ? 
  
Imediat ce apărea cineva cu o bucată de carbid, ne şi apucam să săpăm o groapă în care turnam apă, o cutie de metal cu gura în jos, carbidul înăuntru ţinând degetul pe orificiul de evacuare, şi apoi dam foc fie direct dacă aveam curaj, fie cu un cocean de porumb muiat în gaz şi înfipt în vârful unui băţ, punând focul mai de departe. 
  
Oricum se petreceau însă lucrurile, mai întotdeauna cutia de metal care zvâcnea încântându-ne, antrena inevitabil şi noroiul care ne împroşca din cap până în picioare că ajungeam acasă de nerecunoscut. 
  
După ce am căpătat mai multă dexteritate, jucam „două'ş' doi” la fel ca Maradona pe maidanele copilăriei, lăudându-ne cu cel mai înalt nivel la care ajungeam. 
  
Serile lungi de iarnă jucam ţintar cu cine se nimerea şi-mi era ciudă ori de câte ori pierdeam la mustaţă. Mai târziu mi-am dat seama că ţintarul are o schemă fixă de joc, adică la fiecare deschidere prin care se întinde o capcană, există o singură soluţie şi anume: bobul trebuia pus numai într-un anume punct pentru anihilarea ei. După care urmează isteţimea hărţuirii şi cine avea mai multă experienţă, termina câştigând de fiecare dată. 
  
Dar pe măsură ce creşteam, începea să se facă simţit şi îndemnul cel rău, chipul angelic şi naivitatea începând să dispară din apucăturile noastre. 
  
Când ne găseam maimulţi în centru şi vedea o maşină oprită, făceam rost de câte un cui cu care apăsam vârful venmtilului să o dezumflăm. 
  
La nunţi se aduna întotdeauna o ceată de copii neastâmăpraţi din care nu lipseam nici eu şi după ce obosea taraful cu Jieneasca sau Căţeaua, aducea în prim plan unul din şlagărele la modă ca de exemplu: Sălbatică-i stepa baikală. O da apoi pe sârbe sau învârtite şi mesenii erau poftiţi la dans. Atunci alergam pe la mese golind paharele de vin şi apoi ne lăudam între noi cine cât a apucat să toarne mai mult pe gât. De fapt şi la şcoală aveam să învăţăm mai târziu Katiuşa pe ruseşte, Mândru cazac şi răutăcios iar Serile de lângă Moscova nu au mai avut şansă să mă prindă elev. 
  
Altădată curăţam fosforul d la chibrite, catranul, în intzeriorul unei chei de şifonier pe care o legam cu aţă, îndesam acolo un cui şi el legat de celălalt capăt al aţei şi când stăteau de vorbă două saumai muulte cumetre, veneam ca mieluşeii pe la spatele ,lopr şi dintr-odată trozneam într-un stâlp sau în vreo poartă, că se speriau şi ne măscăreau de mama focului. 
  
La cooperativă se aduseseră cărbuni brichetaţi pentru foc, ochisem un ţandac de geam spart pe unde strecurându-mi mâna îi scoteam, îi puneam în cămaşă şi-i aduceam acasă, murdar de parcă veneam direct din galeriile de extracţie. 
  
Podul de la marginea satului de vechi ce era, începuseră reparaţiile, se aduseseră bârne pentru altul nou, noi ne împrietenisem cu paznicul pe care unii îl ţineau de vorbă, iar alţii îşi umpleau sânul cu surcele de foc şi tuleo! 
  
Ne uitam cu mirare la soneta care făcea gropi pentru înfigerea stâlpilor, stăteam ceasuri întregi uitându-se cum se cioplesc buştenii cu nişte cuţitoaie mari cât toate zilele ni se părea nouă, cum erau tăiaţi cu joagărul iar grinzile rezultate erau găurite cu burghiile, cărate cu spatele de câte patru sau şase înşi din cei mai voinici sau înşiraţi doi câte doi cu lemne groase trecute pe de desubt şi, odată aranjate peste bârnele de protecţie erau fixate cu buloane de fier bine strânse la capete cu şaibe şi piuliţe. 
  
Fetele ieşeau dumineca la horă gătite cu ii şi fote bluze cu altiţe dar şi rochii de-a gata aduse de câte cineva care lucra pe la oraş. Erau tare îmbujorate de frumuseţea vârstei dar începuseră să-şi dea şi cu pudră. Se strigau una pe alta la poartă şi porneau în grup spre centru uned avea loc hoira de duminecă. 
  
Niculiţo, stai fa' niţel să mă regulez şi eu în oglindă, că nu pot să merg aşa oricum. 
  
Honni soit qui mal y pense! 
  
Flăcăii se mândreau cu cizme de iuft pe care le îngrijeau ca pe ochii din cap lustruindu-le şi păstrându-le în restul timpului pe şanuri să nu se deformeze, cu pantaloni de aba, cu pulovere împletite în casă, cu haine şi mintene făcute în sat. 
  
Cine nu avea bani să-şi cumpere cizme, făcea rost de o pereche de jambiere pe care le fixau deasupra ghetelor, că trebuia să te uiţi foarte atent ca să le distingi. 
  
Bătrânii, pe care îi văd şi acum în faţa ochilor, aveau o demnitate înnăscută, purtau pantaloni groşi de dimie, cămaşă albă petrecută pe deasupra, brâu gros de piele în care păstrau amnarul, cremenea, iasca, tabacherea cu tabacul şi foiţa. Toată lumea respecta părul lor alb asemenea trecutului lor fără pată şi cuvântul lor avea greutate în orice adunare. 
  
Să-i fi văzut cum îşi răsuceau tacticos ţigarea, lipeau foiţa umezindu-şi buzele şi numai din câteva lovituri dibace cu amnarul, reuşeau ca într-un ritual să aprindă iasca şi apoi ţigarea, după care începeau să pufăie satisfăcuţi. 
  
Naşul meu, Matei din Gheboieni, era primar iar părinţii lui aveau atelier şi cuptor de olărie. Când mă ducea mama în vizită, nu-mi mai dezlipeam ochii de pe roata de olar pe care naşul bătrân aşeza o bucată amorfă de argilă, învârtea roata cu picioarele de parcă ar fi interpretat o melodie, mângâia cu mâinile bucata de pământ, moale şi umezită cât trebuie şi care se supunea luând forma dorită: strachină, farfurie de supă sau decorativă, ulcică, oală în toată firea sau urcior după caz. 
  
Vasele erau puse la soare să se usuce după care erau pictate. Lua naşa bătrână un fel de pară ţuguiată pe care strângând-o în podul palmei cât trebuie, trăgea cu vopsea dungile mai groase, mai subţiri făcea inele, păsări, cercuri, alte desene şi urma o nouă repriză de expunere la soare. 
  
Apoi, ultima, era coacerea la cuptorul mare unde stăteau câteva zile cu foc potrivit, după care erau scoase, ciocănite şi după cum sunau îşi dădeau seama dacă erau sau nu crăpate şi acestea erau date deoparte, celelate fiind puse stivă pentru vânzare. 
  
Apoi au început să se întoarcă şi prizonierii de război din Rusia. Îmbătrâniseră, suferiseră mult, greu de povestit. Tatăl unui coleg de şcoală fusese primar şi împrumutase cu zece li un fost coleg de partid care ajunsese muritor de foame. A fost arestat pentru uneltire şi asociere în vederea schimbării ordinii de stat! Zece lei cu care se puteau cumpăra cinci pâini negre. Şi totuşi printre anchetatori mai erau şi oameni de suflet şi atunci când rămânea singur cu unul din aceştia, îi şoptea din vârful buzelor: Ţipă, zi că te doare, roagă-mă să nu te mai bat! - pentru că şi ei se temeau şi se turnau unul de altul. 
  
Primăvara se colectau muguri pe care-i strângea pădurarul pentru pepiniere. Alergam prin zăvoi după ei, până la predare îşi mai pierdau din greutate şi la sfârşit ne alegeam cu hainele rupte, cu frigul îndurat aproape pe degeaba, pentru câţiva lei. 
  
Exista în sat un cazan de ţuică unde veneau oamenii cu borhotul de la zarzăre sau prune, încingeau focul la cuptor, scoteau apă de la pompă şi aşteptau răbdători picătura care le veselea sufletele făcându-i să mai uite de necazuri. 
  
Cazanul se afla în curte la Tudoriţa, o femeie cumsecade dar mioapă şi pe care ori de câte ori o vedeam, mă gândeam fără să ştiu de ce la o curcă. Îşi făcea treaba prin curte, ştia de fiecare dată când s-a încărcat un cazan şi peste cât timp începe să curgă, venea să ia cote din frunte adică din prima tărie şi altminteri nu se certa cu nimeni. 
  
Într-o duminecă după amiază, ştiu că mi-a pus mama cămaşă curată, m-am dus şi eu să casc gura la cazan, apoi mi-am văzut de drum la centru. Am văzut acolo un camion în faţa casei lu' nea Gogu care avea prăvălie şi mulţi copii cocoţaţi în codirlă, aşa-i ziceam noi platformei. 
  
M-am urcat şi eu amestecându-mă printre ei. După câtva timp au ieşit gazda şi musafirul şi ne-au spus tuturor să stăm cuminţi că ne plimbă până la Căminul Cultural la Ştefănescu şi înapoi, după care s-au urcat în cabină. Am rămas agăţat de oblonul din spate, de ce nu m-oi fi urcat şi eu în codirlă, nu ştiu, că tare bine ar fi fost! Poate din dorinţa de a mă făli că stau la un loc cu cei mai mari ca mine. 
  
Pe drum, unul din cei mari, Nicu al Cazăncii, mi-a spus: Ionică dă-te jos că noi mergem la Gheboieni şi ştim să venim singuri acasă, dar tu nu ştii. Dă-ţi drumul, nu mai sta. 
  
Îndemnul în sine era iresponsabil iar eu care ştiam ca şi ceilalţi copii că nu mergem mai departe de Căminul Cultural, m-am pierdut cu firea, am luat mâinile de pe oblon şi... nu mai ştiu ce a urmat. 
  
Iar camionul avea să oprească la numai cincizeci de metri mai departe. Nu mai ştiu cine m-a cules din drum, cine s-a dus s-o anunţe pe mama, cum mi s-au dat primele îngrijiri, nici cât timp am stat în comă. 
  
Când m-am trezit, eram întins pe o pătură în curte între bucătărie şi odăiţă şi, lângă mine, Costel, un copil de vârsta mea, mă privea trist, neştiind nici el cum să mă ajute. 
  
Nici acum nu ştiu dacă a fost vorba de săptămâni sau de zile. Nu-mi mai aminteam nimic din ce se întâmplase după desprinderea mea năroadă de oblonul camionului. 
  
Şi iarăşi bunul Dumnezeu a avut grijă de mine neatâmpăratul, că mi-am revenit ca după o noapte lungă şi prematură călătorie prin ţinuturile de dincolo de viaţă 
  
Odată, unul din unchii mei, ieşind noaptea din casă a fost muşcat de un câine, a ajuns cu întârziere la spital şi s-a constatat că acesta fusese turbat. Nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea lui. Boala a înaintat rapid, crizele erau din ce în ce mai dese, cred că a suferit cumplit, el a cerut numai hârtie şi creion şi în scurtele lui momente de luciditate şi-a plâns toată durerea vieţii lui secerată, cred în jurul vărstei de treizeci de ani. Lăsase în urmă doi copii, un băiat şi o fată, rămaşi pe umerii slabi ai soaţei sale. 
  
Multă vreme după înmormântare, se adunau femeile acasă la el, nevasta lui scotea hârtiile care începuseră să se taie de atâtea împăturiri şi despăturiri, citeau şi plângeau cu toate. 
  
Oamenii cumpărau pâine pe cartelă dar şi alte mărunţişuri de îmbrăcăminte, calculate toate după un anume punctaj. 
  
Am prins şi perioada cotelor obligatorii de carne care nu erau deloc neglijabile dar oamenii se achitau în cursul anului, cum puteau. De treaba aceasta se ocupa din partea primăriei Idumă, poreclit probabil astfel fiindcă era corpolent. Că numai ce auzeai când ieşea la uliţă câte o nevastă zicându-i cu năduf: Nea' Idumă să nu mă mai apuci de carne că nu mai suntm datori cu nimic. 
  
Eram măricel când am învăţat să-mi confecţionez singur un caleidoscop, de fapt un tunel prismatic din trei fâşii de geam în care se reflectau mulţime de cioburi colorate, mărgeluţe sparte, imagine multiplicată simetric de fiecare din cele trei geamuri şi, la cea mai mică mişcare apărea o imagine nouă, de fiecare dată alta pentru că cioburile rostogolindu-se, se aşezau mereu în altă ordine. De multe ori mă lua tata cu el pe şantier la Casa Scânteii unde îmi plăcea să hoinăresc peste tot: de la sala de mese şi cinematograful în aer liber până la cantină şi dormitorul comun unde refuzam cu încăpăţânare să dorm ziua, făceam experienţe pe cont propriu la întrerupătoarele defecte încât odată am fost pe punctul de a mă elctrocuta dacă nu aruncam mai repede din mână fiarele cu care mă înarmasem, când am simţit primele zgâlţâituri în coate şi genunchi. 
  
Vedeam cum se confecţionează cofrajele, cum se fixează armătura, cum se închid cu scânduri de stejar de jur împrejur bătându-se în cuie, cum se toarnă betonul. Cum se urcau sacii de ciment şi alte materiale la etaj cu bobul, de fapt un scripete cu cablu de oţel cuplat la un motor electric care punea în mişcare o platformă de scânduri, în interiorul unui schelet ca al ascensoarelor. 
  
În altă parte, un fel de menghină cu volantă, tăia drugii de fier folosiţi la armătură iar la staţie se transmiteau în permanenţă marşuri muncitoreşti, muzică populară, ştiri despre aţâţătorii la război şi pentru că difuzoarele erau instalate pe stâlpi, oriunde te aflai pe şantier, ascultai fără să vrei tot programul. 
  
Mai ţin minte şi acum pancartele mari scrise cu vopsea roşie: Caravana trece, câinii latră! În care Tito era prezentat ca un pudel cu caschetă militară, lătrând fără spor la un detaşament muncitoresc hotărât să depăşească norma în spirit stahanovist. 
  
Tito se numea de fapt Iosip Broz dar în anii de clandestinitate trebuia să fie deosebit de operativ când se întâlnea cu comandanţii militari, împărţea sarcinile rapid spunându-i fiecăruia ce are de făcut: tu asta, tu asta adică în sârbeşte: ti to, ti to de unde i s-a perpetuat porecla pe care mai târziu şi-a însuşit-o cu plăcere. 
  
Mai ţin de asemenea minte afişele cu piese de teatru ale unor dramaturgi americani de genul Martin Rogers descoperă America. 
  
Era acolo şi o gazetă de perete cu: „Jos mâinile de pe Coreea!” şi „Yankei, căraţi-vă acasă!” 
  
Tot la Casa Scânteii lucra şi moş Ilie, fratele tatei dar cu cal şi căruţă, o dată la câteva săptămâni făcând drumul până acasă şi înapoi. La un astfel de drum, era un sfârşit călduros de vară, el pleca întotdeauna când cădea întunericul, m-a luat şi pe mine. M-am cuibărit în haine şi priveam curios la toate cele din jur. Când venea o maşină din spate, vedeam întâi umbra calului alergând înaintea căruţei, apoi micşorându-se treptat, trecea în dreapta, până când eram depăşiţi, rămânând iarăşi în beznă. 
  
Când venea o maşină din faţă, puneam mâinile la ochi, calul era cuminte şi cunoştea drumul, nu se speria defel şi încet încet în huruitul roţilor pe asfalt, terminam prin a moţăi sau a dormi de-a binelea. 
  
La un moment dat am simţit că se petrece ceva cu totul deosebit şi am rămas nemişcat. Unchiul a smucit calul, ţinea hăţul în stânga şi răsucit pe jumătate a apucat cu dreapta un furcoi încercând să se apere de un ţigan care alerga după noi, să se urce din mers în căruţă. 
  
Mai târziu aveam să aflu că din cauza sărăciei, ţiganii ieşeau noaptea la drumul mare să jefuiască pe cine puteau, multe victime rămânând fără viaţă pe şosea. Probabil că înfruntarea nu a durat mai mult de câteva minute, dar mie mi s-a părut o veşnicie. 
  
Fără să se piardă, unchiul ameninţa întruna faţa tuciuriului ţinându-l la respect, şi cu cealaltă îndemna căluţul, iar tâlharul ferindu-se, a rămas din ce în ce mai mult în urmă. Apoi avantajul s-a mărit în favoarea noastră şi aşa am scăpat cu viaţă. Dacă am fi fost atacaţi de doi inşi, lucrurile se puteau termina cum e mai rău pentru noi. 
  
Tot în Bucureşti, tata a mai lucrat ca paznic şi pe alte şntiere, ca de exemplu la blocul „Spicul” şi la Operă. Îl însoţeam peste tot, citeam instrucţiunile de serviciu lipite pe pereţii cabinei sale, în care scria că paznicul este dator să-l imobilizeze pe infractor şi să anunţe organele. Cum să facă tata aşa ceva îmi spuneam eu, că-l vedeam bătrân, deşi nu avea mai mult de cincizeci şi cinci de ani. 
  
Mai târziu s-a transferat la Gaz Metan Ploieşti, iar oamenii simpli, hârşiţi de toate greutăţile vieţii de care nu putuseră să scape cu nici un preţ, îi spuneau în glumă Gaz Necaz. Sediul şantierului era în apropiere de gara de vest, în vacanţe mă lua şi pe mine şi, ca să nu mă plictisesc ziulica întreagă neavând ce face, mă angajasem dacă pot să spun astfel ca zilier şi lucram împreună cu alţi copii de vârsta mea, supravegheaţi de un adult, curăţam linia ferată de buruieni iar acolo unde ni se atrăgea atenţia, mai adăugam pietre colţuroase pentru consolidarea terasamentului că acestea zăceau din destul de-a lungul căii ferate. 
  
Totul pentru câţiva lei pe zi. Nu era o muncă grea, orice copil putea să facă asta, grija de a ne păzi la trecerea trenurilor căzând în sarcina supraveghetorului. O sticlă cu cicoare şi un sfert de pâine neagră de la cantină, puse într-o trăistuţă cusută de mama, îmi erau suficiente pentru toată ziua, după care mă întâlneam cu tata care termina şi el lucrul. 
  
Într-una din zile mă întorceam de la lucru împreună cu un alt copil când am auzit în spatele nostru fluierând un mărfar dinspre gara de sud, colegul îmi spune, hai să ne agăţăm de el că opreşte în vest, nouă părându-ni-se că merge destul de încet, încât n-am rezistat tentaţiei unei escapade şi am încercat să-l luăm din mers. Celălat copil obişnuit cu astfel de abordări, a alergat de-a lungul trenului şi i-a fost foarte uşor să se urce din mers. Eu care nu mai făcusem niciodată în viaţa mea aşa ceva, m-am urcat pe o grămadă de pietre, am aşteptat liniştit şi când a ajuns în dreptul meu unul din vagoane, am întins mâna agăţându-me de o bară. Urmarea? M-am văzut smuls şi târât. Nu mai ştiu dacă de teamă sau naivitate, dar aşa cum mă prinsesem de bară, la fel de simplu mi-am dat drumul şi am rămas întins pe spate pe grămada de pietre pe care mă urcasem. O singură mişcare greşită şi mă puteam rostogoli sub roţi, scările vagoanelor trecând la numai câţiva centimetri de mine. Parcă aud şi acum ţăcănitul roţilor la joante, timp în care parcă nici nu nu îmi venea să respir. Am rămas nemişcat şi de-abia după trecerea trenului, m-am ridicat îndepărtându-mă de linie. 
  
Trenul nu avea să oprească în gară iar colegul meu de năzdrăvănii, şi-a aruncat pe peron sacoşa în care nu avea decât un borcan gol, apoi a sărit şi el din mers, căzând şi julindu-se doar. 
  
De multe ori, fie curiozitatea de copil, fie alt concurs de împrejurări m-au făcut să văd moartea cu ochii, dar de fiecare dată Îngerul nevăzut al Domnului m-a salvat în ultima clipă. 
  
După amiază oamenii îşi cârpeau sau spălau rufăria cu săpun de casă, pe care apoi o întindeau la soare, pe garduri sau stâlpi să se usuce. Unii cântau, alţii năpădiţi de dorul celor dragi se retrăgeau în câte un colţişor cu un creion şi o bucată de hârtie căutând cele mai potrivite cuvinte pentru starea lor sufletească, iar seara, cei care se pricepeau mai bine la întorsul vorbei, spuneau poveşti sau pur şi simplu citeau cu voce tare niscai basme. 
  
Ascultătorii, majoritatea tineri, se strângeau pe paturile din jur, amestecându-se în fantezia şi imaginaţia lor cu personajele pe care le iubeau mai mult, în timp ce vârstnicii scoteau câte un oftat prelung cu gândul la copilăria sau tinereţile lor care care se risipiseră ca un fum. 
  
Din cauza sărăciei şi a câştigurilor mici, puţini erau aceia care se aventurau în orele după amiezii la cumpărături, familiiile fiecăruia fiind înhămate la un mare car de griji şi datorii. 
  
Dormitoarele erau destul de mari, becurile de-abia pâlpâiau agăţate de tavan şi pe măsură ce oboseala şi grijile zilei de mâine îi copleşeau, unul câte unul clipeau şi ele obosite şi se stingeau. Treceau atunci la atac ploşniţele de care nu putuseră să scape cu nici un chip şi împotriva cărora duceau o luptă acerbă. 
  
Cineva avusese ideea să facă rost de patru cutii de conserve în care turnase gaz şi picioarele paturilor nu mai stăteau pe ciment ci în aceste încălţări ciudate, ploşniţele nemaiavând cum să treacă de ele. Au fost răscolite toate grămezile de gunoaie, s-a făcut o curăţenie generală prin curtea şantierului, la bucătărie cota acesor cutii goale crescând dintr-odată. Au răsuflat oamenii uşuraţi l-au felicitat pe inovator, totul mirosea ca la o găzărie cu ţevile sparte şi au dormit liniştiţi câteva nopţi. 
  
Numai că la statul major al ploşniţelor s-o fi găsit probabil vreo cotoroanţă mai versată care le-a învăţat pe cele tinere să se urce pe tavan şi de acolo să-şi dea drumul, fără nici un fel de paraşută, peste trupurile trudite. Şi războiul dintre ei continua fără posibilitatea de a se întrevede de partea cui va fi victoria. 
  
Nu prea aveam poftă de mâncare, eram slab dar în rest nu mă plângeam, de nimic. 
  
I-a spus cineva mamei să nu fiu cumva bolnav de gălbinare şi atunci a rugat un vecin de m-a dus cu căruţa până la Gheboieni la o femeie care ştia să descânte că mai lecuise pe al lu' nu ştiu cine din sat. Aceasta m-a măsurat cu aţă din cap până jos, la fel de la o mână la alta, stând cu ele întinse, a găsit diferenţă şi a spus: Bine ai făcut că ai venit că sigur are gălbinare. Mi-a descântat, mi-a tăiat sub limbă, mi-a dat să beau leacuri din buruieni şi a trebuit să mai vin o dată sau de două ori. Şi până la urmă totul a fost bine. 
  
Cel mai popular dintre jocuri rămăsese totuşi fotbalul, în sat îşi făcuseră apariţia primele mingi cumpărate de la iarmaroace sau de la oraş, cele mai multe rotunde, altele făcut de câte un meşter prin vulcanizare, din resturi de camere, aveau formă cubică şi nu ştiai niciodată unde aveau să sară după ce le loveai. Erau însă vulnerabile la mărăcini că una două le auzeai fâsâind şi se dezumflau micşorându-se iar noi ne întristam peste măsură. 
  
Părinţii se duceau la muncă, printre noi se răspândea imediat zvonul cine are o minge nouă, amatorii răsăreau ca din pământ şi încingeam o miuţă de mai mare dragul. 
  
Nu mai ştiu cu ce fel de minge am jucat odată fotbal pe izlaz, ştiu numai că m-am înfierbântat de curgea apa de pe mine şi când s-a întrerupt jocul, am alergat până la primul puţ din sat, al lui Badea Micareaşă şi am băut apă pe nerăsuflate până când am simţit că-mi pocnesc tâmplele. Dacă am fi reluat jocul, mai mult ca sigur că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar oprindu-mă din efort, am făcut o aprindere de plămâni de toată frumuseţea. 
  
Oboseam, aveam temperatură, transpiram din te miri ce, am început să tuşesc că părinţii s-au îngrijorat începând să umble cu mine pe la doctori. Sărăcia sărăcie dar şi-au rupt de la gură şi au făcut tot ce depindea de ei ca să-mi recapăt sănătatea. Fuga la dispensarul din sat, la cel din Bilciureşti, apoi cu căruţa la Bucşani, la Bucureşti de cele mai multe ori, mie nerămânându-mi decât să înghit la pastile, siropuri, nu mai vorbesc de injecţii pe care atunci când eram acasă, mi le făcea Gheorghe sanitaru' sau coana moaşă. 
  
Când rămâneam singur, mă urcam în pod cu toate reţetele din casă şi jucam un fel de comedie: în prima parte eram nenea doctorul şi consultam un pacient care suferea de ce sufeream eu, iar în parea a doua, jucam rolul celui bolnav, adus de părinţi la consultaţie. 
  
Îl întrebam pe pacient cum mă întreba şi pe mine doctorul sau pe părinţi, îi recomandam cum să ia medicamentele, calciu gluconat, sirop câte linguriţe, injecţii după fel, etc. 
  
Din discuţiile celor mari, am înţeles că din cauza apei băute când nu trebuia, mi-au apărut câteva pete la vârful plămânului stâng şi dacă acestea nu aveau să dea înapoi ci se vor transforma în caverne, nu mai e rost de vindecare. 
  
Mergeam la radiografii şi tot pe cei mari îi auzeam că omul se poate îmbolnăvi şi din cauza radiaţiiilor la care este supus, că razele alea care scot pozele cu plămânii sunt prea tari şi nu trebuie să faci mai mult de şapte ori raze toată viaţa. 
  
Mobiliza primăria tinerii satului plecaţi la orş după învăţătură când veneau în vacanţă, să scrie tot felul de lozinci pe gardurile oamenilor fie pentru campania de alfabetizare, fie pentru cea de însămânţări, fie contra aţâţătorilor anglo-americani la război, fie cu privire la bastionul păcii, comuna trebuind să devină conform instrucţiunilor de sus un focar de propagandă vizuală şi, de la unul din ei, învăţasem să scriu cu litere mari, decorate cu câte o umflătură romboidală la mijloc, ceea ce mie mi se părea a fi tare şic. 
  
Şi aşa într-una din zile, neavând ce face, m-am apucat şi am scris RPR pe o coală de hârtie pe care apoi am lipit-o pe geamul mic ds sus al ferestrei, astfel că cine trecea pe drum o vedea dar neputând să şi citească, mai ales femeile, comentau în fel şi chip: Ai văzut fă' că ăsta e tuberculos şi i-a scris pe geam să ne ferim şi noi? 
  
La Bucşani era un doctor Iulian, şchiopa de un picior, se bucura de o foarte bună reputaţieşi i-a asigurat pe ai mei că mă voi face bine. Obişnuia să recomande aproape întotdeauna o doză mai substanţială de medicaţie. 
  
Rămâneam singur acasă, îmi luam conştiincios medicamentele şi încercam să-mi omor timpul cum puteam mai bine. 
  
Într-o astfel de zi, alergam o mâţă prin grădină dar înainte să mă apropii de ea, am văzut că se oprise lângă un şarpe încolăcit şi mi-a îngheţat sângele în vine. Am strigat la vărul Gică, era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât mine, a venit cu o sapă, şarpele părea mai degrabă plictisit decât speriat, a pornit agale să treacă pe sub gard, ceea ce i-a dat posibilitatea vărului să-l taie cu sapa iar coada lui a mişcat până la apusul soarelui. 
  
O fetiţă lăsată în bătătură să mănânce lapte fiert cu mămăligă, a auzit-o mama ei care avea alte treburi: Mâncă şi micaţi, mâncă şi micaţi – dumicaţi evident. S-a apropiat mama să vadă cu cine vorbeşte fata şi a văzut un şarpe atras de mirosul laptelui şi care se ospăta în voie. Când a simţit că vine cineva, s-a retras cuminte intrând printr-o gaură mică de tot, sub casă, şarpele casei. 
  
Niciodată nu i-am auzit pe părinţi că nu mai au cu ce trăi sau că o duc mai greu din cauza mea. Mai târziu după ce m-a vindecat Dumnezeu, am aflat că tata îi spusese o dată descurajat mamei: Fă' Anico, să ştii că pierdem copilul. 
  
La şcoală, noi copiii, se întâmpla că ne mai şi certam din te miri ce, dar la fel de repede ne şi împăcam. Aşa se face că unul din colegi, supărat pe mine pentru nu ştiu ce fleac, mi-a spus cu ciudă: tuberculosule! Copilul nu era vinovat cu nimic, el aşa îi auzea probabil pe părinţi discutând. A durat boala mea câţiva ani de zile şi iarăşi m-a salvat Dumnezeu din această cumpănă a vieţii şi m-am însănătoşit. Învăţasem să curbez nuiele cât puteam eu de groase, pe care le legm la capete cu sfoară, îmi făceam rost de săgeţi de la vârful cocenilor de porumb în vârful cărora înfigeam o mică bucată de sârmă, ceea ce le făcea să se înalţe sus de tot şi trăgeam cu arcul până când ajungea să mă doară mâinile. Asta când rămâneam singur singurel, fără partener de joacă. 
  
Din dorinţa de a mă face folositor, mergeam şi eu cu părinţii la treburi ajutându-i cu ce puteam. Aşa de exemplu, aduceam câte un braţ de răchită de la zăvoi, învăţasem uitându-mă la alţii cum se fac coşurile de nuiele, începeam şi eu câte un coş dar nu reuşeam să-l termin singur din cauză că pentru fundul coşului e nevoie de nuiele groase şi bine răsucite. În schimb puteam să fac coşuri mai mici, panere, ghiozdane din foile de porumb de la depănuşare că acestea trebuiau doar să fie uşor umezite şi să-ţi pregăteşti forma dorită din scânduri. În rest,: împleteşti, baţi cuie, urzeala, bătătura şi continuai ţesând, ţinând strâns, tăind mustăţile şi terminând de regulă cu baierele care trebuiau să fie ceva mai groase. Erau bune pentru orice, chiar pentru cărţi să mergi cu el la şcoală. 
  
Aduceam din zăvoi şi taulă pentru târnurile de măturat prin curte sau la poartă, dar mai făceam şi câte o năzbâtie de dragul digresiunii. Singur fiind odată, am intrat în apă, m-am agăţat de o plavie să nu mă scoată apa afară că nu era prea adâncă, să văd cât pot să stau cufundat şi am început să număr în gând. Nu mai ştiu până unde am ajuns cu număratul, parcă pe la şaizeci, dar când am scos capul din apă, îmi curgea sânge din nas. 
  
Îmi plăcea să fac mereu câte ceva, semănam cu mama care era iute ca argintul viu, tăiam lemne, băteam putineiul, stropeam brazdele de zarzavaturi din grădină, strângeam frunzele moarte, le dam foc, măturam curtea, partea noastră de la drum şi-mi umflam pieptul când auzeam câte o femeie care trecea pe acolo; bravo mă' copile, să creşti mare şi să iei o nevastă la fel de harnică. 
  
Venea vremea să culeagă mama cânepa, o punea în gârlă la înmuiat, după care era adusă acasă şi uscată, se apuca să o meliţe în timp ce eu mă tot învârteam în jurul ei încurcând-o, dar închipuindu-mi în mintea mea de copil, că o ajut nevoie mare. 
  
Se goliseră doniţele şi trebuiau umplute din nou? Săream oferindu-mă să scot apă din pompă, ceea ce nu era chiar aşa de uşor pentru un copil ca mine. Gâfâiam, mă întreba mama dacă este greu, spuneam nu şi eram tare mândru pentru orice treabă pe care o făceau oamenii mari şi la care ajungeam şi eu. 
  
De cu toamna, punea mama războiul de ţesut pentru peretare sau pânzeturi, motiv pentru mine să o ajut, pregătind aţa pe care o treceam de pe sculuri, folosind vârtelniţa şi sucala, pe ţevile suveicilor. 
  
Mergeam la cules împreună cu cei mari, oamenii se ajutau unii pe alţii să termine treaba înainte de începutul ploilor, iar la depănuşare se făcea câte o clacă la care luau pare flăcăii şi fetele din apropiere, le ascultam poveştile, cântecele, glumele, claca se muta apoi la ceilalţi după rând şi nu de puţine ori, după astfel de seri petrecute împreună, se mai înfiripa câte o căsnicie. 
  
Pentru Crăciun, vecinii puneau mână de la mână cumpărau cele necesare şi făceau împreună covrigi, treabă care lua de obicei o noapte întreagă. Se pregătea coca şi, fiind vorba de o cantitate mai mare, albia, căpisterea nu mai ajutau la nimic, coca se călca direct cu picioarele printr-o muşama, se porţiona, se umezea, se făceau covrigii, se mai umezeau o singură dată după care se coceau şi se înşirau pe aţă aşteptând colindătorii, dar la partea finală nu mai ajungeam, oricât aş fi dorit, fiindcă mă prindea somnul şi a doua zi dimineaţa îi sâcâiam pe cei mai apropiaţi să-mi spună cât mai multe din ce pierdusem eu dormind. 
  
Venea apoi Crăciunul care era o sărbătoare deosebită pentru tot satul. Mic de tot, stam să văd cum se pârleşte porcul şi aşteptam să fie scoasă băşica, pe care o curăţa mama, o freca cu sare, o umflam şi ziceam că am o minge mare. Numai că era foarte uşoară şi, oricât de tare ai fi lovit-o, nu se ducea la mai mult de cinci şase paşi şi aproape întotdeauna găsea câte un mărăcine în care să se înţepe dacă nu în prima, atunci sigur în a doua zi. 
  
Oricine putea să-şi crească păsări pentru ouă, pentru tăiat la diverse ocazii, un porc, şi era mare ruşine dacă în ziua de Crăciun nu avea cineva să pună o bucată de carne pe masa copiilor. Primele bucăţi de carne erau prăjite şi se împărţeau de sufletul morţilor. Numai că odată cu trecerea timpului, se alterase noţiunea de milostenie şi fiecare împărţea la vecini în stânga şi în dreapta, iar aceştia la rândul lor făceau la fel şi carnea dată se întorcea de unde plecase. Ori asta nu mai înseamnă a da de pomană. Îmi plăcea s-o ajut pe mama la caltaboş, la tobă, la tocat carne pentru trandafiri care se agăţau deasupra sobei la uscat, la topitul unturii, la preparat şunca pe care o agrementa totdeauna cu boia iute şi mujdei de usturoi, la scosul peciei, carnea slabă din care, mă furişam în pod să tai câte o bucată că-mi plăcea aşa crudă. 
  
Apoi bucăţile de carne slabă prăjite, erau puse la borcan, un borcan mare de pământ, peste care se turna untură topită, se aşeza undeva la răcoare că se putea păstra până la vara viitoare fără să se altereze, fără să capete nici un fel de miros cum se întâmplă acum, când tehnica secolulului în care trăim, ne-a pus la dispoziţie frigiderul. Urechile porcului, stratificate de carne şi zgârci –cartilagii – erau slăbiciunea mea din care ronţăiam cu mare plăcere. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Caseta cu amintiri II / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 314, Anul I, 10 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!