Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 617 din 08 septembrie 2012        Toate Articolele Autorului

CARTEA MEA CEA MAI IUBITA: COMPENDIU DE MARIOLOGIE - CEZARINA ADAMESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

CARTEA MEA CEA MAI IUBITĂ  

 

 

 

IATĂ MAMA TA!” - cezarina adamescu  

 

-compendiu de mariologie-  

 

SEMNIFICAŢIA CULTULUI MARIAN ÎN BISERICILE CATOLICĂ  

ŞI ORTODOXĂ  

Editura ALMA Galaţi  

 

 

Această carte este clădită pe IUBIRE. Pentru că, de-a lungul anilor, am constatat că nu se poate clădi nimic pe ură, ci numai pe iubire. Orice zidire întemeiată pe ură este sortită năruirii încă dinainte de a săvârşi lucrarea.  

Am ales Iubirea drept Temelie. Acea iubire pe care ne-a lăsat-o drept ultimă dorinţă Domnul nostru Isus Cristos.  

Încerc a mă adresa direct inimilor semenilor mei, a întinde un pod de flori, o punte de bunăvoinţă către cei care – în chip virtual – o vor citi, pentru a mă face cât mai lesne înţeleasă.  

Această carte este un strigăt. O implorare. O scriere în genunchi.  

Aşadar, scriu aceste rânduri în genunchi, implorându-vă să le citiţi cu ochii – cei fără dioptrii – ai inimii.  

Cartea a fost scrisă cu jertfa mamei mele pământeşti, Arionda şi sub milostivirea Mamei mele cereşti, Maria.  

Fecioara Maria, despre care Sfântul Ioan Damaschinul scria:  

Cu adevărat, tu eşti cea mai aleasă decât toată făptura, căci numai din tine Creatorul s-a împărtăşit de pârga naturii noastre omeneşti. Trupul Său a fost din trupul tău, sângele Său, din sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit din laptele tău şi buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu.”  

O invitaţie la iubire, la „comuniune”, la catolicitate şi ortodoxie în acelaşi timp, care presupun toleranţă în cadrul aceleiaşi comunităţi, dar şi faţă de comunităţi diferite.  

Pentru că, „ortodoxie – aşa cum sublinia pr. prof. C. D. Popian – nu înseamnă doar posedarea Adevărului şi predicarea dreaptă, ci şi iubirea, legarea de Adevăr ca de propria persoană”. Şi, „Intoleranţa este un fenomen profund antocatolic şi antiortodox în ciuda afecţiunii pe care o manifestă faţă de propria Comunitate sau Teologie” (Popian, D.C., „A fi catolic. Universalitatea credinţei”, Editura Logos, Oradea, 1994, pp.109-110).  

Dacă ar fi să rezum întreaga mea experienţă spirituală, începând cu primele căutări, apoi clipa fericitei întoarceri, niciunde n-aş putea găsi cjuvinte mai potrivite decât cele din Confesiunile Sfântului Augustin:  

Târziu te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Căci erai în mine şu eu eram în afara mea! Şi acolo te căutam; urâciunea mea năpădeşte tot ce-ai făcut frumos. Tu erai cu mine şi eu eram cu tine. Ceea ce mă îndepărta de tine erau acele lucruri ce n-ar fi dacă nu ar exista în noi.  

M-ai chemat, m-ai strigat şi mi-ai tămăduit surzenia; ai scânteiat şi frumuseţea-ţi fără asemănare mi-a alungat orbirea; ai răspândit parfumul tău, l-am respirat şi suspin după tine; te-am gustat şi mi-e foame şi sete de tine; m-ai atins cu mâna şi ard de dorinţa păcii tale.” ( Sfântul Augustin, „Confessiones”, Traducere de prof. dr. doc. Nicolae Barbu, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic li a Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp.305-306).  

În Scrisoarea către Evrei (13,8) se spune despre Cristos că: „Ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, iar Sf. Apostol Paul afirmă clar şi explicit: „Este UN DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ” (Ef. 4,5 – s.n.), totuşi, aruncând o privire de ansamblu asupra peisajului religios al lumii contemporane, constatăm că acesta se caracterizează prin existenţa unei mari diversităţi de religii, mişcări religioase şi spirituale, care îmbracă adesea forme surprinzătoare, deconcertante. Este un adevărat labirint în care omul se pierde dacă nu are firul Ariadnei care să-l ghideze. Desigur, mulţi oameni continuă tradiţia religioasă a poporului şi familiei din care fac parte, alţii, sub diferite influenţe se convertesc, cu convingerea că au găsit adevărata cale.  

Convingerea religioasă fiind o chestiune de conştiinţă personală, fiecare persoană are libertatea de a alege ceea ce crede de cuviinţă.  

Problema care se pune însă cu adevărat este cea a convieţuirii paşnice între adepţii diverselor religii, deoarece unii, mânaţi de spirit exclusivist tind să-i elimine pe ceilalţi care nu le împărtăşesc opiniile sau să-i determine cu forţa să o facă, ceea ce duce la tensiuni şi conflicte tragice. Astfel,pasiuni omeneşti şi interese de grup au fărâmiţat Trupul Unic al Bisericii lui Cristos în ultimul mileniu, aşa încât, chiar creştinii au avut dificultăţi în a se îngădui unii pe  

alţii. Desigur, o soluţie există: ecumenismul. Din nefericire, cauza ecumenismului, pentru care mulţi oameni de bunăvoinţă fac eforturi mari şi alţii se roagă, este pusă în pericol de atitudinile intolerante, adesea violente, care merg până la acte teroriste şi războaie cu substrat de intoleranţă religioasă.  

Punând pe prim plan ceea ce diferenţiază religiile, oamenii nu-şi dau seama că trebuie să ia în consideraţie ceea ce îi uneşte, ACELAŞI DUMNEZEU, oricum ar fi numit! Ori, acest Dumnezeu care este Iubire, îi cere omului să iubească şi nu să urască, iar Cristos cere oamenilor chiar să-i iubească pe duşmanii lor.  

La răscrucea mileniilor, când sfârşitul se atinge cu începutul, mesajul esenţial al lui Cristos este: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu!” – este mai actual ca oricând. Singura soluţie este ca, înarmaţi cu armele credinţei: iubirea şi toleranţa, să înfruntăm orice prejudecăţi, mânie, orgoliu, călăuziţi de mesajul lui Isus Cristos: „Curaj, eu am învins lumea!”  

Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale:  

Am întrebat pământul…am întrebat marea şi adâncurile şi vieţuitoarele care se mişcă între ele şi mi-au răspuns:  

-Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra noastră…Am întrebat cerul, soarele, luna, stelele:  

-Nu suntem nici noi Dumnezeul pe care îl cauţi, mi-au zis.  

În sfârşit şe-am spus tuturor lucrurilor care luau cu asalt porţile simţurilor mele:  

-Vorbiţi-mi despre Dumnezeul meu, pentru că nu sunteţi voi Dumnezeu; spuneţi-mi ceva despre El. Şi ele mi-au strigat cu glas răsunător:  

-El este cel care ne-a creat. Pentru a le întreba nu aveam decât să le contemplu şi răspunsul lor era frumuseţea lor.”(Sf. Augustin, op.cit., pag. 284-285).  

Cât despre mine, aş fi putut să aştept în tindă sau pe prispa bisericii (vai!) toată viaţa. Aşa cum spune Alexandru Horia în cartea sa „Vorbirea în şoaptă”: „Prispa îl pune pe om în faţa unei răscruci fundamentale. Cel are a ajuns în pridvor trebuie să aleagă între calea mântuirii şi cea a păcatului. Prispa este, deci, un loc, o decizie, un prag al opţiunii: Drumul spre Dumnezeu sau drumul spre infern. (…) În faţa unei astfel de situaţii limită, sufletul comun se fereşte să opteze. El rămâne suspendat în nehotărâre.  

(…) Prispa e un fel de „azil” pentru cei rămaşi mereu afară. Merge mai departe numai cel care are o fire eroică (…) Creştinul de prispă evită modelul eroic, el se mulţumeşte cu umila sa condiţie mediocră lăsându-şi sufletul pradă ispitelor şi regretelor, dar închinându-se la Dumnezeu să-i aducă iertare.  

Milogul rămas în pridvor nu capătă hrana euharistică, dar primeşte apa sfinţită pentru a-şi curăţa sufletul. Vom spune, deci, că duhul prispei tămăduieşte, însă nu mântuie.” (Horia Alexandrescu, Vorbirea în şoaptă, Editura Anastasia, 1995, p.13, 17).  

Nu pot să nu sper că într-o zi, bisericile despărţite de ambiţii personale se vor uni din nou, redevenind Biserica creştină adevărată. Una, aşa cum a dorit fondatorul ei divin, Isus Cristos.  

Aşa m-a biruit harul. Aşa m-a învins Iubirea, astfel încât m-am simţit dintr-o dată liberă pentru un nou început, mereu un nou început ca o nestinsă lumină. Sau, aşa cum spune profetul Ieremia: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit.” (Ier. 20, 7).  

Încercând să aprofundez din punct de vedere dogmatic şi liturgic principalele puncte de divergenţă între cei doi „plămâni ai Bisericii creştine”, m-a frapat faptul că aceste diferenţe între cele două Biserici care la început au fost Una, sunt minore şi ele privesc aspecte de amănunt care nu schimbă cu nimic fundamentul credinţei, principalele adevăruri de credinţă fiind formulate deja în cele şapte concilii ecumenice la data producerii Marii Schisme din 1054.  

În pofida acestor diferenţe care ţin mai mult de rit, esenţa credinţei este aceeaşi pentru că ambele Biserici asumă acelaşi Crez şi au acelaşi număr de sacramente.  

Ceea ce separă, într-adevăr, cele două Biserici în urma rupturii şi a evoluţiei lor separate este concepţia asupra statului Bisericii.  

Pentru Ortodoxie, Biserica, decantând adevărurile cuprinse în Crez, nu mai poate interveni prin nici un fel de precizări de ordin doctrinal, pe când Biserica Catolică îşi asumă o dimensiune creatoare, în sensul că, păstrând adevărurile de credinţă, îşi permite prin autoritatea conciliilor şi a vocii autorizate a păstorului suprem al Bisericii Papa de la Roma, să decanteze şi alte adevăruri de credinţă cuprinse în tradiţie, ca de exemplu: infailibilitatea papală (CVI, 1870), dogma Neprihănitei Zămisliri (Imaculata Concepţiune) – 1854 – Papa Pius IX); dogma Înălţării Mariei cu trupul şi cu sufletul la cer – Assumtion – 1950 – (Papa Pius XII).  

Am îndrăznit să aleg ca subiect al acestei lucrări, în locul unui punct de divergenţă care mă intrigase tot timpul: Filioque, (Purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl – în Biserica Ortodoxă; şi de la Fiul, în Biserica Catolică, un punct de convergenţă tutelat de autoritatea maternă a Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, cea care, cu adevărat ne iubeşte pe toţi ca pe propriul Său Fiu şi pe care Însuşi Domnul nostru Isus Cristos ne-a desemnat-o, în ceasul ultim al existenţei Sale pământeşti, ca Mamă a tuturor. Acest punct de unire, de apropiere maximă, până la identificare şi care, sper că va reuşi să repare, ceea ce, de o mie de ani s-a stricat în chipul cel mai nefericit, este desigur, devoţiunea, evlavia deosebită practicată atât în Biserica Ortodoxă cât şi în cea Catolică, faţă de Prea Sfânta Fecioară Maria, devoţiune care continuă tradiţia neîntreruptă ce datează de la începutul Bisericii.  

Studiul comparat al confesiunilor creştine este întreprins nu pentru a descoperi ceea ce le deosebeşte şi le învrăjbeşte, ci pentru a pune în lumină aportul fiecăreia la păstrarea tradiţiei creştineşti de la începuturi, tradiţie care a făcut să rodească sămânţa dumnezeiască a Evangheliei.  

Astfel, pus sub semnul fast al divinităţii, al surâsului blândeţii divine, sub pacea frunţii Fecioarei şi prin mijlocirea ei neobosită timp de două milenii pentru fiii ei, cele două Biserici ar putea găsi o cale de reconciliere.  

Este în putinţa oamenilor, ajutaţi de harul lui Dumnezeu de a reface Unitatea Bisericii creştine, universală timp de o mie de ani şi care, sperăm, va redeveni poate, nu peste mult timp unitară, deci, universală.  

Vestitul mariolog Rene Laurentin, doctor în litere şi teologie, expert al Conciliului şi colaborator la redactarea textului Conciliului Vatican II, cel care a consacrat Fecioarei Maria tezele sale de doctorat, în numeroasele dialoguri cu alte confesiuni creştine, crede că, în pofida diferenţelor istorice, „Fecioara, bine înţeleasă, nu poate fi decât semn de unitate. Dintotdeauna şi din tot sufletul, ea n-a voit decât unitatea, la fel ca şi Cristos, prin Cristos şi în Cristos. Misiunea sa nu este decât în slujba acestei Unităţi, încă de la Întrupare, unde ea a pus temeliile umane ale Dumnezeului care s-a făcut om”.( Laurentin, Rene, Une annee de Grace avec Marie, Fayard, Paris, 1987, pp.11-12).  

Acelaşi iscusit teolog, în introducerea la lucrarea sa de mariologie „Un an de har cu Maria, subliniază în subcapitolul „De la pluralismul biblic la pluralismul confesional:  

„Există trei perspective teologice diferite asupra Mariei în Noul Testament:  

1) Una este viziunea lui Paul (Gal. 4,4) asupra lui Cristos, născut din femeie, ca mijloc al coborârii sale (kenozei) în trup;  

2) Ulta este viziunea deosebită a lui Ioan: privirea nouă a lui Cristos asupra femeilor, culminând cu Maria;  

3) Alta este viziunea concretă şi stimulantă a lui Luca 1-2, singurul hagiograf al Noului Testament, cel care ni i-a făcut cunoscuţi pe Petru,Paul, Ştefan şi alte modele admirabile, în Faptele Apostolilor.  

I s-a spus pictorul Mariei căci el a pictat portretul său speriat şi esenţial al misiunii sale fără pereche cu Dumnezeu.  

Cele trei viziuni sunt cerute în diverse grade de cele trei mari confesiuni creştine:  

1) protestanţii continuă tradiţia lui Paul, sobră, anonimă, despuiată, căci apostolul a situat toate valorile în Cristos reînviat care l-a doborât la pământ pe drumul Damascului, mai curând decât în Întruparea, în care Mama lui L-a făcut să coboare (…)  

2) Ortodocşii continuă tradiţia lui Ioan, în urma formulei abrupte: „Şi cuvântul s-a făcut trup”. De aici s-a născut Theotokos, şi viziunea luminoasă a Aeiparthenos-ului, Pururi Fecioara indisolubil prezentă la Misterele lui Cristos.  

3) Catolicii se situează în tradiţia Sfântului Luca, cel care descoperă în Maria o prezenţă şi un model mai personal.  

Alegerea, selectarea şi preferinţele sunt legitime – spune Laurentin. Ele caracterizează confesiunile ca pe şcoli spirituale Dar nici una nu poate să se limiteze la o parte a Scripturii, excluzând pe celelalte.  

Ecumenismul are, de altminteri, funcţia de a ne face să ne înălţăm la plenitudinea biblică, la plinătatea creştină, la plinătatea Revelaţiei.” (…)  

(Rene Laurentin, op. cit.,p. 12-13).  

Acest autor, prin cartea sa despre Fecioara Maria doreşte să-i facă chiar şi pe necreştini să înţeleagă ceea ce este, cu adevărat, această femeie: „cea mai cunoscută, cea mai des numită, pictată, sculptată, dintre femei, reflectată în literatură, arte şi toată cultura umană. Ea nu este un vis, nici un produs artistic, această supravedetă numărul 1, asupra căreia s-au proiectat atâtea fantasme şi ranchiune (…) Ea nu este deloc o creaţie a spiritului uman. Ea a inspirat artiştii pentru că ea există. Ea îi inspiră pentru că ea este. (…) Maria nu este nici un produs, nici un obiect de consumaţie, dar acest personaj istoric, această Mamă, Mama noastră, ar fi dorit să fie mai bine cunoscută, căci toţi acei care au cunoscut-o de două mii de ani încoace, n-au ştiut să-i mulţumească, aşa cum se cuvine.” ( Laurentin, Rene, op.cit. p. 12-13).  

Am întreprins acest demers spiritual în scopul cunoaşterii mai aprofundate a acelui adevăr de necontestat care s-a vădit de-a lungul timpurilor şi este mai actual decât niciodată: Maria există. Ea ne iubeşte. Ne surâde. Ea ne protejează. Este atât de aproape de noi. O putem întâlni la fiecare pas. Ea a încetat să mai fie un simbol ireal, pentru că ea este, înainte de toate, o realitate istorică şi actuală.  

Maternitatea spirituală a Mariei exercitată în Biserică şi multipla ei mijlocire eficace, maternă, neîntreruptă şi universală, dau mărturie că Maria aparţine Bisericii. Istoria ei trăită ca şi reflecţia teologică asupra sa, ne-o arată ca pe o prezenţă activă, niciodată statică, urmând o evoluţie graduală, crescândă, iluminată.  

Prezentă în arcul liturgic încă din primele timpuri, prin nenumăratele sărbători dedicate ei, nelipsită din Canonul Sfintei Liturghii unde intră în comuniune cu noi şi prin intermediul căreia Biserica îi adresează cuvinte pline de veneraţie, apeluri, rugăciuni şi intercesiuni, prezentă în toate formele de artă prin adevărate capodopere care se adresează inimii, semn al pietăţii şi veneraţiei de care se bucură din partea artiştilor, Maria este de asemenea, prezentă şi în casele noastre, prin icoanele creştine – expresia evlaviei pe care poporul o nutreşte faţă de ea. Maria este prezentă şi prin lăcaşurile de cult care sunt sub patronajul ei ca şi prin congregaţiile şi mişcările spirituale care şi-au ales-o drept îndrumătoare spirituală, prin numeroasele apariţii şi minuni verificate şi prezentate în autenticitatea lor de către magisteriul bisericesc, Maria confirmă prezenţa ei continuă în lume cu rolul bine definit de a-i îndrepta pe oameni către Isus, Fiul ei preaiubit.  

Ea a devenit prin această prezenţă continuă în lume, obiect de cercetare teologică şi un extraordinar obiect de cult şi de evlavie.  

Să privim la Maria ca la cea mai mare protectoare a noastră – este îndemnul Papei Paul al VI-lea, cu privire la Sfânta Fecioară Maria. Şi „dacă voim să fim creştini, trebuie să fim mariani, adică trebuie să recunoaştem legătura esenţială, vitală, providenţială care ne uneşte prin Maica Domnului cu Isus şi care ne deschide calea ce ne duce la el” - spunea acelaşi Sfânt Părinte în Omelia adresată poporului în Sanctuarul Nostra Signora di Bonaria (Sardinia). (Paul PP VI, Omelia presso il Santuario di Nostra Signora di Bonaria (Sardinia), În: L’Osservatore Romano, 25.IV.1970).  

În Scrisoarea apostolică Tertio Millenio adveniente, prin care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea invită lumea la întâmpinarea celui de-al treilea Mileniu cu credinţă reînnoită şi cu speranţă vie, figura Mariei, Maica lui Cristos şi a Bisericii, are un loc aparte şi rolul ei este acelaşi pe care l-a avut acum două mii de ani. Misiunea ei este şi astăzi, mai mult ca oricând, hotărâtoare.  

Maica Răscumpărării, Maica iubirii frumoase va fi pentru credincioşii care se îndreaptă spre mileniul al III-lea, steaua care le va călăuzi în siguranţă paşii spre întâlnirea cu Domnul. Fie ca smerita Fecioară din Nazaret, care acum două mii de ani l-a dat lumii întregi pe Cuvântul Întrupat, să orienteze omenirea noului mileniu spre cel care este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul”. (In. 1,9) (T.M.A. 59).  

Cu aceste cuvinte a prezentat-o şi a recomandat-o Sfântul Părinte.  

În această lumină vrem s-o privim şi s-o recunoaştem şi noi în drumul de credinţă: steaua noastră călăuzitoare spre întâlnirea cu Domnul.  

Vom găsi în Maria un ghid şi un sprijin în cunoaşterea şi iubirea adevărată a lui Isus. Cultul ei, dacă este înţeles bine, va favoriza apropierea de Isus li va face mai eficace iubirea pe care o datorăm Mântuitorului nostru Isus Cristos. (…)  

Cunoscând-o astfel şi urmând-o pe acest drum pe care i l-a trasat însuşi Dumnezeu, vom avea mereu o lumină particulară şi un exemplu puternic în întâmpinarea lui Cristos care vine. E firesc ca o mamă, aşa cum este ea, să conducă cu bucurie şi cu siguranţă pe fiii ei adoptivi la acela pe care l-a purtat în sânul ei imaculata şi l-a dăruit omenirii. Cinstea şi ascultarea de ea nu sunt o piedică în descoperirea lui Isus, aşa cum ar vrea unii să afirme, ci un drum firesc de iubire şi preţuire a Fiului ei, Mântuitorul lumii. Este o adevărată stea sub oblăduirea căreia vom pătrunde mai uşor în misterul lui Cristos, Cuvântul Tatălui.  

Sanctuarele mariane din întreaga lume au devenit în aceste timpuri catedre adevărate unde se va putea învăţa mai uşor şi mai bine cunoaşterea lui Cristos şi iubirea faţă de el. (…)  

Ne bucură, aşadar, să vă îndreptăm invitaţia de a porni în pelerinaj cu Maria pentru a vesti lumii că Isus Cristos este stăpânul timpului şi al istoriei; al lui să fie şi mileniul trei şi lui să-i fie cinste şi slavă în vecii vecilor.” (Mesajul P.S. Sale Petru Gherghel, episcop de Iaşi, 15 august 1997. În: Revista Lumina creştinului, august 1997, Iaşi, pp.3-4).  

Răsfoind tratatele de mariologie, nu putem să trecem cu vederea faptul că ele urmăresc acelaşi traiect spiritual: lucrarea Mariei în timpul vieţii sale pământeşti, având ca izvor Revelaţia Biblică, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament şi lucrarea ei, după ridicarea glorioasă la cer, adică de-a lungul timpurilor. Cu alte cuvinte, Misterul Mariei prinde consistenţă puţin câte puţin în conştiinţa creştinilor, prin noile metode de cercetare asupra Mariei, plasând-o în contextul ecleziologic, în viaţa Bisericii şi în perspectiva istorico-salvifică, având ca izvor documentele Conciliului Vatican II, precum şi opera a doi Papi contemporani: papa Paul al VI-lea şi papa Ioan Paul al II-lea.  

Pătrunzând cu sfială în acest mister, putem contempla cu bucurie şi surprindere dezvoltarea acestui destin cu totul excepţional: de la Imaculata Concepţiune la Ridicarea la Cer şi Parusie.  

Astfel, Maria transcende istoria, timpul, veacurile, răsărind pururi în inima noastră, ca o stea de dimineaţă. Crugul acestei stele de dimineaţă porneşte de la prima gratuitate a harului originar, la plinătatea de merite pe care graţia divină a fructificat-o în ea de-a lungul vieţii. De la receptivitatea iniţială, acel Fiat smerit prin care s-a declarat împlinitoarea planului divin, până la ultimele extensiuni ale misiunii sale materne, de la plenitudinea harului secret al momentului iniţial, la plenitudinea vădită cu care ea străluceşte pururi în comuniunea sfinţilor.  

Pentru o mai bun ă pătrundere în aceste taine,să ne apropiem de Maica Domnului şi Maica noastră, să înţelegem mai bine că ea este, conform istoriei, apoi, conform domei care ne-o relevează, dimensiunea nemaipomenită pe care Dumnezeu a dat-o acestei femei sărace din Palestina, şi cum să regăsim prezenţa acestei Mame pe care Isus ne-a încredinţat-o.  

O istorie comună în exterior, dar cu totul excepţională în interior.  

Nu trebuie să uităm, spunea Rene Laurentin, „diversitatea perspectivelor care s-au succedat în decursul secolelor, căci Fecioara ne depăşeşte şi fiecare epocă o descoperă prin sensibilitatea sa, dar nu fără deformări. Noi vom decanta particularităţile efemere pentru a da cea mai directă cunoaştere posibilă a Maicii Domnului în lumea noastră de oameni grăbiţi.  

Desigur, fiecare epocă şi-a format imaginea sa particulară: cea a Sfinţilor Părinţi nu este cea a Evului Mediu, cea a icoanelor nu este cea a catedralelor noastre. Este un fapt. Dar atenţie! Să nu spunem: Fecioara nu e nimic altceva decât ceea ce noi o facem, după placul, cultura şi imaginaţia noastră. Nu, ea este acea femeie din Nazaret care a devenit Maică a lui Cristos.  

Şi diversitatea imaginilor este cea a mijloacelor de expresie. Aceste mijloace, întotdeauna parţiale şi imparţiale, învechite şi întinerite, până la regretabilele deformări şi trădări care trebuie rectificate şi depăşite. Dramatizările sentimentale ale barocului şi stilizarea epocii noastre.  

Maica Domnului depăşeşte toate aceste mijloace de expresie. Dar e bine ca ele să fie mai inspirate şi mai bine verificate.  

Pluralismul, nu este în persoana Mariei, dar în sărăcia acestor modalităţi de expresie: imagini şi limbaj” ( Rene Laurentin, op.cit., p.11).  

 

 

- va urma -  

 

 

Cezarina ADAMESCU  

teolog creştin  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
CARTEA MEA CEA MAI IUBITA: COMPENDIU DE MARIOLOGIE - CEZARINA ADAMESCU / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 617, Anul II, 08 septembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!