Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI XXXVIII- ION IFRIM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
MADELAINA OTRĂVITĂ  
 
Trista aventură a hegelienei mele conştiinţe de sine a început într-o târzie după-amiază de vară. Mă aflam la marginea răsăriteană, în curtea colhozului de tip sovietic, ce aparţinea satului în care venisem pe lume. De undeva, din clădirea aflată-n spatele fostului conac, acum transformat în birourile gospodăriei agricole, se auzeau loviturile de baros ale bătrânului fierar Mihăiescu Dumitru, acelaşi de pe vremea boierului Bebi Dunca, despre care se zvonea că fugise-n America. Pilonii rotunzi din faţa conacului susţineau acoperişul ce adăpostea o verandă luminată încă din primele ore ale dimineţii de razele generoase ale soarelui. De pe prispa conacului, undeva, în vasta câmpie a Bărăganului, se vedeau movilele ca nişte cocoaşe de dromader, semne ale unei civilizaţii de mult apuse. După instalarea puterii populare, prin ferestrele deschise ale fostului conac, se auzea în permanenţă zgomotul unei maşini de scris, la care bătea de zor un contabil beţiv, ce suferea de un sifilis, ajuns în fază terţiară. În ciuda vechimii, conacul, aşezat deasupra acelui platou înalt, de unde se vedea câmpia interminabilă a Bărăganului, nu fusese vandalizat de furia oarbă a poporului. Trecuseră ani buni la mijloc de la data naţionalizării şi clădirea aceasta nu-şi schimbase deloc aspectul ei impunător. Aceiaşi lei împietriţi, aşezaţi cu capul pe labe, străjuiau lângă treptele clădirii, păzind parcă intrarea. Deşi-mi petrecusem copilăria în curtea lagărului de concentrare, cum fusese colhozul acela, ce te întâmpina încă de la intrare cu o afecţiune tovărăşească: BINE AŢI VENIT! COOPERATIVA AGRICOLĂ DE PRODUCŢIE 7 NOIEMBRIE, aş comite o gravă minciună dacă aş spune că la anii aceia simţeam teroarea regimului concentraţionar. Dimpotrivă! Copil inocent, ce făcea parte din generaţia puritană a lui Stalin, paradisul copilăriei mele îşi trăgea seva din gulagul celor câteva zeci de milioane de victime pe care aceasta era clădită. Cu toate că s-a scurs aproape o jumătate de secol de atunci, aşa de tare mi-au rămas imprimate-n memorie fizionomiile telurice ale acelor ţărani, ce se vânzoleau de colo-colo prin curtea colhozului, încât, chiar şi acum, aş putea să-i descriu pe fiecare-n parte. Ţin minte că în după-amiaza acelei zile de vară eram îmbrăcat într-o pereche de pantaloni din doc albastru, cu bretele-n formă de X, prinse-n doi nasturi bombaţi de tablă, proveniţi, probabil, de pe la vreo manta de soldat, căci, deşi au trecut atâţia ani la mijloc, am şi acum imprimată-n memorie stema pe marginea căreia mă chinuiam să citesc literă cu literă, cu toate că încă nu fusesem dat la şcoală: RE-PU-BLI-CA PO-PU-LA-RĂ RO-MÂ-NĂ. Fără a conştientiza drama ţăranului român, toată vara mi-o petreceam prin curtea acelui paradis (aşa-l vedeam la anii aceea), afundându-mă, împreună cu Zelică, unul dintre puţinii mei prieteni din copilărie, în piramidele galbenului grâu, aflat pe întinsele piste, cum o făcuse şi Lucian Blaga într-unul din poemele sale, intitulat Mirabila sămânţă:  
 
Copil, îmi plăcea, despuiat de vestminte,  
 
să intru-n picioare în cada cu grâu,  
 
cufundat pân la gură în boabe de aur.  
 
Pe umeri simţeam o povară de râu.  
 
Şi-acum, în timpuri târzii, când mai văd câteodată grămezi de seminţe pe arii,  
 
anevoie pun capăt fierbintei dorinţi  
 
de-a le atinge cu faţa.  
 
Zelică era un coleg de-al meu din clasele primare. Neputând să facă copii, şi dorindu-şi unul, părinţii lui adoptivi, care lucrau în cadrul colhozului, l-au luat de crescut la o vârstă pe care abia şi-o mai aducea aminte. Fiind cel mai bun prieten a lui, stăteam toată ziua împreună, mai ales în vacanţele de vară, când ne petreceam timpul pe la coliba tatălui său, unde era paznic la pepeni, păzindu-i cu arma de vânătoare la spate. Îngrijoraţi să nu-i lipsească ceva copilului, afecţiunea părinţilor săi adoptivi era aşa de mare încât devenise aproape sufocantă. Deşi o ducea foarte bine în sânul noii sale familii, care-i făcea mai toate poftele, cocoloşindu-l, numai ca să-i intre în voie şi să nu-l supere cu ceva, ghiftuit numai cu iepuri şi raţe sălbatice, vânate pe o întinsă vale a plângerii, adiacentă satului, de unde se vedea şerpuind o apă (Ozana copilăriei mele, numai că nu era curgătoare), îmi aduc aminte că în timp ce ţăncuşam vreun pepene, sau ne odihneam pe marginea tarlalei, cultivate cu căpşuni, cu burţile gata să ne plesnească, începea să se lamenteze şi s-o înjure pe căţeaua aia de mamă, care-l adusese pe lume şi-l abandonase în mijlocul unei familii ce-l tiraniza prin iubirea şi afecţiunea lor exagerată. Tot timpul cât durau ulceraţiile sale, înfigea în pământ un briceag cu mânerul sub formă de peşte, de care nu se despărţea niciodată, briceag pe care i-l invidiam. În afară de cinstea şi radicalitatea lui, ca inteligenţă Zelică nu strălucea cine ştie ce. Mi-ar fi plăcut să port discuţii cu el despre clasicii literaturii universale, despre marii filozofi ai antichităţii, pe care-ncepusem să-i devorez încă din anii aceea, în care mulţumeam din inimă partidului pentru fericirea copilăriei noastre. O dată, când profesoara de limba română intră în clasă cu extemporalele, lipite de catalogul pe care-l ţinea la subsuoară, îl chemă în faţă, lângă catedră, citindu-ne monumentala-i operă, spre a-l face de râsul colegilor săi, căci, în loc de sărmăluţe moldoveneşti, aşa cum scrisese gurmandul Sadoveanu, cu borşurile sale, ce te făceau să salivezi, codaşul clasei, obsedat de gastronomia celui ce-i plăcea să se îmbuibe, cu scrisul său ilizibil, pocise cuvintele, încât, înecatele în sosul lor sărmăluţe moldoveneşti, deveniseră sarmaloţe moldoplăieşti. Singurul nostru punct comun, care ne întreţinea prietenia, era dizidenţa noastră juvenilă, complice mai degrabă imperialismului, o gravă ofensă adusă înfrăţirii popoarelor, căci, drept protest la adresa regimului, ne lăsam pantaloni în vine şi ne făceam nevoile-n mijlocul drumului, minându-l, asemenea mujahedinilor din Kandahar (din şoimii patriei am devenit talibani), urmărind, din lanurile de ricin, sau rapiţă, unde stăteam ascunşi, momentu-n care urma să treacă primarul colhozului cu şareta pe acolo. După samavolnicia colectivizării, tata şi ceilalţi fraţi ai săi, rămăseseră tot la ţară, continuând să lucreze pământul, trecut cu forţa la C.A.P., cu excepţia unchiului Vasile, care fugise de acasă în '47, celebrul an al foametei de după război, fără a se mai şti nimic despre el o bună perioadă de timp. Pentru mine, apariţia exotică a acestui unchi, care venea o dată pe an în vizită la fraţii săi (ajunsese cizmar taman în buricul capitalei), era un adevărat eveniment. Prezenţa lui, cu vocea calmă, pedantă, aproape şoptită, cu o dicţie diferită de cea a ţăranilor, în mijlocul cărora-mi fusese dat să-mi trăiesc copilăria, exercita o fascinaţie echivalentă cu cea pe care-o simţise şi Constantin Paustovski, într-unul din volumele sale de memorii, intitulat Vremuri de demult, în care un unchi de-al său, cu mult înainte de venirea bolşevicilor la putere, îi aducea de fiecare dată nenumărate cadouri din îndepărtatele călătorii făcute prin toată lumea. Într-una din acele vizite, văzându-mă cu romanul lui Herman Melvill împrumutat de la biblioteca sătească, aflată într-o casă rechiziţionată şi ea, roman pe a cărei copertă, Ahab, cu piciorul său de lemn, dirija de pe puntea vasului, ţipând la mateloţii ce târau harpoanele cu pipa-n gură, îmi promisese una asemănătoare, care să-mi decoreze rafturile unei modeste biblioteci, fără să aibă nici cea mai mică bănuială că aş putea-o folosi la o vârstă aşa de fragedă, îndesând în ea tutunul din şirurile agăţate la streaşina casei, unde tatăl meu le punea, ferindu-le de soare şi de ploi. Singurul titlul nobiliar al familiei noastre, ce se pierdea în negura vremurilor, era acela de mămăligari. Semănând în mod izbitor cu Winston Churchill, grăbit să nu întârzie la şedinţele din camera lorzilor, cu ceasul de care nu se despărţea niciodată, legat de betelia pantalonilor, printr-un lănţişor, ce dispărea în buzunarul vestei, bunicul din partea tatălui, veteran al Primei Conflagraţii Mondiale, eroul de la Solferino, cum îmi plăcea să-i zic, încă din copilărie, după ce citisem Marşul lui Radeţki, fascinantul roman al lui Joseph Roth, ce-mi încântase copilăria, ultimul nostalgic al imperiului austro-ungar, recte kakania, fusese împroprietărit cu paisprezece pogoane de pământ de regele Ferdinand, monarhul de origine germană, care, după cei doi ani de neutralitate, ţinuse memorabilul său discurs, îndemnând ţăranii să-şi apere patria cu arma în mână în cadrul Antantei. Mi-l aduc aminte cum stătea în picioare, făcându-şi cruci mari, ca în faţa unei icoane, dând onorul unei mămăligi din care ieşeau aburi. Aforismul lui, ce se vehicula încă de pe vremea lui Constantin Argetoianu, şi care se referea la porumbul adus de peste ocean şi cultivat acolo în vasta câmpie a Bărăganului, era: Rarul umple carul, desul umple fesul. Din nefericire, acest dicton, ce venea să îmbogăţească lirica panteistă a folclorului românesc, grefat pe mitul civilizaţiei mayaşe, rostit pentru prima dată de vreun Euridiţian, fără a avea Academia Franceză a lui La Fontaine, pesemne un băştinaş ce frânsese, din tată-n fiu, măcinicii pe coarnele plugului, fusese trecut de către arhanghelii malefici ai instaurării paradisului băgat cu pumnul pe gură, la index. În fine, prea multe modificări în blazonul genealogiei noastre de mămăligari, care respectau tipicul din generaţie în generaţie, n-avuseseră loc. Aşa că nici măcar nu terminasem cele opt clase primare şi eu fumam pipă şi mă credeam William Faulkner, sfidând ancestralul ighemonicon al familiei de mămăligari din care mă trăgeam. Ba trecusem (călătorie fantezistă şi atemporală), în febrila mea imaginaţie, vâslind în naufragiatele corăbii byroniene, chiar şi oceanul Pacific, violând sacramentalul Yoknatapawpha şi bătându-l amical pe umăr pe autorul Cătunului, cu Snopenşii şi catârii lui, aşa cum se lăudase falsul revizor a lui Gogol, lăsându-i cu gura căscată pe dirigintele poştei şi pe primar, c-o făcuse cu Puşkin. Fascinat de portretul de pe coperta celui ce scrisese Lumina de august (lecturile mele erau diversificate), începusem să pufăi din pipa aceea adevărată, probabil din mahon, castanie, lustruită, cu care mă ascundeam în spatele casei, printre buruienele înalte, umplând-o cu tutunul agăţat la streaşina casei, pus la uscat de Moromete, aşa cum îl poreclisem pe tatăl meu, ce-şi ducea calvarul colectivizării cu dinţii scrâşnind, alături de ceilalţi fraţi ai săi, cu originea lor sănătoasă, cărând-o în spate ca pe o malformaţie, transmisă din generaţie în generaţie. Încă de pe vremea aceea fusesem infectat (nu ştiu dacă termenul este tocmai potrivit), de incursiunile cinegetice cu becaţele sale din nuvelele lui Turgheniev, de seducătoarea stepă rusească, descrisă cu atâta farmec de tânărul Cehov, care murise la numai patruzeci şi patru de ani. Adoram Rusia, pravoslavnica măicuţă Rusia, poeţii şi scriitorii acesteia de fapt (chiar şi sângele îşi refuza latinitatea), cum era, ca să dau doar câteva nume: Puşkin, Gogol, Cehov, Tolstoi, Dostoievski, pe care citindu-i şi recitindu-i le datorez viaţa, vorba lui Nikolai Vasilievici: Mare plictiseală şi pe lumea asta, domnilor! , căci fără Leamkin Teamkin, Bobcinski şi Dobcinski, Cicicov, Stravroghin, Mitea, Bezuhov, Andrei Bolkonvski, putredul şi bătrânul Karamazov, Gruşenka, generalii pensionari din Cehov etc, etc, de mult mi-aş fi pus capăt zilelor. În după-amiaza aceea de vară tata mă găsise stând în pragul fierăriei. Cu braţele sale solide, ce-i ieşeau din şorţul ars, purtat direct pe pielea goală, fierarul, aflat în semiobscuritatea clădirii, cu pereţii afumaţi, agita un burduf mare, ce se strângea şi se desfăcea asemenea unui acordeon, umflându-l şi dezumflându-l, de parcă prinsese de ceafă un balaur ce scotea flăcări pe gură şi acum se chinuia să-l omoare. N-am să uit niciodată după-amiaza aceea. Însoţit de tatăl meu, părăsisem curtea colhozului printr-o gaură făcută-n gardul de ciment cu care aceasta era împrejmuită, tăind drumul de-a dreptul printr-un lan de lucernă, pe deasupra căruia fluturii zburau, aşezându-se pe canaful mov în care-şi înfigeau trompa lor subţire ca nişte arcuri de ceasornic. Ajunsesem pe câmp şi acum călcam cu tălpile picioarelor prin praful fierbinte al drumului, grăbindu-mă să ţin aproape de el, care mergea ceva mai în faţă. Era pentru prima dată când mă deplasam pe drumul acela. Nu ştiam încotro ne îndreptăm. Dacă printr-un farmec, cel după care mă ţineam ar fi dispărut, mai mult ca sigur că aş fi început să plâng, căci după atâtea cotituri, lăsând de mult în urmă satul cu salcâmii săi, ce se vedeau din depărtare, cu siguranţă că n-aş fi ştiut să mă mai întorc de unul singur înapoi de unde plecasem. Luam pentru prima dată contact cu universul acela, total necunoscut până atunci. Spaţiul imens, în faţa căruia mă găseam, declanşase în mine inexplicabile emoţii. Eram fascinat de peisajul mirific, fără a pierde din vedere şi faptul că trebuia să mă ţin după tata, care continua să meargă cu aceiaşi paşi grăbiţi, obligându-mă şi pe mine, la rândul meu, să accelerez ritmul. Nu-mi spusese unde mergem şi nici eu nu-mi pusesem această întrebare. Cine eram eu, dacă nu o reverberaţie a existenţei lui, faţă de care era obligat, odată ce mă adusese pe lume, să aibă grijă de mine?! Din când în când îl vedeam cum întoarce privirile, asigurându-se în felul acesta că nu mă rătăcisem şi nici obosit nu mă simţeam, lucru care pe el îl distra, râzând uşor în barbă, cu o discretă satisfacţie, produsă de imensa mea ambiţie de a mă ţine după el, fără a mă plânge, apreciindu-mi efortul prin acea pufnire reprimată, în care se citea o sinceră admiraţie. Tot admirând la rândul meu seducătorul peisaj, în mijlocul căruia aveam să-mi petrec copilăria, deodată m-am trezit în faţa unei imense vii, în care tatăl meu, atrăgându-mi atenţia să rămân pe loc, dispăru pentru câteva momente. Ţin minte că în intervalul celor câteva minute, cât a dispărut printre butucii aceea, susţinuţi de nişte spalieri înalţi, m-am apropiat de un tub de ciment în care era preparată o substanţă verde, numită, după cum aveam să aflu mai târziu, zeamă bordelez, substanţă cu care erau stropite frunzele viei de viţă, combătând în felul acesta dăunătorii. Trezită din somnolenţa ei, o şopârlă dispăru într-o crăpătură a pământului. Mi-am ridicat bărbia deasupra tubului, ţinându-mă cu mâinile de marginea lui. Un fluture, căzut în substanţa aceea, fiind pe cale de a se îneca, îşi agita aripile cu disperare, rotindu-se în jurul său, în timp ce, mult mai prevăzătoare, câteva furnici, coborau până la nivelul lichidului şi apoi se ridicau grăbite deasupra tubului. O puzderie de grauri, ca o eşarfă zburătoare, întunecă cerul, fâşâind prin aer, pe deasupra, la auzul unui fluier ce venea de undeva din depărtare. Speriat, am ridicat privirile, urmărind ondulatoarea traiectorie a păsărilor. Undeva, în înaltul cerului albastru, pe care am continuat să-l privesc, chiar şi după dispariţia acelor grauri, se vedea fuselajul unui avion, în care se reflecta soarele după-amiezii, lăsând în urma lui o dâră lăptoasă, ce urma a se suprapune peste alta mai lată, aflată în destrămare. Se apropia înserarea. Îmi aduc aminte că ultimele raze cădeau pe pământ ca o robă de cardinal din picturile flamande. Atunci apăru şi tatăl meu cu un strugure mare, pe care mi-l puse-n braţe, îndemnându-mă să-l mănânc. O, musă! Ajută-i penei mele, ca să-l citez pe bătrânul Omir, cel fără vedere, căci nu găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce am simţit la contactul primei boabe cu fragedele mele papile gustative. Aplecându-se printre sârme şi trecând de pe un rând pe altul, bunul meu părinte nu se lăsase până nu-mi alesese un soi de strugure tămâios. Ca o morfină administrată unui pacient epuizat de durere, simţii cum boaba aceea se dizolvă în trupul meu. Ceea ce erau pentru spirit cuvintele Evangheliei, întrupând Sfânta Treime, tot aşa erau şi fotonii verii absorbiţi în boabele acelui strugure sub formă de zaharină. Prea greu pentru fragila mea constituţie fizică, abia reuşeam să-l ţin în braţe, astfel încât mă chinuiam să apuc cu gura boabele acelui pantagruelic strugure pe care şi astăzi îl visez şi de care până la urmă n-am avut parte. De undeva se auzi un fluierat, mult mai aproape decât prima dată, apoi printre rânduri am văzut cum se apropia de răzor o dihanie de om, agitând prin aer un ciomag. Chipul său întunecat, din gura căruia lăsă să-i cadă un fluier legat la gât cu aţă, în care suflase până ieşise dintre rânduri, mă înspăimântă. O ploaie de înjurături, de anafură, paşti şi bisaltiri, la adresa tatălui meu, ieşi din gura acelei fiinţe hidoase, ce semăna mai degrabă cu un orc slinos din Harry Potter. Apoi se îndreptă spre mine, smulgându-mi din braţe strugurele acela, din care apucasem să gust doar vreo câteva boabe. Părea turbat încât nici măcar rugăminţile fierbinţi ale tatălui meu n-aveau să-l înduioşeze. Din cauza plânsului, care mă năpădi, ochii mi se împăienjeniră, simţind, după indescriptibilul gust al acelor boabe de tămâioasă, amărăciunea unui nod în gât. În zadar i se spunea că nu era deloc bine să-şi pună mintea cu un copil. Dresat într-un anume fel, orcul o ţinea una şi bună, că nu era averea lui şi nici a tatălui său. Frica pe care mi-o insuflase apariţia acelui monstru, făcându-mă să tremur, era şi mai mare decât regretul că pierdusem bunătatea aceea de strugure. Văzându-mă aşa speriat, tatăl meu, mă luă în braţe. Mi-am încolăcit mâinile după gâtul său, strângându-i în pumni cămaşa transpirată, fără să mă pot opri din sughiţuri. Ce a mai urmat nu mai reţin cu exactitate. Ultima imagine, zărită prin ceaţa lacrimilor, peste umărul tatălui meu, care se îndepărta de locul acela, fusese conturul indefinit al acelui câine de om, care se luase după noi cu un cârcel mic de strugure, altul decât cel pe care mi-l smulsese din mână, probabil sterpezit ca şi sufletul său, cu care încerca să-şi dreagă greşeala. Aceasta fusese întâmplarea din ziua acelei după-amiezi de vară a anului una mie nouă sute şaizeci şi patru (şaizeci şi cinci?!), după Hristos, marcată pe alocuri de un accentuat puseu sentimental, întâmplare pe care poate c-aş fi uitat-o dacă mai târziu n-aş fi descoperit scena aceea neverosimilă din romanul lui Zaharia Stancu, în care, unui grup de culegători, li se puseseră botniţe, împiedicându-i în felul acesta să guste din strugurii parfumaţi, scenă intrată în perioada regimului de tristă amintire ca material didactic în manualul de limba şi literatura română. Fără a mă ridica la nivelul rafinat şi elitist de a falsifica realitatea într-un mod atât de grosolan a acestui autor, din al cărui roman am fost tentat să-i smulg pagina aceea, iată că-mi fusese dat să trăiesc pe viu o astfel de experienţă, oarecum asemănătoare, datorate blajinilor comunişti, pe care, chiar dacă nu mă chema Darie, n-aveam să-i uit niciodată. Demnă de infernul lui Dante (maestrul Zaharia Stancu o scrisese cu o atletică angajare slugarnică faţă de un regim pretins justiţiar), scena teribilă, aflată la antipodul parabolei din Biblie, în care cei din urmă erau cei dintâi, contaminată mai degrabă de un viguros bacil marxistoid, menită să creeze în conştiinţa noilor generaţii de pe vremea aceea o ireversibilă aversiune faţă de aşa zisele clase exploatatoare, demascând în felul acesta duşmanul de clasă, era, pentru cine nu s-ar fi lăsat convins, greu de digerat. Citind-o, la rândul meu, am rămas de-a dreptul stupefiat. O întâmplare oarecum asemănătoare, iată, păţisem şi eu în copilărie, deşi nu-mi pusese nimeni vreo botniţă, aşa cum, în mod neverosimil, autorul romanului Desculţ, prin gura personajului său, pretindea că li se puseseră acelor nefericiţi ţărani. Prima amintire (anii mei puteau fi număraţi pe degetele de la o singură mână), care avea să mă trezească la realitate, avusese loc, deci, într-un trecut foarte îndepărtat. Cât despre jitarul acela jegos, zlugă a regimului de tristă amintire, la câţiva ani îşi găsise şi el naşul. Undeva în mare secret, printre frunzele butucilor de vie, ţinea ascunsă o putină plină cu struguri terciuiţi, intraţi în fermentaţie, struguri pe care, înainte de-a se asigura că nu-l mai vede şi altcineva, îi dădea cu degetele sale jegoase la o parte, sorbind din căuşul palmei vinul parfumat. Într-una din nopţile de vară târzie, când unele din frunze erau deja îngălbenite, cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar, temutul Friţă, căci acesta era numele său, fusese găsit de câţiva derbedei din cale afară de curajoşi într-o avansată stare de ebrietate, sforăind cu picioarele răşchirate, întins pe patul aflat în colibă. Unul dintre ei, un anume Tarzan, cunoscut prin actele sale de bravadă, în timp ce acesta se zbătea, îl legase cu mâinile la spate de un spalier, arzându-i cu un chibrit mustăţile demodate, zburlite în sus, asemenea celor pe care obişnuiau să le poarte ofiţerii de rang înalt din armata chezaro-crăiască, luându-i în cele din urmă pălăria şi făcându-şi nevoile în ea. Cât fusesem în clasele primare, îl cunoscusem şi eu pe eroul acela neînfricat, ce avusese curajul, ca în toiul nopţii, să se strecoare în mijlocul acelei vii, unde orcul îşi avea prepeleacul. Cum de îndrăznise acel pretins om al junglei, care venea la şcoală cu şerpi în buzunar, să pătrundă până acolo, nu puteam să-mi explic, cu atât mai puţin, cu cât, dacă stăteai bine să te gândeşti, chiar şi ziua îţi era frică să te apropii de el. Fiind cu câţiva ani mai mare decât mine, părinţii săi l-au dat mai departe, părăsind şcoala primară înainte de a apuca să-l felicit pentru curajul pe care-l avusese. Cămaşa transpirată a tatălui meu pe care-o strânsesem în pumni, rugăminţile acestuia de a nu-şi pune mintea cu un copil, înjurăturile orcului de anafură, paşti şi bisaltiri, mâna sa, în care ţinea un cârcel de strugure, întinsă prin ceaţa lacrimilor ... Într-un fel, cel ce se bătea în fiecare recreaţie pe holurile şcolii primare cu pumnii în piept, imitându-l pe actorul român, devenit celebru în America, mă răzbunase, aşa încât simţeam în suflet un mare regret că scăpasem ocazia de a-i strânge mâna. Speranţa de a-l mai revedea fusese zadarnică, căci în data de 15 noiembrie 1987, cu ocazia evenimentelor din Braşov, ce aveau să izbucnească la Uzina de autocamioane Steagul Roşu , când întregul oraş avea să fie încercuit de tancuri, falanga obedientă a Ministerului de Interne îl arestase, expunându-l, prin cine ştie ce subsoluri ale securităţii, tristului experiment, cum fusese şi acela de la Timişoara, Radu cel Frumos . Trimis acasă într-un sicriu sigilat, însoţit de un ofiţer îmbrăcat în civil ce se dăduse drept un coleg de serviciu, simulând cu perfidie o presupusă afecţiune, pe care chipurile i-ar fi purtat-o cât timp acesta trăise, părinţii săi fuseseră nevoiţi să-şi îngroape fiul înaintea acelui paznic aflat într-o permanentă beţie ce continua să supravegheze orice mişcare din prepeleacul său, asemenea unui soldat SS aflat la intrarea lagărului de concentrare de la Dachau, unde, conform preceptelor fasciste, munca avea să elibereze pe om. Atribuiam această tristă întâmplare celebrului Capital, de unde pornise toată această porcărie a recuperării pierdutului paradis miltonian, cu mica sa acumulare primitivă, pe care Marx o incrimina cu atâta acribie în numele farsei morbide a egalitarismului. Ceea ce fusese, aş îndrăzni să spun, pentru Marcel Proust în aristocratica sa copilărie, madelaina aceea, a cărei aromă simţea cum i se topeşte în gură, chiar şi după trecerea unui timp atât de îndelungat, determinându-l, de câte ori cădea în duioasa reverie a introspecţiunii, să saliveze, tot aşa fusese şi pentru mine strugurele acela: o madelaină amară, transformată-n brioşă, pulverizată pe deasupra cu un praf de chinină cu care copilăria mea fusese otrăvită.  
 
ION IFRIM  
 
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI XXXVIII- ION IFRIM / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 542, Anul II, 25 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!