Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Recomanda > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI XXVIII- ION IFRIM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O REPUBLICĂ NU VINE NICIODATĂ SINGURĂ  
 
O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE  
 
TEHNICA LOVITURII DE STAT LA NIVEL DE JUDEŢ  
 
-compendiu-  
 
(simplu exerciţiu de stil)  
 
MOTTO:  
 
-Tovarăşe, răspund eu ca un adevărat socialist, ai dreptate; am făcut o greşeală pe care trebuie să o repar. Mergi şi culege şi aceasta:  
 
„Moftul român”, 1893. 4 apr. - POLITICĂ – I.L. Caragiale  
 
CONTINUARE DIN CARTEA CU PRIETENI XXVII- ION IFRIM  
 
O mamă gorkiană, având presimţiri sumbre, va potoli temperamentul juvenil, mergând până la a-i confisca acestui Gavroche cu domiciliul forţat „sabia pe care a aruncat-o unde? Nu ştiu şi mi-a încuiat şi ghetele şi pălăria în scrin.” La data consemnării extraordinarului eveniment, mama revoluţionarului nostru, va fi decedată. Din marea sa grijă faţă de viitorul odorului, tatăl său magistrat în cadrul tribunalului de la Ploieşti, îl va angaja ca simplu copist, funcţie pe care o va abandona, dedicându-se mai degrabă luptei de stradă. „Mi-adusei aminte, va consemna naratorul cu evlavia unui anarhist înduioşat, dominat dintr-o dată de sentimente umane, că am părinţi, cari m-aşteptau, şi mă dusei degrab' acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacţionar, departe de a înţelege importanţa politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecuse în oraş şi tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă - că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârşitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, că am o funcţiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o unde? nu ştiu, şi mi-a încuiat şi ghetele şi pălăria în scrin. O săptămână m-a ţinut astfel captiv, până s-a potolit primejdia.” În ochii grijuliei mame, acum închişi pentru totdeauna, acea adunătură de vagabonzi (fiecare epocă îşi are golanii săi), în frunte cu unele lepădături (termenul aparţine lui Marx) ale burgheziei radicale, o şleatcă de ruinaţi, cum ar spune-o acelaşi demiurg al materialismului, cu mijloace de existenţă îndoielnice şi de origine dubioasă, într-un cuvânt toată această masă confuză şi pestriţă pe care împrejurările o aruncă dintr-o parte şi alta şi căreia francezii îi zic boheme, nu-i făcea în nici un fel onoare fiului său, participarea la puci fiind poate chiar motivul ce ar fi putut grăbi moartea tatălui, grav bolnav la acea dată. Nota Bene: „Luca era bolnav când Caragiale participă la revuluţie dezarmând un subcomisar al cărui post îl şi luă din graţia Prezidentului ridiculei Republici”, ne edifică G. Călinescu. Timp de aproape o săptămână republicanul nostru, pătruns de o adâncă responsabilitate civică, se va plimba prin camera fortuită asemenea unei pantere în captivitate. Ca orice lucru inedit ce ia naştere pe meleagurile noastre mioritice, revolta plebeienilor se va finaliza printr-o reconciliere în transparenţa bunăvoinţei universale, căpătând sub pana lui Caragiale (cum altfel!) aspectele unui coşmar burlesc. „Când lupţi însă cu nimicul, declară Iorgulescu în Eseul despre ... , nu există nici victorii nici înfrângeri, te confunzi cu el. Unicul rezultat al marilor bătălii din lumea lui Caragiale este macularea tuturor, sărbătorită apoi cu fast prin chefurile de împăcare. În această lume armonia se obţine prin reducerea forţată la acelaşi numitor, numitorul comun al omogenizării în derizoriu, trivialitate şi mascaradă.” Avem aici, în această Republică a termidorienilor chitrofoniţi, de-a face (se va vedea) cu o veritabilă noapte a cuţitelor lungi şi a paharelor de cristal. E drept că după această fulminantă lovitură antimonarhică pusă la cale de rebeli, riguros cronometrată de iacobinul Caragiale, protagoniştii cad (afirmaţia aparţine lui Mircea Iorgulescu), într-o totală voluptate a lipsei de răspundere. „A fost aşadar rebeliunea, va scrie B. Elvin (vezi Modernitatea Clasicismului –I.L. Caragiale, 1967, Editura pentru literatură), un prilej de a reflecta că dincolo de laşitate se află o incurabilă impostură, o dezolantă nepăsare. Marile cuvinte vehiculate de această societate erau capcane, singura realitate era poltroneria, de oriunde s-ar fi plecat, tot aici se ajungea.” Pedant, conştiincios, cu o indignare mimată, pretinsul carbonar matzzinian (mai degrabă demistificatorul ce se trăgea dintr-o familie care la 1848 fuge din Bucureşti din cauza holerei), copleşit chipurile de măreţele evenimente aflate într-o năucitoare desfăşurare, speră în apariţia istoricului care să consemneze totul in extenso. Evident, avem aici de-a face cu o caricatură de egalitate. Sub stindardul fraternităţii universale ghilotina va fi înlocuită cu boloboacele. De la un capăt la celălalt a povestirii, bariera dintre realism şi fantastic se intersectează, contopindu-se. Fantasticul sufocă aura verosimilităţii, încât, uneori aproape că nici nu ne mai dăm seama când avem de-a face cu o istorie veridică şi când cu o ficţiune a acesteia. Voluptatea naratorului de a se implica (şiretlicul unui captaţio benevolentiae), nu diminuează cu nimic din forţa de evocare. Imixtiunea supranaturalului (aş numi-o mai degrabă bufonada fantasticului), care are loc cu o uimitoare naturaleţe, grefată, tocmai pe puseurile de sinceritate expresivă ale autorului, devine aproape sufocantă în partea a doua, unde se interferează marea scenă a istoriei şi ceea ce se află dincolo de marginile ei, să-i zicem dilema diletanţilor republicani, această microsocietate de tip rural, cu risipa sa de energie şi agitaţie zgomotoasă, cu sadismul său jovial, un fel de snobism al violenţei. Dacă istoria (sperăm obiectivă) va consemna un număr de 41 de arestaţi, în fanteziile sale borgesiene, Caragiale vede, în această aprigă vânătoare după republicani, şase sute de fii ai poporului în numai trei ore. Revoluţia, dacă tot am luat ca reper pe una din surorile noastre de gintă latină, este chiar raţiunea de a trimite la ghilotină. Pentru resuscitarea unei societăţi (consensul imperios al unanimităţii nu va mai îngădui nici măcar acea „puţintică răbdare”, termenul de graţie pe care Prezidentul din O scrisoare pierdută îl cerea onorabilului auditor), istoria se foloseşte de ghilotină ca de un instrument terapeutic, aşa cum afirma un alt personaj din Dantonul lui Camil Petrescu. Boborul vrea „libegtate, egalitate, fgategnitate”, dar pentru asta musai trebuie decapitată „oligarchia”, privilegiata clasă a ghiftuiţilor în frunte cu capul încoronat. Aflat în exil la Berlin iată ce va scrie cu ocazia răscoalei de la 1907: „Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc - şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nici un salt social dela o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr'un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr'un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr'un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în câţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr'un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.” Aceasta va fi poziţia sa exprimată în cunoscuta lucrare -1907 din primăvară până'n toamnă - scrisă la Berlin, unde se afla volintir pe banii moşteniţi de la Momuloaia. Auzind despre memorabila răscoală a ţăranilor reacţia lui fu promptă: „Nici un om cuminte nu poate da deplină dreptate ţăranilor răsculaţi. ( ... ) Trebuia stins focul ? - Mai încape vorbă ?” Revoluţia este o excrocherie, aşa cum o va afirma chiar Marx, atunci când acesta (dacă am putea concepe un astfel de lucru), nu este marxist. Fenomenologia spiritului hegelian vine parcă să confirme lucrul acesta. Sclavul râvneşte poziţia stăpânului său şi nu doreşte altceva decât să ducă o viaţă de huzur, aşa cum o duce actualul său stăpân pe care l-ar dori slugă în locul lui. Căci ce altceva ar putea să însemne sfârşitul unei revoluţii dacă nu declanşarea alteia? Dictatorii secolului XX bat cu nerăbdare la porţile istoriei. Unii dintre ei, asemenea unor cârtiţe, săpând prin catacombele istoriei, şi-au greşit chiar şi veacul. Iată ce declară la rândul său Jean Starobinski într-una din cărţile sale de eseuri: „Dacă privim totuşi lucrurile mai îndeaproape, observăm o corespondenţă şi o complementaritate, care are înfăţişarea unei răsturnări şi a unei transmutaţii. Existenţa destrăbălatului e alcătuită dintr-o succesiune discontinuă de clipe strălucitoare despărţite de intervale sumbre: ea se afundă în cele din urmă în noapte. Conştiinţa revoltată vrea, în ce o priveşte, să înceapă printr-un act rapid şi decisiv de distrugere, după săvârşirea căreia va străluci lumina continuă. Semnele se inversează. Bogăţia, de care libertinul are nevoie ca să-şi reânoiască plăcerile, are drept corelativ, sărăcia poporului. Sumbra putere a nevoii şi a mizeriei este deci umbra răspândită de plăcerile excesive ale privilegiaţilor. Tocmai că se află în prada nelămuritului impuls al nevoii, cel sărac identifică, în mod paradoxal, existenţa strălucitoare a aristocratului cu întunecimea unui nor de furtună. Cine nu observă din acest moment, o stranie convergenţă, mişcarea omului, plăcerii care merge spre propria pierzanie, întâlneşte elanul poporului înfometat ce trece la asaltul citadelelor detestate. La confluenţa în care se ciocnesc cele două forţe pulsează inima neagră a revoluţiei, fermentează haosul ei fecund. Este locul simbolic al regicidului, astrul strălucitor al timpurilor noi nu este decât replica sa inversă.” (Vezi Jean Starobinschi- Emblemele raţiunii.) Începută taman în prima zi, conform planului minuţios conceput de ofiţerii conspiratori din tabăra de la Furceni (8-20 august 1870), rebeliunea republicanilor, în frunte cu faimosul general Alexandru Candiano Popescu, va oferi un veritabil spectacol (fie vorba între noi - o noapte de catifea a hughenoţilor bartolomeici), amintind întrucâtva, aşa cum o spuneam, de asaltul Bastiliei, de baricadele luate cu asalt de Cavignac, reprezentantul forţelor opresive dintr-un iulie parizian aflat în plină blocadă. Dacă în Conu Leonida faţă cu reacţiunea (sau în alte povestiri), se merge la „revuluţie” ca la o manifestare paşnică, lumea având răgazul de a mai trage şi câte o duşcă în bodega „La trei struguri tricolori”, unde un cocoş, plin de o infatuată responsabilitate, bate cadenţa Marsiliezei, spre amuzamentul şi buna dispoziţie a clientului, de data aceasta evenimentul nu mai are conotaţia pe care o dă de obicei autorul, şi anume menţinerea sistemului existent, ci înlocuirea acestuia într-o formă cum nu se poate mai brutală, cu puşti, săbii, reteveie. Surprinzătorul atac al revoluţionarilor ploieşteni, adunaţi într-un spaţiu unic şi individual, cu violenţa lor întunecată, creează sentimentul invincibilităţii, dar mâna forte a proaspetei monarhii constituţionale, care va decreta starea de necesitate, înăbuşă această mică insurecţie ce-i va atrage atenţia chiar şi lui Marx. Oricâte evenimente vor mai fi avut loc (în urma unei ample manifestaţii la 27 decembrie a aceluiaşi an guvernul va demisiona), revoluţia din joviala noapte a cuţitelor lungi şi a paharelor de cristal la care va participa şi Caragiale va fi fără precedent. Visul fericirii universale, grefat tocmai pe un patriotism de sorginte iacobin, va da revoluţiei, hrănită din circumstanţe, această „providenţă a cauzalităţii”, cum va remarca acelaşi Furet în exegeza sa despre succesiunea revoluţiilor franceze, în persoana lui Candiano Popescu, pe unul din generalii rebeli, a cărui fugă o va imita la o scară infinit derizorie (şi poate că tocmai de aceea cu atât mai comică), pe cea a lui Ludovic al XIV-lea. Paradoxal, dacă am suprima cea de a doua parte a povestirii, am rămâne cu terifianta lovitură antimonarhică, pusă la cale de puterea indivizilor uniţi, formată ca şi în 18 Brumar a lui Ludovic Bonaparte, scris de un Marx la tinereţe, dintr-o armată de strânsură. Căci a doua oară, cum o spunea în tinereţe inspiratul autor al Capitalului (această Biblie ateistă scopită de orice fior metafizic), incomprehensibilul Cosmos va fi acela ce va dicta ca evenimentele să aibă loc într-un registru comic. Cetăţenii oraşului Ploieşti îşi trăiesc clipa -carpe diem- cu o frenezie împinsă până la o ancilară voluptate de a-şi bea minţile. Într-o Republică podgoreană, cum o numeşte chiar autorul, siniştrii clănţăi, ai sinistrului veac îşi vor căpăta mult râvnita libertate şi independenţă fără comiterea regicidului, finalul luând aspectul unei magnetizări unanime. Să nu-i dai doamne românului, pare a spune autorul (mistificator dar nu populist), tot ridicolul pe care poate să-l ducă. Degringolada rebelilor din finalul Boborului va oferi un veritabil spectacol din care clasa muncitoare, visând la o fericire universală, va avea multe de învăţat pe viitor. Fatidicul an 1789, reeditat la Ploieşti, cu Robespiearii şi Dantonii săi de mucava, va eşua într-o adevărată orgie bahică. În concepţia revoluţionarilor ploieşteni instituţiile vor lua forma boloboacelor. Victoria acestor orfani ai universului (unde am auzit expresia?!), va fi iluzorie. Căci această colectivitate va fi snopită în bătăi, umplând hanurile, care din motive de spaţiu vor fi transformate în puşcării de către tirania opulentă a regimului, „cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos”, imitând la modul burlesc, mijloacele de guvernare ale aristocraţiei de sânge din perioada restauraţiei. Întâlnim oare în Boborul cruzimea uciderii sistematice a prizonierilor, bestialitatea măcelului fioros dezlănţuit în cursul săptămânii însângerate din mai 1871 de către neoiacobinii blanquişti?! Dacă nu am sesiza mimetismul autorului, care, la data evenimentelor, era sublim dar lipsea cu desăvârşire, am fi tentaţi să credem că Republica a devenit o incurabilă maladie a amorului radios pe care acesta l-a simţit în tinereţea sa. Mai târziu însă, Caragiale, dincolo de entuziasmul său, simte o enormă voluptate de a simula, lecţie învăţată, nu atât pe cale paternă, cât de la propriile sale personaje. Revoluţia cu efuziunea sa, creată de gloria momentului, dar înăbuşită în umilinţă şi dezamăgire, are ca exponenţi, se va vedea, agenţi de securitate infiltraţi tocmai în scopul deturnării tinerei Republici. Însăşi prezidentul se dovedeşte a fi un farsor şi un duplicitar carierist, propulsat, în cele din urmă, în funcţia de aghiotant regal. Dar despre toate acestea, la data derulării evenimentelor despre care Caragiale ne vorbeşte, nu se ştia nimic. Credulitatea juvenilă a autorului va însemna de fapt şi răzbunarea sa de mai târziu. La drept vorbind nu reacţiunea şi nici lipsa vreunui plan strategic vor duce (aşa cum se va vedea), la un lamentabil eşec al instaurării măreţei Republici, ci înecarea în vomă a propriilor exponenţi. Vorba lui Sadoveanu (neavând la dispoziţie materialul respectiv citez dintr-o memorie deficitară): La Caragiale până şi voma devine artă. Aceşti actori de farsă, îşi vor juca comedia fraternităţii, participând, până la urmă, la un festin orgiastic. Însăşi Stan Popescu, „şeful meu, poliţaiul ( ... ) volintir în Italia, volintir într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului”, un bonviveure tomnatic, îmbrăcat (ni-l închipuim noi, căci autorul nu mai are timp de detalii, cu atât mai puţin de cele vestimentare), într-o tunică de husar, cu şnururi tricolore, o pălărie cu boruri largi pe care o purtau esperantiştii Spaniei revoluţionare, sau de ce nu chiar gariballdinii, face figura unui comersant de băuturi spirtoase decât de comisar. Funcţii complementare la urma urmei, căci nu se exclude una pe cealaltă: comersant de băuturi spirtoase dar şi comisar al boborului, Stan Popescu este perfect compatibil cu poziţia cuprinsă în componenţa guvernului de o zi al acestei, până la urmă, Republici binecuvântate de Bachus. Republica înseamnă (cum altfel!) puterea boborului plus boloboacele. Căci, spectacolul amuzant (finalul va fi catastrofal), la care asistăm, culminează cu singurul ordin de zi: mobilizarea generală şi golirea boloboacelor. Nicăieri nu se va găsi o disponibilitate pantagruelică de îngurgitare a băuturilor spirtoase ca în schiţele lui Caragiale, de parcă toate cele şapte zile ale săptămânii s-ar fi contopit într-un perpetuu repaus duminical. Iată (ca să facem o mică digresiune), ce stare de spirit întâlnim într-o schiţă publicată în „Universul” din 10 martie 1900. „Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate: grupuri se aglomerează la răspântii unde discută fierbinte, toată lumea e cuprinsă de nervozitate. Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă - din nenorocire moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare chiar - miroase ... a ghiontuială. Dar ce e. De ce fierbe lumea? Se face o manifestare populară monstră contra guvernului care vrea să treacă a la vapeur legea pentru monopolizarea băuturilor spirtoase. De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.” Schiţele şi nuvelele lui Caragiale, de la Baioneta inteligentă şi până la O datorie de onoare, ca să nu mai vorbim de Boborul, sunt populate de indivizi dubioşi, şarlatani, profitori, ce-şi pun la mezat cinstea şi onoarea pentru o bere şi câţiva cârnaţi. Conspiraţia devine o obsesie, un sindrom, s-ar putea spune o datorie de onoare, o profesiune de credinţă. Cine nu este conspirator nu prezintă nici o importanţă. A conspira înseamnă a fi un onest cetăţean, a intra în rândul lumii. Conspiră, par a spune protagoniştii şi vei binemerita de la patrie. Caţavencu -un onorabil conspirator, Ghiţă Pristanda -un conspirator ce demască conspiraţia grupului advers în care se află popa Prichici, conspirator la rândul lui. Cine nu conspiră cu noi, par a spune personajele, este împotriva noastră. Iată ce se întâmplă, ca să mai stăruim puţin pe ideea conspiraţiei, în Jertfe patriotice, una din povestirile autorului. 11 februarie 1866. Beţi turtă, un grup de escroci, „tinichele” de carbonari, beau aldămaşul detronării lui Cuza. În timp ce ciocnesc paharele afară se desfăşoară o adevărată pregătire a asaltului împotriva palatului. „În seara aceea, consemnează autorul, într-una din secţiuni compusă în jumătate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la '48 jimbla exilului în formă de tainuri turceşti la Brussa, ţinu o cuvântare cam aşa: Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu dăm înapoi de la nimic pentru a ne îndeplini datoria de patrioţi.” Jertfa patriotică a unuia dintre cei câţiva negustori este un unsuros „pungoci” plin cu bani, pe care îi va dona în numele cauzei, cerând în schimb o „fitanţie”. „Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!” „Subtiscăliţii patrioţi, la un moment greu al nostru, pentru interesele patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi pe care i-o vom înapoia îndată ce vom izbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie ... ” La vederea pungociului (şperţul apropiatei lovituri de stat), escrocii exultă. Contribuabilul se justifică: „Dumnealor că sunt mai tineri şi, vorba aia, ce-am avut şi ce-am pierdut! dumnealor o să-şi puie, Doamne fereşte! Viaţa în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! ia gândeşte-te dumneata: şapte puteri garante! nene Niţă, şi Convenţia de la Paris! Care va să zică, noi nu ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă ... te joci! De-aia spun că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte.” În sfârşit, pe baza ţidulei obţinută în schimbul pungociului, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1886, pragmaticul negustor, va devenii unul din prosperii oameni de afaceri. „Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în pae, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, conspiratorii sus, salutaţi de garda vânătorilor ... ”  
 
VA URMA  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI XXVIII- ION IFRIM / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 341, Anul I, 07 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!