Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Recomanda > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI XXVII- ION IFRIM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
O REPUBLICĂ NU VINE NICIODATĂ SINGURĂ  
  
O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE 
  
TEHNICA LOVITURII DE STAT LA NIVEL DE JUDEŢ 
  
-compendiu-  
  
(simplu exerciţiu de stil) 
  
MOTTO: 
  
-Tovarăşe, răspund eu ca un adevărat socialist, ai dreptate; am făcut o greşeală pe care trebuie să o repar. Mergi şi culege şi aceasta: 
  
„Moftul român”, 1893. 4 apr. - POLITICĂ – I.L. Caragiale 
  
În prologul său din Don Quijote de la Mancha, cu o zeflemea (i-aş zice mai degrabă autopersiflare), cu care Cervantes îşi deplângea lipsa de talent, mascându-şi îngâmfarea de geniu, spunea: „ ... mă bate gândul să-l las pe senior Don Quijote îngropat în arhivele lui din La Mancha până când cerul va fi să trimită pe cel care să-l împodobească cu toate care-i sunt de trebuinţă, căci eu mă aflu neînstare să le dau de capăt, nevolnic şi puţin ştiutor de carte cum sînt, mai cu seamă că-s mişel din fire şi leneş când e vorba să caut prin autori care să zică ceea ce eu mă ştiu spunând şi fără ei.” Cam aceleaşi vorbe, pline de o perfidă complezenţă, le va spune în Boborul şi Caragiale, acest „farsor genial”, cum îl numeşte Călinescu: „Cadrul meu e prea strâmt ca să pot închide întrânsul istoria generală a veselei Republici podgorene. Voiesc numai să contribuiesc şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; şi sunt autorizat a o face - eu am fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială! Când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de şaptesprezece ani; înfăţişarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.” Apărută la 21 noiembrie 1896 în „Epoca”, scurta povestire a lui Caragiale, intitulată Boborul, ne prezintă istoricul unui stat: Republica de la Ploieşti. Luptând împotriva „tiraniei”, Caragiale ne va supune altei tiranii: tirania sublimului, pentru ca imediat după aceea, la numai câteva rânduri să ridiculizeze totul. Tirania sublimului va lua forma hilarului, grotescului, bufoneriei. Dealtfel însuşi Călinescu se întreba cu obstinaţie dacă se poate pune vreun temei pe confesiunile sale de levantin. Sedus de marea farsă a utopiei, prea tânărul pe atunci, Caragiale, proferă pe un ton catilinar imperioasa necesitate a instaurării unei Republici care să uniformizeze aceşti „copii ai poporului” din mijlocul căruia se revendică, într-o manieră nu mai puţin isterică, şi Miţa Baston, celebra republicană, o adevărată pre(s)cursoare a femeilor comisar, eşuată din fericire în lubricitatea alcovurilor. Să fi fost autorul Boborului (ca să folosim o sintagmă ce aparţine unui filozof francez), unul dintre cei ce au revitalizat spiritul cruciadelor într-o veche ţară a creştinismului?! Ne aflăm în seara de ajun a lui 7 august la Otel Moldova, într-o demenţială competiţie bahică, numită „la kilometru”. Atmosferă de lumpen, oarecum asemănătoare cu cea din romanele lui Zola. Cel ce reuşeşte performanţa de a întinde sticlele golite de la un perete la celălalt al încăperii într-o anume poziţie este declarat învingător, plătindu-i-se în felul acesta o bună parte din consumaţie. Se întâmplă (au fost şi cazuri), când jucătorii fiind de aceeaşi talie să aibă loc şi o remiză. Cheful de la Otel Moldova începe de cu seară până la unu trecute după miezul nopţii, când, mai mulţi conspiratori, printre care se numără şi Stan Popescu, aud mult aşteptatele dangăte de clopot prin care cauza sfântă a poporului îi cheamă pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii. Ca la comandă, această adunătură de lumpeni, se ridică cu figurile lor îndârjite şi pornesc grămadă prin gangul otelului spre obor. „La 2 şi jumătate despre ziuă, consemnează cu o acribie jubilatorie junele iacobin, Caragiale, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte şi mai ales casa confiscată. La patru, uşile temniţei de pe drumul Rudului se deschid pentru câţiva republicani închişi în prevenţie. La cinci batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mâinile Prezidentului. La cinci şi jumătate, poliţia republicană este organizată, poporul ca şi gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri şi de la ipistaţi, cu puşti de vânat, cu pistoale şi reteveie. La şase, în Piaţa Unirii plină de popor - tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră Statua Libertăţii (cetăţenilor ploieşteni Naţiunea recunoscătoare) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnaţi citeşte actul solemn al întemeierii Republicii. La şapte, se desfundă în toate răspântiile boloboace în sunetele marşului eroic de la '48. La opt, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, mergem în grădina Lipănescului. Aici, pe iarbă, se-ncinge un zaiafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte şi gras ca nişte altare antice pe care se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele odată golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! Ce avânt! Ce entuziasm ... A! Sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta libertate şi - te pupă! O!” Se ştie că secolul al XIX-lea, marcat prin liberalismul său (uneori baroc) a cunoscut o adevărată epidemie de revoluţii. Într-o Europă incendiată de spiritul micilor cruciade de buzunar, aceste evenimente vor eşua, după expresia unui cunoscut exeget al regimurilor totalitare (l-am numit pe Franqois Furet), în mod lamentabil în sisteme de putere. „Încetând să mai fie un început, remarca filozoful, revoluţia a devenit un bilanţ.” Din placenta lui 1789 va mai ieşi un avorton: Republica de la Ploieşti. Cu acele trecute vremi, aşa cum scria cronicarul Miron Costin, vom încerca să aflăm şi noi cele viitoare. „În secolul nostru, scrie Caragiale, recte haimanaua troţkistă (se înţelege un troţkism avant la lettre), s-a născut şi s-a sfârşit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploieşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceiaşi zi la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica! Mărirea şi importanţa statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după rolul mai mare sau mai mic pe care l-a jucat în complexul universal.” Racordaţi la undele hertziene ale evenimentelor internaţionale (la data despre care facem vorbire funcţionează doar telegraful prin care Farfuridi se temea să nu i se recunoască slova), ploieştenii vor ca musai oraşul lor să fie condus de o Republică, monarhia nemaifiind viabilă. Ca şi Franţa, ce se declară la 4 noiembrie 1848, Republică Democratică unică şi indivizibilă, Ploieştiul va deveni, printr-o fulgerătoare lovitură nocturnă, o unică, în felul ei, Republică. „Turbulenţa este înşelătoare dar nici calmul nu este mai puţin. Cetăţeanul oscilează întotdeauna între papuci şi baricadă”, va remarca Pascal Bruckner în Melancolia democraţiei, de parcă s-ar fi referit în mod special la ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea,,. Care sunt avantajele într-o Republică? se întreabă Leonida ţinând în faţa Efimiţei, soţia sa, un discurs esopic, o adevărată poliloghie. „Nu numai leafa , va remarca junimistul Ibrăileanu, şi pensia , i le va respecta, nu numai că el visează că nici datoriile nu ai voie să le plăteşti în republică , dar tot, fiecare cuvânt, fiecare gest al acestui decrepit respiră acelaşi egoism. ( ... ) Când conu Leonida zugrăvind Efimiţei revoluţia de la 11 februarie zice să te ferească Dumnezeu de furia poporului. Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare şi lume lume , nu e iarăşi o simplă glumă bazată pe contrastul furie-paradă. E indicată, se poate zice în chip lapidar, fizionomia revoluţiilor noastre, căci noi nu am făcut revoluţii drepturile omului ne-au venit de-a gata, evenimentele noastre mari ne-au fost impuse de presiunea europeană; noi le-am făcut primirea cu petreceri, cu muzică şi tămbălău . Furia este o iluzie. Şi corolar, conu Leonida ca şi toţi tovarăşii săi din Caragiale, pricepe formele nouă exact în măsura în care a luptat pentru ele şi la nevoie le apără exact cu aceiaşi furie cu care a luptat pentru ele! ( ... ) Iar când trezit din somn de Efimiţa (va remarca cu maliţiozitate dar şi cu o doză de naivitate Ibrăileanu), conu Leonida declară că zarva din stradă nu poate să fie revoluţie pentru că nu e voie de la poliţie să se tragă noaptea focuri de armă, nu-i aşa că acesta, cel puţin pare o pură glumă ba încă prea exagerată? Cu toate acestea cine nu ştie că revoluţionari de-ai noştri nu păşesc la manifestaţie de stradă (să-i zicem câteva geamuri sparte) dacă n-are asigurată bunăvoinţa autorităţii? Fără această siguranţă revoluţie e întotdeauna un lucru primejdios, în orice caz îndoielnic prin urmările lui pentru cel ce o face. Revoluţii (adică mai exact răscoale) nu fac fără permisiunea autorităţii decât golanii (sic! -n.m), cetăţenii niciodată.” Dacă ramolitul de Leonida, cel ce va confunda revoluţia cu „lăsata secule”, impresionat de ceea ce seara citise la gazetă, face teoria revoluţiei în budoar, peste papucii acestuia, Ibrăileanu, şi mai miop, îşi va mai trage încă o pereche de galoşi, căci te şi miri cum junimistul, cu toată alura lui de mare critic al vremii, nu a observat cum în Boborul lui Caragiale întregul Ploieşti foşcăie de Neceeaevi şi Bacunini magnetizaţi, ce visează la mult aşteptatele zori ale frăţiei mondiale. Nota Bene: Culmea ironiei, oraşul de baştină al conului Leonida este tocmai Ploieştiul, unde acesta va intenţiona să se refugieze în cazul în care lucrurile se vor agrava. Proletariatul, aceşti „clănţăi izolaţi”, cum îi numea Stirner, îşi va însuşi în mod temeinic o regulă precisă: într-un război revoluţionar prima condiţie este rapiditatea acţiunii. Adunaţi într-un spaţiu unic şi individual, dincolo de interferenţa marii scene istorice, pe care autorul accentuează, această microsocietate de tip rural, cu risipa sa de energie şi agitaţie zgomotoasă, creând sentimentul invincibilităţii (fie chiar şi numai pentru câteva ore), ploieştenii (locul de baştină şi a vitriolantei Miţa Baston), vor reuşi ceva mai mult decât etnia ţiganilor din Ion Budai Deleanu, ştiut fiind că alde Aordel, Căcâcea & comp. s-au luptat între ei, aruncând cu pruncii unii în alţii, întemeind în felul acesta (şi aici vom avea de-a face cu un semieşec), republico-monarhia. Fălci mutate din loc, dinţi scoşi, prunci ucişi, acesta fusese tributul pe care îl plătise etnia gitană, ajungând până la urmă (ne facem onoarea de a cita un ex-preşedinte de Republică, adept declarat al despoţilor luminaţi cu originala lui democraţie rămasă în coadă de peşte), la un consens. Căci dacă consen(z)ualitate nu e nimic nu e. „Teroarea, afirma Robespierre, nu este altceva decât justiţia promptă, neclintită, este mai puţin un principiu general al democraţiei aplicat nevoilor celor mai imperioase ale patriei.” În această, în fond, dramă de gesticulaţie, se va ascunde comedia fraternităţii generale, anunţându-se sosirea unei bizare şi stupide dominaţii mondiale. Căci în Boborul orice alianţă pentru salvarea tinerei Republici, aşa cum consemnează Jaures despre evenimentele din Franţa, este exclusă. A accepta o astfel de coaliţie, ar însemna să amâni cauza sfântă a boborului (sic!), menţinând mecanismul unei puteri ce nu va face decât să consfinţească vechea orânduire a împilării oligarhice, pe care sora noastră de gintă latină (citeşte Franţa), a trimis-o, in corpore, la ghilotină. „Cu toate că a vrut să instaureze domnia virtuţii, raţiunea revoluţionară a făcut inevitabilă domnia suspiciunii şi în curând pe cea a terorii.” (Jean Starobinski) Să ne amintim chiar de vizionarul Nae, onestul familist, unul din amicii autorului, cel cu rapiţa şi două kilograme la hectar (având cam aceleaşi convingeri pe care le avusese şi anarhistul Cristian Racovski, alt amic a lui Caragiale ce visa la revoluţia mondială), cerând în mod imperios instaurarea unei tiranii ca-n Rusia. „Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi ce se petrece, nu poţi pentru ca ... ” Fanaticii facerii de bine, „nifiliştii”, vor avea la bază recrudescenţa violenţei, vecină actelor de terorism. Însăşi junele entuziast marcat de o aşa zisă teologie sentimentală - suportul reformismului utopic - ce face istoricul evenimentelor, căci în Boborul nu avem de-a face cu un narator fictiv, fiind totodată şi unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica ploieştenilor: „am curajul să o spun cu mândrie”, spera în prescrierea vinei sale contra monarhiei. Cuprins de febrilitatea unei frenezii administrativ teritoriale republicane, cunoscutul general Candiano Popescu, în calitatea sa de Prezident al Republicii, ce-şi va citi proclamaţia ridicat pe un scaun de tocat cârnaţi, va declanşa insurecţia de la Ploieşti, fără ca celelalte oraşe ce făceau parte din conjuraţie: Bucureşti, Buzău, Craiova, să-l fi urmat. Pentru moment puciul republicanilor va reuşi. Ploieştenii sunt în culmea entuziasmului. Clasa proletariatului revoluţionar se află în culmea fericirii. Evenimentul este sărbătorit cu friptură şi cârnaţi cu usturoi, amintind de lumpenproletariatul Parisului anilor 1849, condus de Napoleon al III-lea, şeful societăţii lui 10 Decembrie. Suntem îndreptăţiţi să credem că junele iacobin Caragiale, ştia nu numai de existenţa conspiratorilor ploieşteni, din rândul cărora, la numai cei şaptesprezece ani ai săi, se revendică, spre exasperarea mamei sale, dar şi de subordonarea acestora faţă de centrul conspiraţiei. La o lectură mai atentă (trimiterea conţine un aluziv hibrid privind clasificarea încă de pe atunci ale unor dosare secrete pe care numai o binevenită lege a lustraţiei ar fi făcut posibilă cunoaşterea lor), rezultă că ar fi existat şi un centru, din moment ce autorul menţionează: „De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, între cari şi Stan Popescu aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate încă spune).” Această, cum ar zice Călinescu în stilul său racambolesc, insolită tehnică a loviturii de stat la nivel de judeţ (înţelege ce vrei!) pusă la cale de un general rebel, mai degrabă, s-ar zice, dintr-un exces de zel, decât din conceperea vreunei strategii anume, se va solda cu un remarcabil succes de moment, cetăţenii ploieşteni (apelativ terminologic al tuturor Republicilor, dar mai ales ale celor ce vor veni), cucerind cazarma Sf. Nicolae (în ochii revoluţionarilor, cum spuneam, o adevărată Bastilie), reuşind să preia puterea, însă pentru foarte puţin timp. Celelalte oraşe, prezumtiv participante la conjuraţie, mult mai precaute, aşa cum o vor cere ofiţerii conspiratori de la Furceni, nu vor schiţa nici un gest de solidaritate, ducând în cele din urmă la un eşec lamentabil, fiind arestaţi 41 de rebeli. Caragiale, care şi de data aceasta simte enorm şi vede monstruos, indică cifra de peste „şase sute de copii ai poporului în numai trei ore.” Cei suspecţi (nu golanii, ci teroriştii, printre care se număra şi junele autor ce va scăpa doar cu un arest la domiciliu), acuzaţi de subminare de stat, vor fi trimişi în faţa Curţii de juraţi din Târgovişte. Dealtfel presa locală a liberalilor radicali (consemnează infatigabilul documentarist Şerban Cioculescu în Caragialiana sa), va semnala la vremea respectivă, revoltătoarea şedere a generalului într-o celulă unde, pentru al doilea an, acesta va sparge ouă roşii de Paşti. Lucru paradoxal, oricât de mult ai scotoci prin arborele genealogic şi aşa destul de nebulos al acestei, cum bine observa Şerban Cioculescu, dinastii actoriceşti, nu se va găsi până la Caragiale vreun revoluţionar. Leteraţi, aşa cum nu prea şi-a dorit, da, dar revoluţionari?! Dimpotrivă! Acest mesianist de o zi al plebei proletare (întotdeauna vota cu opoziţia care-i era profund antipatică), cochetând în mijlocul camarilei socialiste, unde se bătea amical cu Gherea pe umăr, văitându-se de afacerile ce-i mergeau din ce în ce mai prost, iacobinul răspopit ce simte o arzătoare dorinţă de a intra în parlament, renegându-şi, spre sfârşitul vieţii, convingerile de altădată: „Să apăr Sfânta Constituţiune!”, girondinul cu nostalgia iacobinismului şi viceversa, asemenea unui Cănuţă om sucit (curat sucit!) îşi va denunţa chiar mama într-un limbaj vituperant ca fiind o „reacţionară” şi o „retrogradă”. Cel ce va deplânge cu mult amar soarta sabiei sale, crezând în mod sincer (!) că lupta pentru idealurile la care aspira avea o cauză dreaptă, va fi spre norocul său (îndrăznim să credem), şi a literaturii române, arestat de către mama sa la domiciliu, ratând în felul acesta dolcele farniente a unei deportări în îndepărtata Siberie, după cum şi-ar fi dorit-o, încercând, urmare a succesivelor lui falimente de mai târziu, să o acrediteze în ochii lui Gherea, întrebat fiind cum îi mai mergeau afacerile. Iată ce scrie remarcabilul Cioculescu în profundul său studiu despre om şi operă la capitolul Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă: „Ca să mă întorc la capitolul nescris despre Caragiale beraru, cum îl numeau unii în derâdere din amintirile lui Ion Păun Pincio aflăm un lucru nou: poetul a fost impiegat la berăria lui Caragiale din Bucureşti. La care din berăriile lui? Gambrinus, Tunelul sau Bene Bibenti din Şelari? În definitiv n-are a face! Principalul este că poetul a găsit un moment de refugiu din mizerie şi din literatură (iertaţi-mi tautologia) ca impiegat la o afacere ratată a lui Caragiale. Păcat că nu şi-a scris impresiile! Am fi avut o pagină lirică despre una din întreprinderile comerciale ale lui Caragiale, una mai reuşită ca cealaltă (penultima a fost cucerirea restaurantului gării Buzău, din primăvară până în toamna anului 1895 când nenorocitul birtaş a vrut să-l facă marţ pe Gherea, antreprenorul restaurantului gării Ploieşti, afacere rentabilă). Amatorilor de vorbe de duh ale lui Caragiale le voi da după Constantin Graur, fostul meu director de la Adevărul, această anecdotă in extenso: La un bal socialist de anul nou un grup discută: Caragiale, Gherea, Ion Nădejde, Traian Demetrescu, Anton Bacalbaşa, etc. Caragiale în vervă, ca şi foarte des în toane paradoxale face elogiul ţarismului. Gherea îl întreabă: -Bine Iancule, dar dacă tu ai trăi în Rusia de când ai fi înfundat Siberia! Caragiale prompt şi cu înfocare: -Taci mă! Că-i mai bine în Siberia pe socoteala statului decât aici pe socoteala mea. De unde tragem concluzia că paradoxalul şi cheltuitorul Caragiale se descurca băneşte greu cu toată moştenirea Momuloaiei.” Asemenea eroului din Cântecul Nibelungilor, unde Volker mânuieşte şi sabia şi lăuta, la sfârşitul unei poezii intitulată amicului meu Gion, Caragiale scrie: „Scuză-mi, Gion, acest pripelnic indigest ola padrio ( ... ) ghiveci amestec talmeş balmeş.” Haimanaua se referea la „ipersensibilitatea ramolitei jupâniţe ce se cheamă Academia.” Pe Caragiale, cel despre care se spunea că nu şi-a terminat niciodată liceul (să fi fost de vină participarea sa la revuluţie?), refuzându-i-se mai târziu şi dreptul de a fi distins de Academia Română (poate că într-o Republică şansele lui ar fi fost altele!), Eminescu îl propunea ca „ministru al tuturor mascaralelor din ţara turcească.” (Călinescu –Istoria ... ) Să fi fost ireverenţiozitatea aceasta o poliţă a poetului „nepereche”, plătită acestui gură spartă, „arhicanaliei”, cu care iubita sa comisese adulterul, pe care Maiorescu se codea să i-l aducă la cunoştinţă? „Pe Gherea îşi propunea să-l spele pe cap fiindcă refuzase Bene Merenti. Râdea de pernicioasa boală parlamentară a criticului care cetăţean român cutezase să se ocupe de marinarii revoluţiei (sic! n.m.) de pe vasul Potemkin.” De ce nene Iancule?! am putea întreba şi noi ca ipochimenul ce deplângea soarta imparţialului contabil Anghelache, ai uitat dulcele amor, iubirea juvenilă a celor ceasuri glorioase din Boborul? Care, ne întrebăm retoric, dintre cele două distincţii, recte cea de ministru al tuturor mascaralelor şi cea de academician i s-ar fi potrivit fostului garibaldin? Autorul Boborului îşi va rata şansa de a depune mărturie din îngrozitoarea casă a morţilor, aşa cum o va face Dostoievski. Căci, dincolo de plutarhianul paralelism al destinelor celor doi scriitori, o asemănare va exista totuşi. Făcând parte din grupul petraşevskiştilor, un astfel de gest (conspiraţie antimonarhică), va fi cât pe ce să-l coste viaţa pe Dostoievski. Se ştie că autorul Demonilor, aflat la un pas de a fi împuşcat de un pluton de execuţie, va fi deportat în cele din urmă la patru ani de detenţie în Siberia. Aflat în faţa morţii, tânărul pe atunci Dostoievski, va povesti cu o luciditate înfiorătoare a detaliilor tragedia sentimentelor simţite pe propria-i piele în pre momentele executării. Un Caragiale, vă veţi întreba cu stupoare, în faţa plutonului de execuţie?! Să ne închipuim, o dată cu prezumtiva deportare a lui Caragiale în Siberia, un binecuvântat gulag, în care toate personajele, din solidaritate faţă de autor, l-ar urma. Ne-o putem oare închipui pe Miţa Baston îmbrăcată într-o pufoaică zdrenţuită, fanatica republicană persecutată tocmai de republicanii veniţi la putere, pe Agamiţă Dandanache, decrepitul care abia dacă şi-ar mai duce zilele prin barăcile împrejmuite cu gardurile din sârmă ghimpată, pe Fănică Tipătescu, prefectul de altădată al judeţului, berbant, spilcuit, încă păstrându-şi papionul pe pielea goală, trăgând la roabă şi făcându-şi norma pentru două sute de grame de pâine?! Eşecul revoluţiei de la Ploieşti, puciul dejucat de forţele reacţionare, ar fi putut pune în pericol libertatea autorului şi poate chiar şi viaţa sa.  
  
VA URMA 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI XXVII- ION IFRIM / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 340, Anul I, 06 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!