Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Recomanda > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI XXIX- ION IFRIM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O REPUBLICĂ NU VINE NICIODATĂ SINGURĂ  
 
O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE  
 
TEHNICA LOVITURII DE STAT LA NIVEL DE JUDEŢ  
 
-compendiu-  
 
(simplu exerciţiu de stil)  
 
MOTTO:  
 
-Tovarăşe, răspund eu ca un adevărat socialist, ai dreptate; am făcut o greşeală pe care trebuie să o repar. Mergi şi culege şi aceasta:  
 
„Moftul român”, 1893. 4 apr. - POLITICĂ – I.L. Caragiale  
 
PARTEA A TREIA  
 
Un caz şi mai relevant de conspiraţie îl avem în scurta consemnare a autorului cu tentă reportericească intitulată O plimbare la Caldarusani. „Ca sa mergi din Bucuresti la mănăstirea Căldăruşani, ieşi prin bariera Moşilor, apuci pe la Zaana pe Şoseaua care merge la Fierbinţi; treci la Pantelimon peste linia ferată Bucureşti-Feteşti; mai departe inainte de Ştefaneşti, la kilometrul 21 lasi şoseaua şi apuci la stânga pe drum-curea; treci prin Văresti şi Moara-Săracă şi ajungi la Căldăruşani – cu totul o poşta şi jumatate, cam 32 de kilometri, cu cai buni cam în trei ceasuri. E un drum plăcut, mai ales pentru cine de multă vreme n-a umblat decât în vagon, dacă nu va fi prea frig, ori ploaie şi noroi. Noi am avut parte de neplacerea contrară: multă zăpuşeală, o dogoreală de soare îngrozitoare şi mai ales praf, mult praf. Cătră apusul soarelui mai cu seamă un nor des albicios se lasă greu deasupra ţărânii, oprindu-ţi vederea chiar la câţiva paşi şi înnecându-ţi răsuflarea. Fizionomia marginii Bucureştilor şi a satelor e foarte originală. Mai întii la barieră dai de o murdărie vrednică de cei mai originali africani; colea nişte baieţi de la o circiumă toacă fel de fel de cărnuri pentru cârnaţi, un vârtej de muşte roieşte împrejur; dincoace nişte hârdaie cu struguri borşiti din cari un zaplan cu mâinile pline de zeama dulce şi de praf îşi umple mereu teascul, pentru must, un fel de sirop ingrosat cu tarina: aci un alt vârtej de muşte clocoteşte fără astâmpar; pe jos e noroi de struguri, de prune şi de spălături de tingiri. Pe nişte cotloane se prăjesc la tavă nişte cârnaţi exalând un miros puternic de grasime arsă. Mai departe e zaanaua: miroase a hoit şi sânge stătut în soare; scursorile de murdării strânse pe lângă drum îţi întoarce sufletul. Aici, sub umbrare improvizate pentru campania zaanalei, de o parte şi de alta a soselei fac chef negustorii, ţăranii, soldaţi, biciclişti, mahalagioaice, popi etc., cu familia şi copiii; mănincă fleici, frigărui, mai ales cârnaţi şi pastramă şi beau must, aspirind cu deliciu pe nas şi pe gura mirosurile zaanalei şi praful şoselei. Totul dă un tablou pitoresc oribil. Dar am scăpat de această zonă mefitica; am ieşit în largul câmpiei, lăsând la stânga mânăstirea ruinată a Plumbuitei. E praf şi cald; dar cel puţin nu mai miroase. Soarele scapată să apuie. Ne uitam înapoi: capitala acoperită de un nor gros de pulbere luminată de soare are aspectul unei mări fara tarm.“ Aflat deci în drum spre iarmaroc, însoţit de un amic, Caragiale se abate pe la o mănăstire aflată în drumul său, loc de pelerinaj şi de meditaţie în acelaşi timp. Trecând prin faţa unei chilii cei doi aud „un glas de cea mai adâncă pocăinţă”. Erau modulaţiile unei voci ce psalmodia sfaturile Sf. Ioan Gură de Aur. „Ne oprim să ascultăm la masă sfânta citanie, lăsându-ne penetraţi se sfântul glas. Suntem curioşi să vedem figura venerabilă a monahului care-şi citeşte aşa de frumos rugăciunea de seară. Batem la uşă şi suntem poftiţi să întrăm. Cine era evlaviosul bătrân? Imposibil să bănuiţi măcar. Era Savu Georgescu, agent secret al poliţiei, pus aici să supravegheze mişcările mitropolitului Ghenadie şi a mulţimii vizitatorilor acestuia. D. Savu Georgescu, un băiat voinic, era în cămaşa de noapte ţărănească, cu papuci-n picioare; aşezat la o parte a mesei citea tare, iar de partea cealaltă un coleg al d-sale, d. Ionescu, în aceiaşi misie delicată la mănăstire, ascultă foarte pătruns sfintele cuvinte ale crisostomului.” Un exemplu de infatuare şi demagogie (câte exemple nu se pot da), îl întâlnim în persoana lui Coriolan Drăgănescu din Tempora, studentul justiţiar ce va ţine discursuri exaltate, adevărate tornade verbale, rizibile, lipsite de sinceritate. „De câte ori auzeam pe Coriolan înflăcărând tinerimea generoasă - şi l-am auzit de multe ori - mă gândeam că tânărul acesta şi-a întârziat intrarea în lumea terestră cel puţin cu două-trei sute de ani. A! El trebuia să se nască pe vremea când tirania sugruma popoarele, când nu erau încă proclamate drepturile omului, când lumea gemea cu grumajii striviţi sub călcâiul despotismului. Aş fi vrut să văz pe tiran faţă-n faţă cu Coriolan Drăgănescu! Desigur proclamaţia drepturilor omului n-ar fi întârziat atâta.” Coriolan Drăgănescu, liderul infatigabil al tineretului studenţesc este unul (de neglijat), din pseudo eroii cu care crochiurile lui Caragiale sunt pline. Discursurile sale, ţinute cu predilecţie la Statua ecvestră a lui Mihai Viteazu, unde se deplasează cu o droaie de studenţi după el, vor rămâne memorabile. Iată atmosfera redată într-un pasaj al ziarului Amicul Poporului. „A fost o scenă de teroare de nedescris. La vederea agenţilor avinaţi care voiau să pună mâna pe el, tânărul Coriolan s-a suit repede pe statuă şi-ntr-o clipă a fost în picioare pe coasta calului de unde a strigat: -Fie toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai infam dintre regimuri. Dar bandiţii l-au apucat de picioare. Atunci bravul tânăr a luat pe la spate în braţe trupul lui Mihai Bravul şi s-a încleştat de el cu putere. Bandiţii îl trăgeau de picioare aşa de tare, încât, dacă tânărul, nu ceda şi nu lăsa pe Mihai Bravul, din braţe, atunci ar fi frânt trupul de bronz al eroului, ori aceste fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din încheieturi. Nu! nu! acest guvern a-nebunit!...” Între timp justiţiarul îşi va obţine licenţa în drept, lăsând în urmă, prin isprăvile lui de student, o amintire pe care însăşi autorul cu greu o poate uita. Ştirea privind viitorul acestui lider temerar o vom afla tot din Amicul poporului pe care Caragiale o citeşte „ca pe sfânta Evanghelie.” „Au trecut de culmea infamiei! Săriţi, cetăţeni. Regimul a turbat! Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea închipui din partea unor aşa de lepădaţi de lege şi de Dumnezeu! Studenţii au fost schingiuiţi, zdrobiţi, măcelăriţi! Bandiţii regimului au avut ordin să tragă-n carne vie şi au tras! A fost ceva şi oribil şi murdar! Sângele generoasei tinerimi române a roşit marmura albă pe care se ridică statua celui mai mare erou român! Să nu crează însă bandiţii că nu va veni ceasul pedepsei. Ucigaşii tinerimii sunt notaţi şi nu vor scăpa de răspundere măcar de s-ar ascunde în gaură de şarpe ... îndeosebi promitem neruşinatului inspector, poliţist, canaliei ordinare, mişelului fără ruşine, saltimbancului zbir şi călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drăg ... ” „Ispita autoritarismului, scrie Iorgulescu în eseul său, se traduce în lumea lui Caragiale şi printr-un caracteristic sindrom de cetate asediată, printr-o stare de pândă generală, de aşteptarea declanşării unui asalt iminent ce nu se produce niciodată.” În Baioneta inteligentă, o altă nuvelă a autorului, sindromul asedierii ia forma unei adevărate butade. Într-o atmosferă de plictiseală ce domneşte peste mahalaua Mihai Vodă cuprinsă de o căldură cotropitoare, locuitorii stând ascunşi pe la umbră într-o „moleşeală generală” şi unde doar angajaţii vreunei simigerii mai aveau vreo activitate anume, deodată „zăduful nămiedzii tremură, pătruns de un glas de vitejie: trigova cheamă la arme gvardia naţională.” Locuitorii aflaţi până în momentul acela într-o dulce toropeală sunt treziţi de trompeta unui ţigan, secondat de un altul cu o tobă, conduşi la rândul lor de un căpitan. Cu o nelinişte şi agitaţie ce trădează spaima căpitanului „un fecior de boier velit”, vizibil impacientat, acesta ţipă la ţiganul trompetist: „-Suflă cigane că te tai! Să vie mai mulci! Să vie toţi isnafii. Trâmbiţaşul începe să-măleze trâmbiţa, umflându-şi bucile şi holbând ochii, iar toboşarul bate din răsputeri. Când toată răspântia e plină de lume, cuconu Iorgu strigă ţiganilor: -Destul hoxina! cigane!... Acuzica luaci-mă în brace şi m-aridicaci în sus. Ţiganii îl ridică fiecare de câte un picior şi-l aşază pe umerii lor, după cari căpitanul face mulţimii isnafilor următoarea cuvântare bine simţită: -Fracilor, în numele poporului suveran! respect la persoane respect la proprietate!... Uite ţe e, fracilor... Reacciunea a pus de gând să dea foc Bucureştilor şi să-l arunţe în aer ca să se nenoroţească toată lumea nevinovată şi să-si facă reacciunea mendrele, ca să stârpească dumnealor cu gheneralul Solomon, care s-a prins fracilor, la capul Podului, pe maidanul de la streaze, patru buci mari cu iarbă de puşcă muscălească, fiincă le-a adus doi cajaţi îmbrăcaţi tiptil mocăneşte, şi să le badze noaptea în Bucureşti, dacă nu era câciva simpatrioci democraci, şi s-a repejitără şi a puseră mâna pe ele, care, ţine stie ce primezdie, Doamne fereste, se putea pentru ca să se-ntâmple, ca să se prăpădească oras domnesc întreg cu guvernul provijoriu şi cu toci oamenii şi negustorii cu familiile lor şi cu copilaşii şi Construcciunea, pentru că amândoi cajaţii a fudzit când le-a strigat: stăi pe loc! fiindcă-i prinseră pitulaci mititei între buci, care acuma, fracilor, trebuie să merdzem, să n-avem frică deloc, că tulumbadzii sânt acolo şi dă cu tulumbele, pentru că-ţi guvernul a porunţit să apucăm bucile cu băgare de seamă, m-aci aujit? Şi să le duţem înţet-înţet, binisor-binisor, să le azvârlim în heleşteul de la Ciurloaia, ori mai departe, la Ţorogârla, ca să nu se mai poată ca să ia foc prin urmare! Aide toci cu mine!... Suflă cigane.” Alarma căpitanului mobilizează întreaga mahala, cufundată, până în momentul acela, într-o profundă toropeală, egalată doar de plictiseala boierilor de la ţară din povestirile lui Gogol. Toţi aceşti cetăţeni paşnici, alături de Gvardia Civilă, botezată mai târziu de către C.A. Roseti Baioneta inteligentă, în care se va înscrie şi Crăcănel, născut Mache Razachescu, chiar dacă dintr-un motiv al său personal (chestia cu traducerea Miţei), se deplasează la faţa locului, unde, într-adevăr descoperă butoaiele confiscate, ce se presupune a fi încărcate cu praf de puşcă, capabil să arunce întreg Bucureştiul cu construcciunile lui cu tot în aer. Văzând nişte mocani ce şuşotesc între ei parcă ceva conspirativ, aceştia sunt puşi pe fugă, înlăturând în felul acesta pericolul, intrând în posesia preţioasei capturi de război. Deosebit de primejdiosul conţinut, face ca deplasarea bucilor să se execute cu mare precauţie, din mahala în mahala, în timp ce tulumbagii, aflaţi la datorie, nu mai prididesc să toarne apă peste butoaie de teamă ca arşiţa dogoritoare să nu încingă şi să aprindă iarba de puşcă. Hotărâţi să arunce explozibilul în apă, împlinind în felul acesta una din promisiunile făcute în timpul campaniei electorale (Gvardia Naţională care se înfiinţase în 1848 era în permanenţă cu ochii pe reacciune), aceştia ajung la capul podului. „La un semnal tulumbagii se opresc şi în culmea emoţiei lumii ce se grămădesc de-a-ndărătele cu groază cei doi ţigani se apucă să destupe, tremurând, unul dintre butoaie spre a se constata în faţa poporului suveran infamia reacţiunii şi a generalului Solomon. Pe când toate inimile bat cu putere ţiganii ferăstruiesc cu blândeţe cercurile de la un căpătâi şi apoi, cu un piron ridică dulce fundul de sus al butoiului.” Psihoza unui atentat terorist din partea infamei reacţiuni se dovedeşte a fi falsă. Falsa alarmă se transformă într-o adevărată butadă. Dând la o parte capacul butoiului se constată că acesta nu conţinea temutul praf de puşcă capabil să arunce Bucureştiul în aer cu construcciunile lui cu totul, ci supoare: ”nişte amărâte de scrumbii sărate.” În realitate cei doi muscali nu erau decât simpli negustori veniţi tocmai de la Dunăre la mai vechii lor angrosişti. „Dar dacă acesta era un marafet al reacţiunii, care vrea să adoarmă bănuielile guvernului provizoriu?! se întreabă ca un mucalit autorul. Astfel că unul câte unul butoaiele sunt răsturnate pe rogojinile întinse pe jos făcând în felul acesta tot atâtea mormane de scrumbii. „Gvardia Naţională şi poporul au dat iama pe păr şi au început să-şi încarce toţi, cari basmalele, cari şorţurile. În zadar căpitanul striga: -Staţi fracilor! Respect la persoane! Respect la proprietate.” Apelul disperat al căpitanului era (pronunţată în acest context), persiflarea lui Caragiale a unei lozinci vehiculate de paşoptistul Ion Heliade Rădulescu, autorul Zburătorului, cel ce fusese persecutat de eterie şi obligat în cele din urmă, ca şi Bălcescu, să plece în exil. Refuzând să se mai întoarcă preferă, după portretul pe care îl face Călinescu, ca oasele sale să-i fie îngropate în Asia. Revenit totuşi în cele din urmă în ţară, îmbrăcat într-o superbă mantie albă, văzându-şi idealurile spulberate, proferă pe un ton ultimativ (marcă înregistrată a la Corneliu Vadim Tudor), un adevărat blestem al Sionului. „Să nu se mai audă nici nume de Băleni, de Câmpineni, de Bălăceni, daţi în numele lor, în a copiilor lor, destrămaţi-le casele, aruncaţi-le pulberea la vânturi, precum vă învaţă zisul de sine Românul, precum vă ţine ţintarul; ieşiţi cu furiile pe uliţă, armaţi-vă cu cuţite ascunse, cu pietre, ucide-ţi tot că e demn de voi, dacă până la unul, ţara astăzi nu mai e locuită decât de ciocoi; să nu mai rămâie până la unu din câţi v-au făcut vreun bine sau v-au dat vreodată vreun pahar cu apă pe patul frigurilor. Începe-ţi de la mine. Ruine au rămas casele de unde a ieşit constituţia de la 1848. Duceţi-vă de luaţi şi pietrele de acolo şi veniţi de mă lapidaţi dimpreună cu copii mei, ce n-avem unde ne pune capul; veniţi de mă îngropaţi de viu ... ” Dar să revenim la Boborul nostru în care autorul surprinde aspectele unei epoci pline de zguduiri (ca să şutim un termen persiflant din arsenalul contracandidatului Caţavencu, cel ce umbla numai cu machiaverlâcuri) şi răsturnări valorice, venite din partea contemporanilor săi, marcaţi de o voluptate a negării, generate la rândul ei de îndoiala care invalidează totul. Însăşi Caragiale, la unison cu contemporanii săi, un Caragiale burlesc, temperamental, cameleonic, cu o ironie împinsă până la autopersiflare, îşi va menţine până la capăt tonul, insidios, revendicativ, de vendetă, devansându-şi prin poziţia sa superfluă până şi propriile sale personaje. Victimă a credulităţii entuziasmului, aşa cum în repetate rânduri s-a mai spus, Caragiale scrie cu o deferenţă şi cu o implicare cum numai un geniul al simulacrului o mai poate face. Dacă nu i-am cunoaşte umorul rabelaisean mai că l-am suspecta ca fiind un chibiţ al ghilotinei. Ca orice Republică de pretutindeni, Republica de la Ploieşti va lua naştere (la vârsta sa nu e de mirare cu cât aplomb o afirmă chiar autorul) „din, prin şi pentru popor”. Caragiale, cetăţean al Ploieştiului, un Ploieşti contaminat de republicani (până şi cinismul la el pare un diminutiv), va cunoaşte ca nimeni altul speluncile danteşti ce vor ţine şi de cartier general. Aici, într-una din acestea, îşi va duce veacul şi Stan Popescu, cel ce se pretindea a fi un franctiror ce a participat nemijlocit la evenimentele din Italia de Sud, unde Gariballdi intenţiona să treacă strâmtoarea Messina şi să ajungă în Calabria. Tânărul republican, care este şi naratorul evenimentelor (l-am numit pe Caragiale) este fascinat de şeful său Stan Popescu, „unul dintre cei 1000 a lui Giusepe Gariballdi”. Citind şi recitind scurta nuvelă, m-am întrebat de fiecare dată dacă Stan Popescu, ce prezintă simptomele unei cronicizări alcoolice, este un impostor, un palavragiu, un beţiv ordinar, sau cu adevărat un erou. După această pe cât de dilematică pe atât de reprobabilă debarcare a acestuia alături de marele revoluţionar la Capul Spartivento, aflat la extremitatea de sud a Calabriei, într-un superb defileu, pretinsul combatant, sedus de susurul apelor ce se revărsau spre litoral printr-o sumedenie de defileuri adânci, se întoarce triumfător, visând încă la crestele lanţului principal a munţilor Aspramonte, pe unde băştinaşii coborau cu animalele de samar încătărămate în harnaşamente şi pe unde insurgenţii intenţionau să ia cu asalt forturile Punta di Pazza, Alafiumore, Torre de Cavalo, Scila. Fără a avea loc vreun sufragiu, vreun vot cenzitar, nominal sau de vreo altă natură, Stan Popescu devine pentru o zi ministru de interne. Se vede că ploieştenii din a cărei statistică făcuse şi acesta parte, având ca reper un Camille Demolins, coordonatorul asaltului împotriva Bastiliei, Danton, Robespierre, St. Just, Marat, etc. etc. vor fi marcaţi (vae victis!) in corpore. Deveniţi peste noapte iacobini, aceştia vor ca prin mijloacele lui 1789 să se alăture unui imens proletariat general. În Boborul febra republicanismului ce se răspândeşte cu iuţeala unui virus, cuprinde întregul oraş. Revoluţia ia forma unui adevărat sistem de narcotizare. În această localitate, oricine îşi oferă serviciile, poate deveni de îndată şef de birou, comisar al guvernului, maior sau locotenent colonel. Pe fondul acestei meschine goane după posturi (o epocă de mişmaşuri, de mercantilism şi confuzie), se arată mult aşteptatele zori ale frăţiei generale. „Ca într-un univers al vidului, scrie B. Elvin, în care nu mai funcţionează principiul fizic al gravitaţiei, ideile şi simţămintele au intrat într-o stare de dulce imponderabilitate dereglând balanţele şi determinând oamenii să oscileze între indignare absolută şi toleranţă excesivă, creând un joc al opiniilor de o maximă labilitate, făcut la rândul său să adăpostească lanţul complezenţelor şi să întreţină sentimentul iresponsabilităţii.” Dar să revenim la Candiano Popescu (mai târziu în războiul pentru independenţă îl vom regăsi cucerind reduta Griviţa), legislatorul providenţial, care va mai apuca să spargă şi el o cană, aclamat de mulţime asemenea unui imperator, cu mina sa sobră, afişând solemnitatea ultra comică al unui judecător universal. Căci nu peste mult timp îl vom descoperii fugind pe câmp, tocmai el, cel ce coordonase asaltul cerului, urmărit de instruitele trupe ale vânătorilor de munte, trimise de un monarh ce avea deprinderile unui ofiţer prusac. „Umbla până la sfârşitul vieţii, îl va surprinde I. G. Duca într-unul din cele patru volume de memorii, bătând din talpă şi azvârlind din picioare cu o mişcare ce ar fi putut să pară tabetică dacă n-ar fi fost la el o reminiscenţă a parade-marşului cu care se obişnuise în tinereţe prin regimentele de gardă de la Berlin şi Postdam.” Brutala intervenţie poliţienească, pusă în slujba aşa zisei democraţii burgheze, va condamna pe Preşedintele Republicii la nulitate legală. Proaspătul monarh, adus din străinătate de către „monstruoasa coaliţie”, sub denumirea căreia convenţia partidelor avea să rămână în istorie, va stopa ascensiunea „nifiliştilor”. Carol I, căci despre el este vorba, „tânărul şi micul principe venit din Sigmaringhen pe tronul principatelor dunărene ( ... ), primul şi ultimul rege al României Mici, cum îl va caracteriza I.G. Duca, politicianul longeviv, ce va ocupa în decursul carierei sale funcţia de prim ministru, pe lângă cea de ministru de culte şi de instrucţie, era o fire vicleană (ura Franţa deoarece aici se găsea focarul de republicani), urmărind să tragă de partea sa adversarii cei mai redutabili. „N-a fost o plăcere mai mare, va remarca Duca în excelentele sale memorii, decât să aducă pe duşmanii săi îmblânziţi la picioarele tronului. Pe Candiano Popescu care la 1870 făcuse revoluţia de la Ploieşti împotriva lui nu numai că l-a izgonit din armată sau l-a persecutat ci dimpotrivă, n-a avut astâmpăr până nu l-a făcut aghiotant regal şi până nu a avut întrânsul un slujbaş plecat.” Să fi întrezărit monarhul în aceşti revoluţionari nişte idolatri ai statului, partizani ai absolutismului? „Pe prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele răsăritene ale statului său. Când i-au strigat călăreţii prefecturii către seară de departe „Stai” el, care era pe jos a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat „Ce făceai aici” el a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Şi fiindcă este indiferent când te plimbi, aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! Niciodată înainte! Iată deviza reacţiunii.” Dar să revenim la Stan Popescu, care, începând cu salonul din otelul Moldova, unde se ingerau pantagruelice cantităţi de alcool şi unde tocmai era pe punctul de a câştiga a doua partidă în faţa unor redutabili adversari, o adevărată pleiadă a somităţilor în materie, acesta îşi va continua periplul bahic la Lipănescu-n grădină dirijând (el care deţine eligibila funcţie de ministru al justiţie), asemenea lui Caţavencu, fanfara de lăutari în timp ce boborul, nu mai puţin entuziast, aruncă cu căciulile în sus strigând: „Ura! Vivat Republica!” Este de presupus, ba vom avea imediat confirmarea, că Stan Popescu, se afla la acea oră în care are loc vânătoarea după republicani, într-o stare deplorabilă. Cel ce odinioară făcuse parte din cei „1000 a lui Gisepe Gariballdi” se deplasează pe zece cărări pentru a-şi lua în primire jetul său de muşama din cancelaria poliţiei. O dată pătruns în cabinet „omul îşi încrucişă mâinile pe biroul său, îşi aşeză cu bine capul gândind cu drag la viitorul tinerei Republici -şi adormi butuc.” Vise, planuri, proecte?! Nimic. Dar absolut nimic din toate acestea. Stan Popescu cade într-un somn profund, anesteziat de derivatele spirtoaselor, încât nu se mai poate emite din partea sa absolut nici o pretenţie, gradul său de ebrietate fiind aşa de avansat. Tot timpul cât durează Republica din Ploieşti, în calitatea sa de şef al poliţiei, Stan Popescu nu va emite nici un ordin, nu va modifica cu nimic din ambientul cabinetului, cum ar fi de pildă tabloul monarhului dat jos şi în locul său pus portretul lui Gariballdi, „bărbosul din munţi”, cum îl va surprinde Giusepe Tomaso di Lampedusa în Ghepardul său. Franctirorul, cel ce odinioară escaladase, alături de marele şi onestul înaintaş, crestele abrupte ale Aspramontelui, nici măcar nu-şi va exersa pe o foaie de hârtie iscălitura, cu care va putea de acum încolo să semneze, în numele justiţiei imanente, grele sentinţe de condamnare. Tânărul Caragiale, arestat la domiciliu, ni-l descrie ca pe un incurabil alcoolic. Stan Popescu se foloseşte, am putea spune, de tot ce se întâmplă în jurul său ca de un pretext (Republica este unul din acestea), numai pentru a goli boloboacele şi a le da de-a dura ca pe nişte instituţiuni ce nu mai corespund intereselor vitale ale noii societăţii. „Eram la Lipănesc-n grădină de câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creştea mereu când o onoare neobişnuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul el în persoană – urmat de un adiutant veni să viziteze petrecerea noastră populară. Marele om (pentru cât?! ne mirăm noi) ne zise câteva cuvinte. Era încântat de puterea bravilor ploieşteni care au ştiut să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie, îşi aminteşte cu candoare memorialistul. Oalele toate de pământ şi Ura! Vivat Republica!” Nenumăratele boloboace, care, o dată golite, împinse de-a dura, asemenea unor instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, fiind înlocuite de altele pline, cârnaţii, fleicile, tot meniul acesta ce se va fi servit la Lipănescu-n grădină, urmează a fi trecut în contul viitorului buget (nici măcar dezbătut) al Republicii. Cine să mai conceapă măcar proiectul de buget?! Prezidentul care va fugi fără a mai privi înapoi asemenea lui Iona Ninivele? Stan Popescu ce-şi va începe cariera printr-un somn porcesc, horcăind în jeţul său de muşama din cancelaria poliţiei? Numele căror eroi vor fi bătute pe placa comemorativă a acestui oraş martir devenit Republică? La Lipănesu-n grădină nu se cântă Bach sau Chopin. Cu muzica aceasta se ocupau retrograzii, îmbuibaţii ce tocmai au fost alungaţi de la putere. Lăutarii, cu fălcile lor umflate de atâta suflat în trompete, ce îşi vor fi scos carnea de prin măsele cu beţe de chibrit transformate în scobitori, prinzând cu urechea din aer melodia Marsiliezei, îşi vor fi umflat pieptul într-o atitudine de emfază, emoţionaţi de evenimentele percepute chiar şi de ei. Era, presupunem, în cazul în care s-ar fi cântat acest cântec (autorul precizează că s-au cântat cântece de la '48), o făcătură de Marsilieză întoarsă ca la Ploieşti de lăutarii versaţi ce vor fi jubilat din priviri, persiflând masa aceea de republicani în frunte cu Prezidentul. Sinistru veac, sinistră Republică, siniştrii republicani. Dealtfel, ca să recurgem la o digresiune, mai mult sau mai puţin justificată, mai târziu, la aproape o jumătate de veac de la evenimentele descrise în Boborul, prin 1923, când, presimţindu-şi sfârşitul, îşi va face şi sofisticatul său testament prevăzut cu fel de fel de codicile, condiţionând restricţionarea (în cazul nerespectării voinţei donatorului), privind transferul considerabilei sale averi, la sfârşitul memoriilor sale, cu o paralizantă premoniţie, dizgraţiatul Constantin Marghiloman va trage un exasperant semnal de alarmă: ”AMENINŢARE DE PEPUBLICĂ” Până la urmă fatalitatea, cum ar zice chiar nenea Iancu, se va produce. Istoria, cu mefienţa sa, va da naştere unui puternic cult al statului. Căci o republică nu vine niciodată singură. Am zis!  
 
Pentru conformitate: Ion Ifrim  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI XXIX- ION IFRIM / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 346, Anul I, 12 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!