Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Omagiu > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI XXIV- ION IFRIM

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ION IFRIM  
 
 
BOCITOAREA ERETICILOR  
 
-fragment-  
 
Dedicată soldaţilor din Armata Regală Română exilaţi de tătucul popoarelor după întoarcerea armelor în glaciaţiunea Karagandei şi a Magadanului, unde, cu o răbdare de îngeri, în calotele lor de gheaţă, ca nişte translucide sicrie, încă mai aşteaptă ziua, luna, anul, veacul, mileniul în care vor fi recuperaţi.  
 
FRATELE GHIŢĂ  
(BALADA SOLDATULUI ANTISOVIETIC)  
 
MOTTO:  
În hruba noastră - zisă „Singapore”-  
O navă eşuată-n bulevard -  
Ne-am petrecut, damnaţi, atâtea ore  
Cu pâlnia lui Bachus pe stindard !  
TUDOR GEORGE  
 
 
 
 
 
 
Venise de pe front alături de colonelul Bardac, camaradul său de arme, de care n-avea să se despartă nici un moment, cărând în spate un cazan de la bucătăria ambulantă, pe care-l aruncase peste gard, continuându-şi drumul în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând în cealaltă parte sfâşiată a ţării de iredentiştii maghiari. Luptând în cadrul Armatei Regale Române împotriva bolşevicilor sfârşise prin a se întoarce o dată cu divizia Tudor Vladimirescu. Din toată ambiţia lui de a cuceri Rusia lui Petru cel Mare se-nţelesese doar cu acel cazan de inox, pe care, o dată lăsat la vatră, avea să-l transforme în alambic. Trecuse cu vasul acela în spate pe lângă podeţul de la marginea satului ridicat la repezeală de către pontonierii nemţi în graba lor de a nimici marele imperiu. Ajuns în direcţia unor tufişuri de soc, ale căror flori erau scuturate de mult, mirosul acestora rămânând doar în memoria sa, zări în vârful unui stâlp de telegraf o barză, a cărei salivă spulberată de vânt, se chinuia să scoată afară peştii şi broaştele din guşă, hrănindu-şi puii înainte de lăsarea întunericului. Imaginea aceea bucolică, pe care-o văzuse la intrarea-n sat, după ani de absenţă, îl făcu să-i dea lacrimile. Aceea avea să fie până la sfârşitul vieţii singura tresărire sentimentală pornită din hainul său suflet. Fusese luat prizonier, avea să povestească mai târziu, şi trimis prin îndepărtata Siberie, de unde era puţin probabil să se fi mai întors dacă nu s-ar fi înrolat, alături de camaradul său, în celebra divizie. Îngrijorată de soarta fiului, biata lui mamă, obişnuia să ofteze: Ghiţă! Ghiţă! Nu mai trage mama nici o nădejde. Pe unde-oi fi zăcând tu, mamă, acuma?! suspina cu o scrisoare mototolită-n pumn, căzând în genunchi în faţa icoanei, dedesubtul căreia ardea în permanenţă o candelă, privind printre lacrimi chipul suferind al unui Crist cu ochii plecaţi în jos, de pe fruntea căruia, înconjurată de o coroană de spini, se scurgea o dâră de sânge. De când trecuse în noaptea aceea dincolo de teritoriile recuperate ale Basarabiei, nu mai primise nici un fel de înştiinţare, bună sau rea, dacă era viu sau mort, dacă trebuia să meargă la biserică, să-i facă parastasul, sau să-i pomenească măcar numele în vreun pomelnic. Singura ei nădejde mai rămăsese doar în rugăciunile acelea fierbinţi, când cădea până la extenuare-n genunchi în faţa icoanei, legănându-se uşor într-o parte şi alta cu o palmă lipită de obraz, în pumnul celălalt, mototolind scrisoarea, de care n-avea să se despărtă nicidată. Veneau răniţi bandajaţi, rezemaţi în cârje, de la care trăgea nădejdea că va afla câte ceva, dar nimeni din numărul acela mare de mutilaţi nu putea să-i spună nimic despre soarta fiului, ridicând neputincioşi din umăr şi lăsând-o pe biata femeie în mijlocul drumului, cu mâinile întinse, asemenea unei danaide din tragediile antice. N-o mai apucase-n viaţă. Deşi se-ntorsese cu mirosul de pucioasă a prafului de puşcă imprimat în piele, pătrunzând în camera în care mama sa plânsese atât amar de vreme după el crezându-l ucis prin îndepărtatele ţinuturi, îl izbi, chiar şi-n absenţă, mirosul rămas în veşmintele ei ţărăneşti. Fusese-ngropată într-un colţ al cimitirului cu câteva luni înainte ca el să să-şi fi făcut apariţia cu acel cazan, pe care-l cărase-n spate, aruncându-l peste gard, fără să schimbe un cuvânt cu ai săi, continuându-şi drumul în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând alături de colonelul Bardac în cealaltă parte a ţării. Aşadar, fratele Ghiţă, cum îi zicea camaradul său dea arme, nu murise. Fusese luat prizonier, alături de vechiul său prieten, şi trimis prin îndepărtata Siberie, de parcă ar fi reconstituit lungul drum al mătăsii pe care Marco Polo îl parcursese în lungile sale călătorii. Din tot ce avea să povestească nu-nţelegeai mai nimic. Acum declara că ajunsese în Crimeea, peste cinci minute se afla la Sevastopol, sau la Marea Azov, unde, ca vânător de munte, bătuse drumul pe jos, târând după el o mitralieră ZB-53. După alte cinci minute uita şi zicea că nu mai era mitralieră, ci un aruncător de mine de 60 de mm, şi nici pe jos nu mai călătorise, ci traversase Caucazul pe cămile. Tu şi colonelul Bardac ce le mai înfloriţi! avea să-l ia odată un mucalit peste picior, stând la umbra unui gard de gărduraniţă, unde-şi povesteau amintirile, privind de acolo, din spatele grădinii lui Hambar, şerpuirile unui pârâu, ce-şi făcea loc de-a lungul interminabilei câmpii a Bărăganului printre lanurile de floarea soarelui sau galbenul de stampă japoneză a grâului presărat cu maci, în timp ce-şi răsuceau mahoarcele lor din tutunul fărâmiţat în podul palmei şi apoi răsucit în foiţe subţiri, rupte din organul partidului, din care citeau cel mult faptul divers. Adunaţi acolo, păreau Snopenşii lui Faulkner la fierăria lui Iocan, strămutată din motive politice la adăpostul acelei cortine de gărduraniţă, de unde albinele veneau şi plecau, intrând grăbite în florile ce semănau cu nişte clopoţei. Unii stăteau tolăniţi pe jos, rezemaţi doar într-un cot, alţii îşi făceau de lucru cu bricegele lor legate de nişte lănţişoare prinse de betelia pantalonilor, bricege cu care se scobeau sub unghii de unde înlăturau pământul ce le mai rămăsese din proprietăţile de altădată, căci divinul Stalin, prin cozile sale de topor, îi deposedase de micile lor proprietăţi în numele fericirii universale. Privind în depărtare din dealul lui Hambar se vedea nesfârşita câmpie. Acolo unde fusese grâu, şi unde încă nu se arase, se zărea un cârd de gâşte păzite de câteva colectiviste grase, cu pântecul rotund, de parcă erau nişte butoaie îmbrăcate în ii ca de sărbătoare. Câmpia, pe deasupra căreia plutea duhul primordial al tătucului Stalin, cu ţărăncile acelea ce se vedeau în depărtare pe mirişte, era parcă una din fotogramele produse pe bandă rulantă la celebrul studio Mosfilm. Cu neântrecutul lor entuziasm proletar noii colectivişti ridicaseră fluierând primele saivane şi grajduri pentru animale, fără ca aceştia să-şi dea seama că de fapt îşi construiau singuri lagărul de concentrare a aşa zisului egalitarism. Cu toate că exterminaţi până la unul, chiaburii ce ar fi putut sabota nu mai existau, în urma maşinilor de secerat o bună parte din spice fuseseră culcate la pământ. Ingenioasa modalitate a fraţilor noştri de la răsărit de a le recupera, fusese nu aceia de a aduna spic cu spic, ci de a duce mai degrabă cârdul de gâşte hulpave, adăpostite prin saivanele colectivului, direct pe câmp, adunând în guşile lor până la ultimul bob, modalitate pe care, iată, între timp, aveau să ne-o împrumute şi nouă. Orice risipă fusese eradicată o dată cu justiţiabila curbă dreaptă a leninismului, pe traiectoria căreia, volens-nolens, aveam să ne înscriem şi noi. Hărnicia şi entuziasmul iniţial al clasei proletare, îndeosebi a ţăranului român, care practicase dintotdeauna o agricultură de subzistenţă, n-avea să dureze prea mult, căci în conştiinţa celor leneşi şi beţivi, aşa cum avea să-i caracterizeze arendaşul din Rebreanu încă din prima frază a romanului său, apăru nemulţumirea. Nefiind dispuşi la sacrificiu, în anii imediat colectivizării, avea să se declanşeze paradoxalul exod la oraş, trândavul ţăran român privind cu impasibilitate prin geamul autobuzului oprit la barieră interminabilele trenuri pline cu grâu ce luau drumul spre imperiul sovietic, al cărui satelit devenisem, China tovarăşului Mao, Statele Emirate Arabe Unite, etc, etc. Rămăseseră pe întinsul şes al patriei cârdurile acelor gălăgioase păsări ce se abăteau pe marginea miriştii de-a lungul unor şanţuri trasate de plugurile înfipte adânc în pământ, unde creşteau tufişuri dese de zmeură, pe care acestea le ciuguleau, potolindu-şi setea. Căsăpite la rândul lor, cu ocazia deselor chiolhanuri ce se dădeau în mod discret la cantinele partidului, ajunse în cele din urmă în burdihanele burgheziei comuniste, căzute într-un somn profund, bietele gâşte, cu guşile lor umflate, pierduseră instinctele şi vigilenţa de altădată, când, aflate pe dealul Capitoliului, au dat alarma în cetate. Grupul acela snopensian, refugiat la adăpostul cortinei de gărduraniţă, format în marea lui majoritate din supravieţuitori ai atrocităţilor războiului părea un guvern al zdrenţăroşilor în exil. Locul era taman potrivit pentru astfel de discuţii, cu toate că nici unul nu trecuse Pacificul şi nici măcar nu văzuse o plantaţie de bumbac, toţi fără excepţie fiind victimele unui regim la care un yankeu complicitase totuşi prin parafarea acelui act ce avea să delimiteze abominabila sferă de influenţă. Comunismul fusese o mare escrocherie. Produse pe bandă rulantă la celebrul studio Mosfilm, cu istoria lor rescrisă, falsificată, filmele propagandistice, folosite ca masă de manevră, eludau (lucrul acesta aveam să-l aflu mult mai târziu, citind teribila carte a lui Şalamov), teroarea exercitată împotriva duşmanilor de clasă deportaţi în Colâma, tatuându-şi pe pleoape, drept protest la adresa regimului despotic, lozinci antistaliniste. Invazia barbarilor de la răsărit avea să aducă nu numai celebra şi micuţa cărticică roşie a unei apocalipse de buzunar, pline de versetele, cu adevărat satanice, ale unei ideologii ce trebuiau învăţate pe dinafară, versete de pe urma cărora Mao reuşise performanţa de a instaura fericirea, determinându-şi, în numele iubirii, compatrioţii la canibalism. Din acest punct de vedere, noi fusesem şi mai privilegiaţi căci o dată cu venirea acelor funeşti saltimbanci de la răsărit, ne procopsisem cu toptanele marxistoide, plus codicilul scrierilor leniniste, adunate laolaltă, ce ar fi depăşit cu mult înălţimea Golgotei, o Golgotă a imanenţei din vârful căreia paraliticul Ilici ne privea cu ochii săi demenţi, răstignit în căruciorul în care avea să o sfârşească, mirosind a excremente. Să zicem c-aşa stau lucrurile, că toate astea aşa s-au şi-ntâmplat cum zici tu prin paşunu-pajdoi, când încă ne mai aflam în alianţă cu Germania, deşi-mi vine al naibii de greu să te cred, continuă mucalitul. Şi nu te cred în primul rând pentru că, aşa cum prea bine se ştie, Armata 4, timp de peste o lună, a dus o aprigă luptă la Odessa, unde au murit peste o sută de mii de soldaţi. Pe de altă parte (şi aici te-am prins cu minciuna, căci nu aveai cum să te afli în acelaşi timp în două locuri odată), în Crimeea armata 3 dădea alte lupte la fel de crâncene ca şi cele de la Odessa. Explică şi mie faptul că o dată ajuns în stepele calmuce, doar aşa ai pretins, tu şi mincinosul ăla de colonel, cum se face de n-ai fost nici măcar rănit, că doar nu te duceai la paradă, unde duşmanul, pe care l-ai invadat, te întâmpina cu flori. În fine, după toate minciunile astea gogonate, mai pretinzi că de ziua eliberării te aflai în Bucureşti, defilând pe sub Arcul de Triumf. Dumnezeu să te mai înţeleagă.  
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI XXIV- ION IFRIM / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 327, Anul I, 23 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!