Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Creatie > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI XXXVII - ION IFRIM

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Un debut viguros  
 
Ion Ifrim e un nume care mi-a atras atenţia în paginile culturale ale Jurnalului de Vrancea, publicaţia one line care şi-a sistat, din păcate, apariţia. Iată că impresia de prozator cu vână se menţine intactă, dacă nu chiar sporită, şi la lectura cărţii sale de debut, The Godmother (Editura RAFET, Rm.Sărat, 2011). Prozatorul, deţinător al Premiului „MIRCEA MICU” al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Râmnicu Sărat, e salutat cu entuziasm confratern, pe coperta a IV-a a cărţii, de către Tudor Cicu care-l numeşte pe noul venit un nou Adrian Zograffi al vremurilor de acum. Savuroasa povestire se derulează în arealul spiritual şi geografic consacrat de Panait Istrati, Fănuş Neagu ori Vasile Rusescu, adică Brăila şi împrejurimile ei de baladă şi legendă, cu personaje care sfidează legile absurde şi incorsetante ale regimului de factură totalitaristă şi-şi caută libertatea în sânul naturii şi alături de fiinţe ce nesocotesc ordinea, malefică, de stat pe măsură ce, chipurile, îi fac jocul murdar şi i-l întorc în parodie tocmai pentru că i-au înţeles mecanismele pe care le îmblânzesc sfidându-le. Naratorul este un tânăr ce nu mai poate suporta condiţia de sclav al orânduirii socialiste pe fondul crescând al cultului personalităţii dictatorului Ceauşescu. Acest răzvrătit trăieşte clandestin în exoticul oraş danubian în care s-a refugiat spre a-şi pierde urmele şi pe care nu-l cunoştea, după propria-i mărturisire, decât din povestirile părintelui lui Codin, al Chirei Chiralina şi alSpovedaniei unui învins. Fugarul evită sistematic centrul oraşului şi preferă, ca şi personajele istratiene, largul câmpiei din Insula Mare a Brăilei. Într-o dimineaţă, personajul narator e desemnat de şeful său temporar să poarte un steag la o întâmpinare a paranoicului care urma să aterizeze cu elicopterul spre a le ţine brăilenilor mobilizaţi cu forţa un discurs mobilizator. Cuprins de o lehamite vecină cu greaţa existenţială de care vorbeşte alunecosul, imoralul şi cameleonicul Sartre în romanul sugestiv intitulat La Nausée, purtătorul falei patriotice se descotoroseşte de drapelul roşu pe care-l reazemă de un zid şi dezertează subit de la măreţele idealuri de care trebuia să se lase dopat cu înflăcărare. Gestul acestui abandon poate părea neînsemnat, dacă-l privim cu mintea de pe urmă a românului postdecembrist. Atunci, însă, l-ar fi putut costa libertatea şi poate chiar viaţa. Noroc că niciun delator, România fiind la acea vreme cu cel mai mare număr de sicofanţi pe cap de locuitor, nu l-a văzut spre a-l pârî din exces de patriotism adezionar. A renunţat bucuros nu doar la mitingul-mascaradă, ci şi la locul de muncă, unul din multele prin care trecuse. Aşa ajunge să ceară adăpost, sau, cum se spune undeva cu umor, azil politic, la mama răniţilor, unul din cele mai de neuitat personaje feminine nu doar ale cărţii de faţă ci dintr-o întreagă faună literară. Câmpul de activitate a acestei femei factotum cu aripi protectoare pentru toţi dezmoşteniţii soartei este enorm. Autorul cu un acut simţ hiperbolic, vizibil în enumerări dintre cele mai heteroclite, ţine s-o prezinte încă din prima pagină: „Hoţii o numeau mamă, foştii amanţi îi ziceau surioara mea. O dată pătrunşi pe uşa apartamentului se prăbuşeau în genunchi ca în faţa lui Petrache de la Maglavit. Aveai un accident de maşină şi ţi se suspendase carnetul de conducere, fuseseşi trădat în amor, aveai nevoie de salam, măsline, caşcaval pentru nuntă sau o cumetrie, voiai să scapi de blestemul argintului viu, pe care vreun duşman de moarte ţi-l trimisese, văzându-l noaptea cum se ia după tine, pe loc mama răniţilor, un Vito de Corleone rimelat şi cu ruj pe buze, îţi deschidea tarotul, îţi dezlega cununiile, îţi reda carnetul de conducere, plecai cu genţile burduşite de salam, măsline, caşcaval. Fără a deţine vreo patalama anume, ilegitimă ca şi conducerea noastră de stat de pe vremea aceea, noua mea zeiţă guverna peste toate vicisitudinile şi carenţele lumii civile şi militare, pe apă şi pe uscat, de unde indivizii apăreau, căzându-i la picioare, cerşindu-i de la înălţimea scaunului ei, unde stătea picior peste picior, ca într-un ritual al Bhagavad-Gitei, mila sa sedentară” (pp.7-8). De notat că portretele din această carte se întregesc necontenit, ca nişte teoreme epice care se îmbogăţesc în chip neaşteptat pe tot parcursul demonstraţiei. Trecutul generoasei matroane e unul prin excelenţă erotic. Are undeva o fiică de optsprezece ani, dar naratorului îi e greu să-l ghicească pe tatăl biologic al acesteia, aşa că se întreabă mucalit cine ar putea fi acesta: Un amant care s-a călugărit? Un comandant de vas? Prim secretarul de partid? Comandantul de miliţie? Ministrul de interne (adică Postelnicu care o alergase cândva pe ilustra genitoare printr-un lan de porumb)? Duhul sfânt? Naratorul a cunoscut-o pe mama răniţilor la vârsta la care prostituatele, ordinare sau de lux, se retrag din activitate şi devin codoaşe, în cazul în care nu găsesc un bărbat lipsit de prejudecăţi şi, deci, dispus să le confere statutul de doamne onorabile în înalta societate. Gazda providenţială a fugarului care nu mai suportă minciuna şi duplicitatea are un astfel de statut. Soţul ei lucrează ca muncitor în Orient, privind de pe schele cum beduinii îşi bat cămilele cu parul spre a le frăgezi carnea înainte de a le sacrifica. Seara se masturbează şi visează la dezmăţurile sexuale pe care i le va ocaziona soţia atunci când se va întoarce acasă, dacă nu cumva între timp i se vor fi scorojit plămânii de atâta căldură arabă insuportabilă. Ca să obţină un loc de muncă în străinătate, soţia lui a trebuit să semneze pactul cu diavolul, adică să accepte să ciripească la securitate, prestaţie ce-i asigură o imunitate politică de netăgăduit. Cocheta din ea a prins slăbiciunea unui securist imbecil şi-i exploatează platonic această dragoste, dictându-i ceea ce vrea el să audă în acest ultim an de dictatură comunistă. Ciudată această relaţie dintre inchizitor şi cea care-i furnizează informaţii, relaţie amintind-o pe cea simbiotică dintre un gardian şi un deţinut dintr-o piesă de teatru a lui Havel! Pe femeie o încearcă o extremă milă faţă de securistul care trăia umilit de nevastă-sa ce-i punea coarne cu cine vrei şi cu cine nu vrei. Bietul om, transferat la arhive avea doar o jumătate de normă constând mai mult în a ieşi din pivniţă la aer decât să culeagă ştirile furnizate de Papesa Ioana (numele de cod al mamei răniţilor) visa să strângă bani spre a-şi cumpăra un trabant. Aşa se face că, plecând de la acest amănunt, gazda şi musafirul ei îl asociază pe securist funcţionarului din Mantaua lui Gogol. Vajnica şi duplicitara mamă a răniţilor se vede nevoită să-şi frângă pornirea mărinimoasă de a-l ajuta pe nefericitul ofiţer să-şi vadă cu ochii visul existenţei lui mizere. Raţionamentul ei are o logică de tot hazul: „Când îl văd aşa de neajutorat, cu planurile acelea măreţe, mi se face milă de el, aşa încât îmi vine să-i completez eu restul de bani de care mai are nevoie pentru a intra în posesia acelui nenorocit de trabant, dar mi-e că într-o zi o să i-l fure, o să i se pună pe inimă şi o să moară. Că va mai crăpa un drac n-ar fi o nenorocire prea mare, dar cred că, asemenea lui Akaki Akaievici, se va transforma într-o fantomă şi va bântui pe la ferestrele mele” (p.46). Nu s-ar putea afirma că mama răniţilor, născută în acelaşi sat ca şi poetul Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lui V.Voiculescu, poet căruia zeloşii torţionari roşii i-au ruinat, în închisorile comuniste, toată bruma de sănătate pe care o mai avea şi i-au grăbit astfel sfârşitul, e lipsită de oarece sensibilitate. Citind o nuvelă a lui Cehov, unde un actor e cuprins subit de un dor fără saţiu după satul său natal, Veazma, e şi ea apucată de o criză de isterie generată de remuşcările de a face lucruri împotriva conştiinţei ei, cu toate că „delaţiunea devenise un sport naţional” în care „toată lumea pâra pe toată lumea” (p.76). Tragicul personaj gogolianio-caragialesc doar că nu se mutase în apartamentul ei unde îşi înteţise cererile de a o lua de soţie. Ca şi prostituatele din nuvelele lui Maupassant care refuzau, din considerente ...patriotice, să se culce cu prusacii invadatori din timpul războiului din 1870-1871, matroana buzoiano-brăileană îl ţine la distanţă pe cel pe care tot ea îl aţâţă în chip pervers şi neruşinat. Cu ocazia sărbătoririi majoratului Speranţei, jalnicul securist diabetic se îmbată ca un porc şi e umilit de junii petrecăreţi care nu mai nutreau niciun respect faţă de oamenii înfricoşătoarei securităţi. Naratorul fusese chiar tentat să se întrebe retoric, à la Villon sau à la Vlahuţă: „Unde sunt securiştii de altădată?” (p.47). Care vor fi fost relaţiile gazdei, „stăpână a unei stâni fără câini”, cu mai junele ei chiriaş care o converteşte la lectură, nu-i greu de bănuit. Azilantul, valet şi salepgiu, o sugerează în chip livresc, aluziv şi destul de ambiguu: „În absenţa Jupânului Dumitrache, pe care nu-l văzusem niciodată, soţul mamei răniţilor, eu eram o combinaţie între Chiriacul familiei, care veghea neobosit la onoarea de familist a celui plecat de acasă nu doar pentru rondul unei nopţi în care s-au întâmplat atâtea, şi dojenitorul fiu al Penelopei, fiul lui Ulisse, cel ce întrerupea ospeţele luând la goană peţitorii risipitoarei sale mame” (p.67). Când nu-i dictează informaţii securistului ce-şi ponegreşte consoarta, ca şi ilustrul harabagiu al lui Creangă, mama răniţilor merge la pescuit, trecând Dunărea cu bacul pe malul dobrogean, ori chiuretează femei şi fete care au păcătuit. Peştele prins e dat la pisici, la câini şi mai ales calicilor din bloc. Celor scăpate de sarcinile nedorite nu le ia niciodată niciun ban. Face toate astea din filantropie sau doar să saboteze şeptelul de decreţei aflaţi încă în faza intrauterină într-o vreme în care Bravul Cârmaci se simţea prea mare pentru o populaţie de doar douăzeci şi trei de milioane de supuşi? E foarte posibil ca alte resorturi psihanalitice să stea la baza acestor activităţi clandestine şi propensiuni bizare ale inubliabilei protagoniste ce pare să se apropie într-un fel de categoria aşa-zişilor sfinţi fără dumnezeu. Ea întrupează păcătoasa care continuă să fascineze chiar şi după ce s-a descotorosit de aura malefică. Încărcată de sugestii în acest sens e scena în care fostul amant devenit călugăr într-o mănăstire din Bucovina îi oferă o icoană pe care păcătoasa o ia cu mâna între degetele căreia fumegă nelipsita-i ţigară. Povestirea lui Ion Ifrim are o densitate livrescă şi intertextuală de netăgăduit. Puţine sunt paginile în care să nu apară măcar un nume propriu. Comparaţiile, epitetele personificatoare, metaforele şi antonomazele inspirate se declanşează în lanţ. Astfel, eroina principală căţeleşte „în stilul flegmatic al lui Marlon Brando câte două pachete de Carpaţi pe zi, plus unul de kent” (p.18). Ea este când Papesa Ioana, când George Sand fără operă, când doctorul Mangele, când Vito de Corleone, când Nastasia Filipovna, când dizidenta. La rândul lui, securistul, reprezentant al Ministerului Adevărului (metafora e preluată din George Orwel căruia i se recunoaşte paternitatea ei), este numit fie Coriolan Drăgănescu, fie umilul funcţionar de la trezoreria sufletelor (pp.42-43), fie Akaki Akakievici, fie Guliţă din apropierea Pontului Euxin, fie amorezatul justiţiar, fie teribilul om al legii, fie blajinul inchizitor, fie heruvimul cu ochi albaştri etc. Când schivnicul Sofronie vine să-şi vadă iubita/amanta din tinereţe, el fandează „într-o bruscă genuflexiune, asemnea bătrânului stareţ Zosima în faţa lui Mitea Karamazov” (p.53). Un motan adus acasă de narator „era un cotoi negru, mare, căpăţânos, fugit parcă din cartea lui Mihail Bulgacov” (p.26). Descriind arta de chiuretistă benevolă a celebrei Gotmother de la periferia interlopă a Brăilei socialiste şi care niciodată nu dăduse greş cu firul ei de nalbă şi cu pastila de ergomet, naratorul notează: „Fără bisturiuri şi forcepsuri, mama răniţilor era la fel de îndemânatecă ca (sic) şi madam Virghinskaia din Demonii lui Dostoievski, amfitrioana utopicilor petraşevskişti, unde se adunau nenumăraţi conspiratori, Tokacenco, Stravoghin, Şatov etc. etc.” (38). Imobilul de beton sau blocul în care intră periodic securistul văicăreţ spre a se întâlni cu informatoarea lui e perceput ca o Sodomă şi o Gomoră dispuse pe verticală. Între timpul trăirii şi al mărturisirii s-au scurs mai bine de două decenii. Radiografia societăţii totalitariste e destul de vie şi de necruţătoare în această carte scrisă cu har. Prozatorul ne restituie un zguduitor document de epocă (stupidele vizite de lucru ale preşedintelui gângav şi incult, prostituţia sfidând morala de partid, imoralitatea nomenclaturiştilor satrapi şi analfabeţi, avorturile clandestine provocate din disperare, sărăcia lucie din magazine şi statul la interminabile cozi nocturne sau diurne, în speranţa că vajnicii constructori ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate se vor căpătui cu niscai tacâmuri sau adidaşi rahitici, propaganda ideologică tot mai neruşinată şi mai găunoasă şi care ajunsese să monopolizeze, otrăvindu-le, toată presa, radioul şi chiar cele două ore de emisiuni aduse în casele câtorva oameni de hodorogitele televizoare cu lămpi, ridicarea minciunii la rang de politică de stat, festivismele deşănţate etc.), dar nu poate să nu noteze cu amărăciune că poporul român are prin excelenţă vocaţia masochismului şi memoria îngrozitor de scurtă, de vreme ce nu se poate lipsi de foştii zbiri comunişti aflaţi, ca păduchii, în fruntea listelor electorale postdecembriste şi aleşi, paradoxal, de multe ori, în unanimitate, expresie atât de la modă în iepoca de aur. Şi se mai şi miră, bietul popor mioritic, fascinat sine die de chipul comunistului cu faţă umană şi cu surâs lăbărţat, că nimic nu mai merge în ţara asta! Cu siguranţă că despre acest prozator, cu nerv de povestitor înnăscut şi cu vână de eseist temerar nu mai puţin viguros şi documentat, se va mai vorbi. Ion Ifrim a păşit cu dreptul în lumea literară, cartea sa The Godmother, exaltând în paginile ei nostalgia şi tonalitatea marei literaturi ruse, dar nu numai, constituie unul dintre debuturile de bun augur şi, neîndoielnic, de excepţie, ale anului 2011.  
 
Ion Roşioru  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI XXXVII - ION IFRIM / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 534, Anul II, 17 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!