Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   



CARTEA CU PRIETENI- CORNEL ARMEANU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Jurământul lui John 
  
John Parker, omul despre a cărui faimă gazetarii au umplut sute şi sute de coloane în paginile celor mai renumite publicaţii ale vremii, nu se află la prima confruntare cu preeria. Şi-a încercat bărbăţia, am putea spune chiar destinul, prin locuri greu accesibile, unele aproape de nepătruns. Numai cine nu cunoaşte preeria, acest tableland unde natura a aşezat privelişti dintre cele mai încântătoare din lume, nu-şi poate închipui că dincolo de frumuseţea şi măreţia acestor ţinuturi ţi se pot întinde nenumărate şi înfiorătoare capcane. A străbătut munţii Cascadelor cu prăpăstioasele Chei ale Oregonului, Sierra Nevada cu faimoasa Vale a Morţii, Grand Canyonul în faţa căruia omul îşi pierde identitatea de pământean, munţii Stâncoşi pe toată întinderea lor, de la graniţa canadiană până la punctul de frontieră cu Mexicul, El Paso şi multe alte locuri necunoscute nouă. Se poate spune că a dobândit ceva experienţă, dacă nu suntem cumva prea modeşti când e vorba de un om ca Parker. Cum a reuşit să realizeze toate aceste provocări greu de imaginat şi ce anume l-a îndemnat s-o facă, e greu de explicat şi nu trebuie să ne grăbim a trage concluzii pripite, nici să-i aruncăm în spate gustul pentru aventură sau goana după aur, deşi am avea toate motivele s-o facem, dacă ar fi să ne lăsăm furaţi de aparenţe. Cei ce cunosc povestea abia îşi mai aduc aminte cum s-au petrecut lucrurile. Cine este John Parker, vom afla din cele ce urmează: 
  
Era într-o frumoasă dimineaţă de primăvară. Tata intrase în grajd să scoată caii. Aveam patru cai. Avea de gând să-i ducă la târg. Îmi promisese că mă va lua cu el într-o plimbare la Waco, loc renumit prin târgul de animale ce atrăgea cumpărători din toate colţurile Americii. În ultima vreme o duceam destul de prost. 
  
„O să murim până la unul, omule, o auzeam pe mama spunându-i mereu tatei. Suntem înglodaţi până-n creştet în datorii. Mâine-poimâine va trebui să ipotecăm şi casa şi va fi vai de noi”. 
  
„Vindem caii şi ne cumpărăm oi, încerca tata s-o liniştească”. 
  
„De ce oi şi nu vaci?, că-s mult mai ieftine”. 
  
„Or fi mai ieftine, nu zic ba, dar nu-s atât de rentabile ca oile, se apăra tata”. 
  
Tata era un om aprig, dintr-o bucată. Când lua o hotărâre nu mai dădea înapoi, orice s-ar fi-ntâmplat. Şi nu zic că n-ar fi avut dreptate în privinţa oilor. O mulţime de yankei de prin partea locului se îmbogăţiseră de pe urma lor. Ar fi fost o afacere bună. Nu mai spun cât de nerăbdător eram să văd cum arată un târg de animale, asta pe de-o parte... pe de altă parte, doream să-mi cunosc mătuşa, sora lui tata care locuia în apropiere de Waco în frumoasa luncă a Brazosului. În timp ce tata se pregătea să scoată caii din grajd îmi făceam tot felul de planuri cum va decurge drumul nostru până la Waco. 
  
„O să avem multe surprize până acolo, că lumea-i plină de bandiţi şi tâlhari, preeria e plină de cowboys şi s-ar putea să ne atace, însă îi vom bate pe toţi, până la unul, mă îndemnam în gând şi-mi frecam palmele de bucurie că vom merge la târg.” 
  
Deodată, am auzit o-mpuşcătură, apoi încă una şi încă una. Am ieşit din casă să văd ce s-a-ntâmplat! Am zărit un yankeu ce tocmai se arunca pe cal, pe-un cal alb. Nu l-am cunoscut. Avea trasă pe faţă o basma. Am reuşit să reţin însă că la cizma din piciorul stâng lipsea pintenul cu rozetă. Presimţind că s-a-ntâmplat ceva, am alergat spre grajd. L-am găsit pe tata prăbuşit pe podea, cu faţa în sus. Era mort. Murise cu ochii deschişi. Caii nechezau nervoşi şi loveau cu furie în podea. Când am văzut în jurul lui tot o baltă de sânge, am leşinat. Ce-a mai urmat, nu mai mi-aduc aminte. Mama mi-a spus ceva mai târziu, după ce se întorsese de la sora ei ce locuia nu prea departe de casa noastră, că mă aflase mai mult mort decât viu, cu faţa îngropată în pieptul lui tata, plin de sânge din cap până-n picioare. În ziua înmormântării, în timp ce-l duceam pe tata la cimitir, l-am zărit din nou pe yankeul ce-l văzusem cu trei zile în urmă. De data asta i-am văzut faţa. De-acum, ştiam cine este. Nu-mi venea să cred ochilor că tocmai el a putut să comită o faptă atât de odioasă! Lipsa pintenului cu rozetă de la cizma din piciorul stâng, cât şi faptul că avea acelaşi cal alb, mi-a întărit convingerea că numai el poate fi ucigaşul. Am făcut o criză şi m-am prăbuşit. Mama, speriată, s-a aplecat să mă ridice întrebându-mă ce s-a-ntâmplat. 
  
„Mi s-a părut că l-am zărit pe bandit, i-am spus.” 
  
„Unde este? Arată-mi-l să-l omor chiar acum, cu mâinile mele, zise mama.” 
  
„Mi s-a părut numai, n-a fost nimic.” 
  
N-am avut puterea să-i spun cine e. Poate c-am greşit tăinuindu-i numele ucigaşului. Însă m-am gândit că aş fi îndurerat-o şi mai mult, dacă i-aş fi spus. A plecat în mormânt, sărmana de ea, fără să fi aflat cine i-a omorât bărbatul. Într-o bună zi, tot am să dau de urmele lui. Aşa s-a sfârşit nefericita mea copilărie. Bulgări uriaşi de nori vineţii prevesteau o crâncenă furtună în întreaga mea fiinţă. Am jurat pe mormântul lui tata că într-o zi îl voi răzbuna. 
  
John, şeriful cel bun şi Nora 
  
Trecuse de miezul nopţii. Viscolul continua să muşte cu colţi de fiară hăituită tot ce-i ieşea în cale. În vălmăşagul furtunii extrem de violente, ca într-un clopot prevestitor de moarte fulgii de zăpadă, aproape metalici, descriau în aer vârtejuri greu de stăvilit. Un viscol atât de puternic nu se mai abătuse deasupra Texasului de mai bine de douăzeci de ani. Nici chiar John, la cei patruzeci de ani ai săi, nu-şi amintea să mai fi fost prin părţile locului o iarnă atât de aspră. Parcă nici hărţuielile de care avusese parte din plin şi care făcuseră obiectul unor aprige dispute justiţiare, sau nesfârşitele peregrinări prin cele mai sălbatice ţinuturi, nu i s-au părut atât de potrivnice. Dacă a uimit lumea, a făcut-o nu prin forţa pumnului sau precizia cu care trage, ci prin inteligenţa cu care-şi pregăteşte acţiunile. Că a mai expediat încoace şi-ncolo şi câte un pumn, a făcut-o că n-a avut încotro. Dar dacă stăm să ne gândim bine, treaba asta stă în firea oricărui texan. Trista faimă de Diavol Verde i se trage de la confruntările nu tocmai plăcute cu autorităţile. E greu să ni-l închipuim pe John învins de capriciile vremii. 
  
- Brrr... al dracului mai viscoleşte, parc'ar fi sfârşitul lumii! 
  
- Te temi de moarte, yankeule, ha? 
  
- Cu păcatele noastre... 
  
- Ăştia suntem şi buni şi răi, îl înţepă ironic John pe însoţitorul său. 
  
- Ah, John, eşti un mare ticălos. Şi asta încă nu-i nimic pe lângă ce-aş putea să spun. 
  
- Adică? 
  
- Adică, vreau să spun că eşti un mare măgar. 
  
- Eu te-am crezut mai prostănac dar văd că-ţi umblă mintea, nu glumă... Într-un fel, ai dreptate, mă cunoaşte aproape toată America. 
  
- Ca pe-un cal breaz. 
  
- Bun... Deci eu, John Parker, măgarul de mine ca un cal breaz ce sunt, n-am altceva mai bun de făcut decât să călăresc o prăpădită de iapă pe-o vreme ca asta şi să-ţi mai fac şi ţie zile fripte. 
  
- Rătăcim aiurea prin ţinuturile astea blestemate fără să ştim măcar ce vrem. 
  
- Dacă tu nu ştii, eu ştiu. Şi mai tacă-ţi fleanca, de nu vrei să te-alegi cu mutra turtită. 
  
- Tot afurisit ai rămas. Nu poate omu' să-ţi spună ceva că-ţi şi sare ţandăra! 
  
- Ai grijă, s-ar putea ca ţandăra asta să fie groasă cât parul şi de ţi-o-ntind pe spinare, nu văd pe unde-ai mai putea scoate cămaşa. 
  
Însoţitorul lui John e un tânăr la vreo treizeci de ani. S-au cunoscut cinci ani în urmă. Gary, căci aşa-l cheamă, vagabonda printre stâncile secrete ale munţilor Sangre de Cristo din Colorado. Ca şi John, şi Gary rămăsese orfan la o vârstă destul de fragedă. Abia împlinise şapte ani când i-a murit mama. L-a luat sub protecţie un unchi din partea mamei, fratele acesteia, până la vârsta de doisprezece ani când, în urma marilor inundaţii din depresiunea Arkansasului s-a înnecat iar Gary lipsit de cea mai mică sursă de existenţă a plecat încotro a văzut cu ochii. Despre tatăl său nu se cunoaşte mare lucru. Din auzite, s-ar părea că se află la Ogden, în Utah, unde-ar ocupa un post de funcţionar la o bancă. Ar fi multe de spus căci de atunci s-au scurs mai bine de douăzeci de ani. Noi ne vom limita însă doar la aceste informaţii suficiente pentru a contura trista poveste a orfanului Gary. Un lucru nu lipsit de interes ar fi acela că, de la doisprezece până la şaptesprezece ani, Gary a învăţat carte la un schit din Pueblo însă firea lui nestatornică nu l-a ţinut locului. 
  
„Nu m-am putut împăca niciodată cu ideea să-mi clocesc cei mai frumoşi ani într-o colivie sumbră şi rece, se destăinuie Gary.” 
  
Cele aflate îl impresionară pe John şi după o meticuloasă testare de inteligenţă şi îndemânare îl acceptă ca asociat iar ceva mai târziu, ca frate de cruce. De-atunci, toate bucuriile şi necazurile şi le-mpart împreună. 
  
- Mă, pui de drac ce eşti, eu până nu-ţi trag o bătaie zdravănă, nu mă las. 
  
- Uşurel, bătrâne, nu se teme Gary de-o pişcătură! 
  
- Să-ncercăm? 
  
- Las'o baltă... Mai bine priveşte-acolo, se zăresc lumini. 
  
- Le văd şi eu, nătărăule... încă n-am orbit, sunt luminile de la han. 
  
- Şi... zici că dai un whisky la Şeriful cel Bun? 
  
- Dau, gură spartă, dau... Toată viaţa am avut de dat câte ceva. Eheee, de n-ar fi fost John să te ia sub aripa lui... 
  
- M-ar fi luat dracu' ai vrut să-mi spui, nu-i aşa? 
  
- Ba bine că nu. 
  
- Mare măgar mai poţi să fii! 
  
- Ascultă, bă, ţâncule, cine ţi-a băgat ţie în cap chestia asta c-aş fi măgar? În noaptea asta te omor, pe toţi dracii. 
  
- Ai înebunit? 
  
- Tu m-ai înebunit. 
  
- Te-ai ramolit, John, nu te mai recunosc, bătrâne. Te-ai clătinat de cap rău de tot. Până nu beau un whisky, nu mai fac un pas prin iadul ăsta. 
  
- Ai noroc că şi mie mi-e sete, altfel... 
  
- Aş fi putut să crăp în şa cu cal cu tot! 
  
- Ajută-mă să descalec şi nu mai trăncăni. Crezi că eu n-am amorţit? Ce, eu sunt de fier? Sunt om ca şi tine. 
  
În timp ce Gary îl ajuta pe John să descalece, un dulău se repezi la picioarele lor. 
  
- Marş, javră!, se răsti John la câine şi-i trase un picior între coaste. 
  
Dulăul nu se dădu bătut, se apropie cu precauţie de picioarele lui John şi începu să-l lingă pe vârful cizmelor. 
  
- Ţi-am spus eu că te-ai ramolit, bătrâne, să-ţi intre bine-n cap chestia asta: eşti cel mai mare nătărău ce l-am cunocut vreodată. 
  
- Slavă Domnului că nu mai sunt măgar. 
  
- Ba, eşti un măgar needucat. 
  
- Ptiu, drace, uite cine-mi face mie educaţie! Dacă eşti atât de înţelept, am înţeles că o vreme ai purtat şi sutană, da?... ai putea să-mi dai şi mie un răspuns, să-mi spui de ce a tras javra la mine, dacă am lovit-o? 
  
Gary se grăbi să-i răspundă. 
  
- Ştii tu, John, încă din cele mai vechi timpuri, încă din Epoca de piatră... 
  
- Du-te dracu', tu trebuia s-ajungi filosof, nu vagabond. 
  
- Am cui semăna! 
  
- Mă, da' bine le mai potriveşti... 
  
Şi John îl îmbrăţişă cu dragoste de frate, apoi îi trase un pumn zdravăn peste umăr ceea ce, cu alte cuvinte, însemna – aşa e, ai dreptate. 
  
- Ce dracu' te-a apucat? 
  
- Te-am mângâiat şi eu. 
  
- N-am nevoie de-aşa mângâieri... păstrează-le pentru alţii. 
  
- Hai, nu mai fi morcovit...Am scăpat-o cam tare, recunosc, de-acum nu mai pot s-o repar. Să nu-mi spui că ţi-am rupt umărul, că nu te cred. 
  
- Te-ai fi bucurat, ştiu eu... 
  
- Pe toţi dracii, ţi-am spus că n-am vrut. Ştii, mi-am adus aminte de ala şi... 
  
- Şi m-ai ales pe mine! 
  
- Las-o baltă. 
  
Câinele se retrase pierzându-se prin perdeaua de gheaţă a nopţii. După numai câteva clipe însă avea să se rostogolească spre ei, prin şuierul viscolului, un urlet sinistru. Hmmm, ceva nu e-n ordine, gândi John. Presimţea c-aveau să se petreacă lucruri importante în noaptea asta. 
  
- Gary, ia caii şi du-i la adăpost. Trezeşte-l pe grăjdar. Vezi că el doarme în coliba de-alături. Spune-i să pună nişte pături pe ei şi să le umple ieslea cu fân. Nu uita să-i dai cinci dolari. 
  
- Cinci dolari ai spus? Eşti nebun de-a binelea, cu banii ăştia poţi cumpăra aproape două vaci! 
  
- Ai uitat că-i datorăm un cal şi că nici până azi nu i l-am plătit? Atât am spus, atât îi dai. E clar? 
  
- Mda, ai dreptate. Şi trebuie să recunosc că de data asta eu am greşit. Sunt un nătărău. 
  
- Ba eşti un măgar, şi încă d-ăla mare! 
  
- Ok. Mă declar învins. 
  
- După o săptămână de drum ar trebui să se mai odihnească şi animalele astea, nu? Şi n-ar strica să ne odihnim chiar şi noi câteva zile. Ce zici? 
  
- Nu mai zic nimic. Acum înţeleg, ştiam eu că John tot un Parker rămâne. 
  
Şi Gary, fără să stea prea mult pe gânduri, îi trase lui John un pumn zdravăn peste umăr. 
  
- Bravo, băiete, aşa te vreau deşi, fie vorba-ntre noi, nu ştiu cu ce ţi-am greşit! 
  
- Fii mulţumit cu-atât. 
  
- Te pomeneşti că ai de gând să mă trimiţi într-o bună zi pe lumea-aialaltă! 
  
- Fleacuri, un urs ca tine nu dă ortu' popii aşa de uşor. 
  
Gary prinse caii de căpestre îndreptându-se cu ei spre grajd. John o luă în direcţie opusă, spre locul de unde câinele continua să urle. 
  
- Ce dracu' te-a apucat potaie, ai turbat? 
  
Câinele se repezi cu botul într-un mic troian de zăpadă din spatele closetului şi-ncepu să-l scurme cu labele. 
  
- Stai, dobitocule, opreşte-te! 
  
Câinele continua să-mprăştie zăpada cu labele în toate părţile. John se lăsă pe vine privindu-l îngândurat. Încă nu-nţelegea ce-avea să se-ntâmple. Cu aerul unui soldat care-a ieşit victorios pe câmpul de luptă, câinele se retrase. De sub zăpadă se contura forma unui corp omenesc. John întinse mâna. Simţi cum un fior îl fulgeră până-n măduva oaselor. Îl năpădiră lacrimile. Îşi amintise de scena când îl găsise pe tatăl său în grajd, străpuns de gloanţe. 
  
- Ohhh, nenorociţii! L-au omorât şi l-au aruncat în spatele closetului. 
  
Se ridică brusc în picioare, scoase pistolul şi trase un foc în aer. Câinele, speriat, o luă la fugă şi se ascunse în cuşcă de unde începu să mârâie. Dacă n-ar fi fost noapte şi dacă n-ar fi fost nici viscolul atât de năprasnic John ar fi putut să observe că la zgomotul armei victima de la picioarele lui a avut o uşoară tresărire. O mulţime de glasuri năvăliră buimace spre John. 
  
- Cine ne tulbură liniştea la ora asta? Tu eşti, Parker? 
  
- Eu sunt, lichea bătrână. Dacă nu eşti încă beat şi te mai poţi ţine pe picioare, vino repede în spatele closetului să-mi dai o mână de ajutor. 
  
- Te pomeneşti c-ai înţepenit acolo şi nu-ţi mai poţi trage pantalonii, ha, ha! Crezi că mă duci, Parker? Nici vorbă, sunt prea bine dispus şi n-am chef la ora asta să mă bat cu tine. 
  
- Ai să mi-o plăteşti cu vârf şi-ndesat pentru vorbele astea, netrebnicule! 
  
- Uşurel, eroule! 
  
- Gura! 
  
John ridică victima pe braţe cu mare grijă croindu-şi drum prin zăpada afânată ce-i trecea în unele locuri mai sus de genunchi. Toţi yankeii ce-i ieşiseră în întâmpinare rămaseră cu gurile căscate. Proprietarul hanului, domnul Forest, un bătrânel scund şi rotofei la faţă, ieşise şi el în pragul uşii să vadă ce s-a întâmplat. Cum dădu cu ochii de John, începu să tremure din toate mădularele. 
  
- Ce-nseamnă asta, John, băiatule, ce-nseamnă asta? 
  
John călcă apăsat scările de la intrare în han. Un yankeu vru să-i vină în ajutor. John îl împinse cu piciorul şi yankeul se rostogoli pe trepte, până jos. Domnul Forest se postă în faţa lui John. 
  
- Asta, nu! Nu permit. Du-te unde vrei, casa mea nu-i cimitir de cadavre. 
  
- Ce port pe braţe nu-i un cadavru, e un om degerat. Mai bine-ai face să-l trezeşti pe doctor până nu-mi moare în braţe. 
  
Domnul Forest după ce-şi mai aruncă o dată privirea spre John, cu o oarecare neîncredere, îi lăsă cale liberă urcând în mare grabă scările ce duceau spre dormitorul domnului Howard. John se opri la prima masă de lângă sobă, mătură cu mâna stângă toate sticlele şi paharele şi aşeză victima pe masă, cu faţa în sus. Îi îndepărtă fularul ce-i acoperea faţa şi începu să-i descheie nasturii de la manta. Toţi cei de faţă, ca la o comandă dinainte dată, fluierară înfierbântaţi de ceea ce văzuseră. Din interiorul mantalei de postav ieşise la iveală trupul plăpând al unei copile ce nu părea a fi avut mai mult de vreo şaiş'pe – şapteş'pe ani. Rochia subţire mulată pe trup, prin care ieşea în relief plăcutele forme ale pulpelor, aprinse scântei în privirile aburite ale yankeilor. Neştiind prea bine ce-ar trebui să facă până la venirea doctorului, John ceru unui yankeu ce se afla lângă umărul său, să-i aducă o sticlă cu whisky. Yankeul se execută, îi aduse o sticlă, însă ezita s-o deschidă. 
  
- Toarnă-mi în palme, leprosule, ce te uiţi aşa la mine ca un bleg? 
  
- Mi-ai prăpădit toată băutura de pe masă. Era masa mea, ştii tu? 
  
- Mă, da' a dracului poveste... Auzi, domnule, ce-l doare pe dumnealui! Toarnă-mi o dată, scârnăvie, până nu te cârpesc. Uită-te, domnule, la el... Dacă aşa stau lucrurile, vorbim noi mai târziu, te satur eu de băutură. 
  
John începu s-o fricţioneze pe fată pe la-nchieturile mâinilor. Fata începu să dea primele semne de viaţă. O rază de speranţă se-ntrezări pe faţa lui John. Sânii micuţi şi fragezi ai copilei prinseră să zvâcnească vrând parcă să scape din încleştarea în care fuseseră cuprinşi din pricina gerului, sub privirile pofticioase şi meschine ale yankeilor. 
  
- Bună vrăbiuţă!, se auzi glasul unui yankeu. 
  
- Cretinule... Care eşti, mă, ăla?, ţipă John aruncând o privire furioasă în direcţia de unde se făcuse auzită vocea. V-aţi băut minţile, credeţi că n-am înţeles ce v-a-ncolţit în cap? Mă mir că nu vă este ruşine, măgarilor. V-aţi adunat aici toţi curvarii şi beţivanii ce i-a avut America vreodată. Mi-e scârbă de voi. Fata asta se zbate între viaţă şi moarte iar voi vă şi gândiţi cum s-o trântiţi la pat, să-i faceţi felul, s-o batjocoriţi în fel şi chip. Numai un pas să faceţi şi-apoi staţi de vorbă cu mine. Aţi auzit? Ce vă holbaţi aşa la mine? Treceţi la mesele voastre, până vă e bine şi nu vă ia dracu' pe toţi. 
  
Domnul Forest intră în salon însoţit de doctor. 
  
- Bună dimineaţa, John! 
  
- Buna dimineaţa, doctore. 
  
- Văd că avem surprize nu tocmai plăcute. Cine e fata? 
  
- N-o cunoaşte nimeni şi nici eu n-aş putea să vă spun prea multe despre ea. 
  
Domnul Howard se apropie de copilă, o privi câte clipe apoi scoase ceasul de buzunar, îi prinse mâna stângă şi-i luă pulsul. În salon se făcuse o linişte de mormânt! Emoţiile creşteau de la o clipă la alta. John transpirase văzând cu ochii. Bătrânul hangiu, domnul Forest, mai sensibil poate şi din pricina vârstei sale înaintate, îşi frământa precipitat mâinile pe abdomen. Toţi aşteptau constatarea doctorului. 
  
- Pulsul îi este un pic slăbit din pricina gerului, însă îşi va reveni cât de curând. Trebuie dusă la mine în cabinet. 
  
Mai mulţi yankei se ridicară de la mese înconjurând masa pe care se afla copila, încercând să dea o mână de ajutor doctorului. John privi indignat şi scârbit spre ei. 
  
- Nu, nu e nevoie, frumoşilor. Ok? 
  
John ridică fata pe braţe urmându-l pe doctor. 
  
- Sunt şanse să scape cu viaţă, domnule Howard? 
  
- O, desigur... în câteva ore sper să o pun pe picioare. 
  
Când intrară în cabinet, John avu o senzaţie neplăcută. Mirosul specific de ser şi tot felul de alifii îl făcu să strănute. Într-un clopot de sticlă un cobai zadarnic încerca să evadeze. 
  
- Se vede că nu prea eşti obişnuit cu aerul de-aici! Dacă doreşti să rămâi, te rog, ia loc într-un fotoliu. 
  
- O, nu... v-aş împiedica acum, domnule Howard. Apoi, în afară de asta, sunt rupt de oboseală. N-am mai pus capul jos de-o săptămână. 
  
- Tot îl cauţi? 
  
- Tot... 
  
- Din câte înţeleg, nu te laşi deloc! 
  
- Nu pot să-l iert, domnule. Dacă tata ar fi trăit, mai mult ca sigur că n-aş fi avut un destin atât de nenorocit. 
  
- Dar nu-ţi dai seama că e riscant ceea ce faci? 
  
- Pentru mine riscul nu mai are nicio importanţă. Până nu-l aflu, nu mă las. În gaură de şarpe de-ar fi şi tot am să-l găsesc. 
  
- Dacă-l afli, ce ai de gând să faci cu el? 
  
- Ce am de gând?! Să-l împuşc, altceva ce-aş putea să-i fac? 
  
- Eu sunt de părere c-ar fi mai bine să-l dai pe mâna legii. S-ar putea să ai mari neplăceri şi să ajungi din nou în temniţă, asta în cel mai fericit caz. Însă dacă vei avea nenorocul să încapi pe mâna unui judecător necruţător, s-ar putea să fii condamnat la moarte. 
  
- Pe mâna legii? Pentru nimic în lume. Dinte pentru dinte, eu asta ştiu. Nu mă sperie ştreangul şi nu voi cere nimănui clemenţă. Dacă va trebui să plec din lumea asta, voi pleca împăcat în suflet că mi-am făcut datoria faţă de tata. 
  
- John, dacă nu sunt prea indiscret, cine e criminalul? Poate greşesc cerându-ţi acest lucru... 
  
- Îmi pare rău, domnule Howard, nu pot să-i divulg numele. 
  
- Este chiar atât de important? 
  
- Pentru mine, da. Trebuie să plec, vă las să lucraţi în linişte. 
  
- John, mâine pe la prânz să mă cauţi, te rog. 
  
- Bine'nţeles c-am să vă caut. 
  
John se întoarse în salon privind scârbit spre mesele yankeilor. Îl găsi pe Gary la o masă ceva mai retrasă. Cum îl zări, Gary îl şi luă în primire. 
  
- Pe unde-mi umbli, amorezule? 
  
- Pe la dracu'... 
  
- Bravo, bătrâne, eu te-aştept aici de aproape un ceas iar tu, poftim, umbli după fusta hangiţei! Poate dai de belea cu Mike, teleleule... 
  
- Mai ţine-ţi gura şi lasă-mă-n pace. N-am chef de glume. 
  
- Să-ţi fie de bine! După cât eşti de-nsetat de muiere, cred c-ai încins-o un pic, zi că nu-i aşa. 
  
- Lasă-mă dracului... Habar n-ai ce se-ntâmplă pe lumea asta, nătărăule. Numai la tâmpenii îţi stă gândul. Tu ştii de ce urla câinele? 
  
- De unde să ştiu, doar m-ai trimis cu caii la grajd! 
  
- Şi... n-ai auzit nicio împuşcătură? 
  
- Ba da, am auzit-o, dar nu i-am dat importanţă. Am crezut c-ai împuşcat câinele, nu e o noutate pentru mine. După cât te duce mintea... 
  
- Mare nătărău mai poţi să fii! 
  
- Atunci, spune-mi, omule, ce s-a-ntâmplat? Nu mai mă fierbe, fă-mă să înţeleg. 
  
- Sub un troian de zăpadă din spatele closetului am găsit o copilă. Era degerată toată. Cum a ajuns acolo, nu ştiu. La început am crezut că yankeii au făcut cuiva de petrecanie. Dar tu, de ce dracu' ai stat atât de mult la grajd? 
  
- Am stat la taifas cu grăjdarul. Ce, crezi că m-a lăsat să plec până nu i-am povestit pe unde-am mai umblat? Să-l fi văzut mai ales după ce i-am dat banii, nu-l mai puteai opri, îi turuia gura ca la o moară stricată. Când i-am pus banii-n palmă, ştii ce mi-a spus? – Treaba asta numai un Parker putea s-o facă. Spune-mi, ce s-a-ntâmplat mai departe cu fata? M-ai făcut curios. 
  
- Am dus-o în cabinetul doctorului. 
  
- La domnul Howard? 
  
- Da, la domnul Howard... te miri de parc'ar mai fi alţi doctori Howard în hanul ăsta. Văd că-ţi bei liniştit whisky-ul. 
  
- Ţi-am luat şi ţie o bere, n-o vezi? O bere cu guler... 
  
- Lasă berea şi nu-i mai pune guler. Spune-i hangiului să ne mai măsoare două whisky-uri. 
  
- Domnule Forest, două whisky-uri mari! John refuză berea, spune că îi face diaree... 
  
- Dacă aşa spune John, deşi nu prea aş crede ca berea mea să fie alterată, aşa să fie. Aveţi de la moşu' două whisky-uri pe gratis! John, cum se simte fata? 
  
- Domnul Howard doftoriceşte la ea. Să sperăm că totul se va termina cu bine. 
  
- Să te-audă Dumnezeu, băiatule. 
  
După ce John şi Gary plecară la culcare, atmosfera din salon redeveni la normal, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Unii se-nfierbântau la cărţile de joc, alţii beau în neştire... O hărmălaie de nedescris. Numai unul înalt şi strâmb de spate, cu faţa măslinie ciupită de vărsat, zdrăncănea la o ghitară dezacordată cine ştie de când o frază muzicală dintr-un cântec de preerie trist şi sălbatic. 
  
- Mai potoleşte-te o dată, mexicanule!, se auzi vocea unui yankeu de la una din mesele unde se măsluiau la mare ştiinţă cărţile de joc. 
  
Abia pe la orele patru dimineaţa salonul rămase gol. Pe jumătate treaz, pe jumătate moţăind, domnul Forest ieşi de după tejghea şi trase grilajul de la intrare în urma yankeilor. Ştia el ce ştia. Se mai găsea câte-un nebun să-i vină poftă de băut pe la cinci dimineaţa. După ce încuie banii în seif şi puse cheia la locul ei, se apucă de curăţenie. După îndemânarea cu care deplasa şi aranja mesele şi scaunele la locul lor, după felul cum mânuia mătura, n-ai fi zis că bătrânelul cu doar zece zile în urmă împlinise venerabila vârstă de şaptezeci şi şase de ani. He, he... câte nu trăise şi nu văzuse în viaţa lui acest om! Fusese şerif peste tot ţinutul dintre Fort Worth şi Waco. A fost un demn slujitor al adevărului şi dreptăţii. Dacă a trimis pe careva la închisoare n-a făcut-o cu plăcere şi nici în virtutea funcţiei de şerif, ci în idea de a feri restul populaţiei de buruieni. Aşa îi numea el pe cei certaţi cu legile, - buruieni. Robert Forest a dus o viaţă demnă de toată lauda. În cei peste treizeci de ani cât fusese şerif, a înfăptuit multe lucruri trainice. În primul rând, a făcut ordine în tot ţinutul. Alături de alţi lideri şi oameni de afaceri, ca mare iubitor de tot ce e frumos, fiind în acelaşi timp şi un bun organizator, şi-a adus un deosebit aport la sistematizarea aşezărilor. Dar cel mai mare succes cu care se poate lăuda a fost acela că a reuşit să convingă autorităţile de la Dallas s-aducă în ţinut drumul de fier. Nu puţini sunt cei care şi astăzi vin să-i mulţumească. În pragul pensionării îi moare nevasta. Rămâne cu doi băieţi şi-o fată. Cel mai mare dintre ei, Pat, urmează cursurile univesităţii din Mineapolis si devine reporter la Chicago Tribune. Fata, Laura, se perfecţionează în prelucrarea şi industrializarea bumbacului, îl cunoaşte pe Edward West, un mare industriaş din San Diego, se căsătoreşte cu el şi se stabilesc la San Francisco. Mezinul Mike preferă să rămână pe lângă casă. Fără vreo intenţie de a-i diminua calităţile, trebuie să spunem că lui Mike nu prea i-a plăcut cartea, ăsta-i adevărul. După doi ani de colegiu a abandonat studiile. Westul sălbatic era singurul loc ce-l atrăgea. Cu banii agonisiţi şi cu ce a mai obţinut dintr-o moştenire mai veche lăsată de răposata soţie, Robert Forest ridică între Fort Worth şi Texona Lake, la Denton, un han cu zece camere de oaspeţi, cinci camere pentru familie şi un salon cu cincizeci de locuri la mese. Mai cumpără două sute de acri de pământ, construi o fermă pe care o înzestră cu o sută de vaci şi peste trei sute de oi. Toate le lăsă în grija şi directa administare a lui Mike. 
  
Mike are treizeci şi şase de ani. S-a-nsurat abia acum doi ani. Aşteaptă cu mândrie şi mare nerăbdare un copil de la Linda. Nu de mult şi-a pus şi-a pus la punct şi-o mică rafinărie. Că-n final Mike se alege c-un câştig frumuşel din toată afacerea asta, e meritul lui. 
  
Linda se află în relaţii excelente cu bătrânul socru. De fapt, ea duce tot greul hanului. Ea este şi bucătăreasă, deşi mai are patru fete angajate, este şi chelneriţă, şi manager, şi casier, şi cameristă, chiar şi spălătoreasă. Uneori, te şi miri cum de poate face faţă la toate astea! Şi trebuie să recunoaştem că hanul Şeriful cel Bun e un han renumit în Texas. 
  
Linda este o femeie bine lagată la trup. Are un cap frumos, sparâncenele în coadă de rândunică, nasul mic şi puţin cârn, buzele cărnoase şi senzuale. Şi mai are ea un fel de a-i zăpăci pe yankei, cum numai ea ştie s-o facă. La început lui Mike nu prea i-a plăcut comportamentul ei hazliu şi oarecum ciudat. Încă nu înţelegea ce-o fi în capul ei, dacă o face din pasiune sau din interes. N-a trebuit să treacă ănsă prea mult timp, ca Mike să constate că odată cu apariţia ei profitul hanului a sporit simţitor. Când îşi face apariţia câte-un yankeu străin, Linda merge la masa lui, i se aşează în braţe şi-ncepe să-l giugiulească. Yankeul, înfiebântat puţin, începe şi el s-o pipăie pe unde nu trebuie. Dac'ar şti cât îl costă această plăcere, s-ar lăsa păgubaş. Cine se-ncumetă s-o pipăie, e bun de plată cu trei dolari sau, cu alte cuvinte, preţul unei vaci. Dar dacă îndrăzneşte vreunul s-o ceară la pat, atunci se schimbă povestea. Yankeul se-alege cu o ploaie de-njurături în cel mai veritabil jargon texan şi câteva palme sănătoase. La cei douăzeci şi opt de ani ai ei, Linda e încă tânără, am putea spune chiar foarte tânără. 
  
Beneficiile obţinute de pe urma hanului nu sunt exagerat de mari, dar nici neglijabile. Între Linda şi bărbatul ei, Mike, bătrânul şerif joacă un rol decisiv. El coordonează moral bunul mers al hanului. Preţuit şi respectat de toată lumea, chiar şi de cei mai înrăiţi yankei, domnul Forest reprezintă simbolul liniştii în acest ţinut. Pentru toţi, de mult a devenit un monument de-nţelepciune. Bătrânul are un vis nemărturisit încă, să-l vadă pe Mike guvernator al Texasului şi să facă din acest ţinut un Forest Camp. 
  
- Tată, ce te-ai apucat să faci?, îl apostrofă Linda care tocmai intrase pe uşa din spatele tejghelei. 
  
- Nu se vede? Fac curăţenie, mătur. 
  
- Ai dat în mintea copiilor, tată. În loc să mergi să te culci, numeri câte trabucuri au tras nebunii ăia în plămâni. 
  
- Nu le număr, le mătur! 
  
- Şi nu-i acelaşi lucru? 
  
- Păi, nu. Trebuie să fac curăţenie, nu vezi că toate-s vraişte? Nici măcar nu-ţi trece prin cap ce s-a petrecut în noaptea asta aici. 
  
- Nu ştiu, dar bănuiesc... iar s-au îmbătat şi s-au luat la bătaie, ca de obicei. Se vede după grămada de cioburi. 
  
- Ne, ne, ne, Linda dragă, cioburile aste nu yankeii le-au făcut. 
  
- Dar cine? 
  
- John Parker 
  
- Cine?... Diavolul Verde?! Doar nu vrei să-mi spui că s-a întors din preerie! 
  
- S-a întors, draga mea. După câte mi-am dat seama e tare necăjit, să nu-l mai recunosc! 
  
- N-ai nicio grijă, tată, l-astâmpăr eu. De când mi-a făcut şase luni în urmă figura aia, abia aştept să dau cu ochii de el. 
  
- Nu ştiu ce figură ţi-a făcut dar iartă-l, draga mea, te rog eu. 
  
- Să-l iert?! Înseamnă că nu mă cunoşti, tată. 
  
- Linda, te rog eu... 
  
- Nici nu vreau s-aud. Am să-l storc ca pe-o lămâie. 
  
- După câte văd, cu tine nu-i de glumit. 
  
- Ah, de când l-aştept, drăguţul de el... Bine că s-a întors, dac'ar şti ce bucurie l-aşteaptă! 
  
- Nu mai fi aşa de-nfuriată. Ascultă-mă ce-ţi spun eu acum, Paker e un gentleman. 
  
- Mie-mi spui? Îl cunosc eu cât e de gentleman. 
  
- Nu-i chiar aşa cum gândeşti tu. 
  
- Ba, chiar aşa e. 
  
- Ce crezi tu că purta Parker pe braţe când a intrat în han? 
  
- Ştiu eu... ce să poarte? O panteră, un crocodil... E capabil de orice. 
  
Da' de unde, draga mea, de unde-atâţia crocodili pe la noi şi mai ales pe-o vreme ca asta! Purta o fată. 
  
Llinda, pentru o clipă se pierdu cu firea apoi izbucni. 
  
- Ce-ai spus? Am auzit eu bine ce purta pe braţe? O fată?! 
  
- Da. O fată. 
  
- Ce căuta în braţele lui? 
  
- O, nu, Linda dragă, nu-i ceea ce-ai putea tu să crezi. A găsit-o în spatele closetului sub zăpadă. Era îngheţată toată, sărăcuţa de ea. 
  
- M-aş mira de una ca asta, aşa ceva nu s-a mai întâmplat pe la noi. 
  
- Ştiu şi eu că nu s-a mai întâmplat, tocmai de-asta-ţi spun. 
  
- Şi-acum, aşa deodată, poc... o muiere! Mie nu-mi prea miroase bine povestea asta. Cine ştie de pe unde-o fi cules-o! 
  
- Îl judeci strâmb, draga mea Linda. E-o copiliţă, n-are mai mult de vreo şapteş'pe ani. 
  
- Cu-atât mai rău dacă-i aşa cum spui. Tocmai bună să fie muiere. 
  
- Cum poţi să te gândeşti la una ca asta? Fii liniştită, a dus-o în cabinet la domnul Howard. 
  
Linda se mai linişti puţin. 
  
- Ai văzut dumneata? 
  
- Cum să nu văd, dacă eu m-am dus şi l-am trezit pe doctor? 
  
Domnul Forest se sprijini cu coatele de tejghea scărpiându-se cu ciudă în barbă. 
  
- Văd că n-ai înţeles nimic din tot ce ţi-am spus pân'acum. Dacă nu mă crezi, n-ai decât să mergi să verifici. Şi de n-o fi aşa cum spun eu, să mă pedepseşti cu cinci nopţi de serviciu peste rând. Tu-l cunoşti pe Parker din punctul tău de vedere. Nu-i chiar atât de sălbatic după cum ţi-l închipui. Cu ani în urmă l-am trimis la-nchisoare pentru vreo două săptămâni, acum îmi pare rău. Nu merita el o ruşine ca asta din partea mea. 
  
Linda schiţă cu subânţeles un zâmbet scurt. 
  
- Bine, tată, aşa e cum spui tu. E timpul să mergi la culcare, eşti destul de obosit. Termin eu de facut curăţenia. Şi... chiar vorbeşti serios că s-a întors John? 
  
- Cum te văd şi mă vezi. 
  
Domnul Forest părăsi salonul îndreptându-se spre camera lui de la subsol. Mereu are discuţii cu Linda pe chestia asta. Nici nu vrea să audă de camera de sus, lui aici îi place să stea. Păi da, că sus nu l-ar fi lăsat Linda să-şi facă crescătorie de şoricei. 
  
Cum părăsi bătrânul salonul, Linda se aşeză în faţa oglinzii, îşi trecu de câteva ori mâinile prin păr, apoi începu să fredoneze un cântec vesel lunecându-şi uşor degetele pe burtă. 
  
John fusese singurul yankeu ce reuşise s-o-nvingă. În sfârşit, s-a culcat cu el de mai multe ori şi de fiecare dată când îl ştia pe-aproape, prin împrejurimi, găsea ea un motiv să plece de-acasă. Linda nu e o femeie căreia să-i sfârâie călcâiele după bărbaţi, dar nici s-o facem vinovată că şi-a aflat un amant. În cei doi ani de când e cu Mike, a înţeles că el nu poate face copii. Cum Linda şi-a dorit din tot sufletul să aibă un copil, a căzut în păcat cu John. Dacă facem socoteala că ultima dată l-a avut pe John şase luni în urmă, avem toate motivele să credem că de la el aşteaptă copilul. Şi poate că nu greşim cu nimic, fiindcă Linda ştie prea bine că John este adevăratul tată al copilului. 
  
Ceasul cu pendulă atârnat pe unul din pereţii salonului galben rezervat familiei bătu ora şapte. Viscolul încetase, însă continua să ningă cu fulgi grei. Iarna are, totuşi, şi părţile ei frumoase. 
  
Prin geamurile aburite de la bucătărie, lumina dimineţii continua să crească de la o clipă la alta, să facă vizibile până şi cele mai întunecate unghere. Linda, ajutată de tinerele bucătărese, lucra de zor. 
  
- Dacă-o ţine tot aşa, până deseară avem zăpada de-un metru, zise Linda. 
  
- Mă tem că o s-avem inundaţii la primăvară, completă una dintre bucătărese. 
  
- Nu cred, interveni Linda. Nu mi-amintesc să mai fi fost vreo inundaţie prin părţile noastre. 
  
Mike, proaspăt bărbierit, în ţinută de casă, într-un halat de culoare vişinie, îşi făcu apariţia în pragul uşii. 
  
- Cum stăm cu masa, fetelor? 
  
- Mai bine ne-ai da o mână de ajutor, du-te şi mai crapă nişte lemne. Cine vrea să mănânce trebuie să şi muncească, îl luă Linda pe-un ton puţin răutăcios. 
  
- De n-ar fi bărbaţii, s-ar alege praful de voi, femeile... 
  
- Chiar aşa să fie?, îl interpelă Linda. 
  
- Mai rău decât atât. Aţi rămâne fete bătrâne şi n-aţi mai avea cu cine să faceţi copii. 
  
Tinerele fete bufniră în râs. 
  
- Dacă stăpânul Mike aşa gândeşte, înseamnă că are dreptate, completă Linda şi-i fură un sărut iubitului ei soţ. Ei, da, aşa bărbat mai zic şi eu. Proaspăt barbierit, proaspăt îmbăiat... cu milea mirosind ca aroma ceaiului ce-l am acum la cazan... ce-ar putea să insufle unei femei un astfel de bărbăţel dacă nu o poftă nebună de-a face dragoste cu el? Voi n-aveţi nimic de spus, fetelor? 
  
Fetele priveau una la alta neştiind ce să spună. 
  
- Vă spun eu, zise Mike. Măritaţi-vă! Apoi, către Linda: Ce avem pentru azi la micul dejun, draga mea? 
  
- Micul dejun astăzi va fi ceva mai târziu. 
  
- Cam cât de târziu? 
  
- Depinde cât de repede ne-aduci lemnele... 
  
Se vedea cât de colo că-n dimineaţa asta Mike se afla într-o excelentă dispoziţie. 
  
- Aş putea să aflu, totuşi, cam pe la ce oră îmi dai să mănânc? 
  
- Ah, voi bărbaţii, toată vara alergaţi ca nebunii să faceţi avere iar iarna vă strângeţi lângă gura sobei să bârfiţi guvernul. Credeţi că femeile sunt mai proaste şi nu ştiu ce se-ntâmplă în jurul lor? Ele, bietele, ştiu să muncească pe brânci zi şi noapte, atât. 
  
- Lasă astea, mie spune-mi ceva în legătură cu stomacul, că e aproape transparent de poţi să zăreşti prin el Arizona. 
  
- Nimeni nu mănâncă nimic până nu vine doctorul cu domnişoara. E clar? 
  
- E clar. E clar şi nu prea, fiindcă nu-nţeleg despre ce fel de domnnişoară-mi vorbeşti. 
  
- O domnişoară ca oricare alta. 
  
- M-ai lămurit buştean. Şi cum arată, mă rog, domnişoara asta? E trupeşă, e frumoasă, cum e? 
  
- Hm, văd că te interesează! Destul de coaptă. 
  
- Vrei să-mi spui că domnul Howard la anii lui... 
  
- Ei, aţi auzit, fetelor? Am spus eu că bărbaţilor numai la vrăbiuţe le zboară mintea? 
  
- Zău dacă mai pricep ceva!, încercă Mike să se apere. 
  
Dar în gând se tot întreba: Să fi dat, oare, domnul Howard în mintea copiilor?! Doar e trecut de şaizeci de ani. După câte-l ştiu, e un celibatar convins. Nu, nu-i adevărat. Fac păcate judecându-l astfel. Altceva trebuie să fie la mijloc. 
  
- Vai, sărăcuţul de el cum s-a-ntristat! Parcă i s-ar fi înnecat corăbiile în ţinutul Nevadei! 
  
- Da... mi s-au înnecat în zăpadă. Ce vă uitaţi aşa mirate la mine, n-aveţi ce lucra? 
  
- Lemnele... dacă vrei să-ţi dau să manânci. 
  
- A, asta era... am plecat. 
  
Ziua continua să se facă tot mai vizibilă. Albul zăpezii ce se reflecta prin ferestre începu să inunde bucătăria cu o lumină blândă, lăptoasă. Cu braţul plin de lemne, Mike reveni în bucătărie suflând voios. 
  
- Am adus lemnele, mai am vreo misiune? 
  
- Mai ai, dragule, îl întâmpină Linda pe un ton mieros. Îl cuprinse cu braţul pe după mijloc şi-l mai îmbie c-un sărut scurt. Cafeaua este gata şi dacă vrei şi-o tărie, n-am nimic împotrivă. Mergi în salonul galben şi savurează-le în linişte. 
  
- Dar cu micul dejun cum rămâne? Pe când? Vorbesc serios, mi-e foame. 
  
- Oho, până la micul dejun mai e o veşnicie! 
  
- Îîîî? 
  
- Cam peste vreo două ceasuri. 
  
- Destul de mult. Simt că-mi cad pantalonii. 
  
- Tocmai de aceea te-am şi trimis în salon, să stai lejer pe un fotoliu, ca să nu-ţi mai cadă pantalonii! Hai, gata! Noi avem treabă aici, n-avem timp de taifas, de nu vrei să te punem la curăţat de ceapă. 
  
- O, nu, asta nu. Îmi iau cafeaua şi sticluţa şi am plecat. Cu voi, femeile, văd că nu-i de glumit. 
  
Mike ieşi din bucătărie jubilând. În salonul galben, ca întodeauna de altfel, domnea o curăţenie perfectă. În centru o masă pentru şase persoane, pe peretele opus ferestrelor o canapea mărginită la ambele capete de câte un fotoliu din piele, deasupra canapelei un tablou înfăţişând o scenă de vânătoare, într-un colţ soba deja începuse să emane căldură. În timp ce Mike îşi savura cafeaua şi-şi gusta liniştit whisky-ul, în salon îşi făcu apariţia domnul Forest. 
  
- Bună dimineaţa, tată! 
  
- Bună dimineaţa, Mike, pune-mi şi mie un whisky. Azi vom avea o zi minunată. Priveşte ce frumos ninge! 
  
- Da, e drept, acum ninge frumos, dar avem o iarnă grea. 
  
- Mai avem o lună de tras, din martie ieşim iar la aer. 
  
- Abia aştept. Trebuie să merg la Dallas să cumpăr un motor nou, cu ăsta numai necazuri am. Când începe să tuşească, nu se mai opreşte, numai în salturi mă poartă. 
  
- Treaba asta trebuia s-o faci mai demult, Mike. Va trebui să mai pietruim şi vreo câteva drumuri. 
  
- M-am gândit şi eu la asta. Am vorbit deja cu nişte pietrari din Wichita Falls. Din aprilie sunt toate şansele să-ncepem lucrările. 
  
- O să ne coste ceva bani. Ai calculat cam cât ne-ar lua toată povestea asta? 
  
- Nici nu-mi bat capul. Contabilul m-a asigurat că vom scăpa destul de ieftin şi că-n doi ani vom reuşi să amortizăm investiţia, dar vom rămâne c-un drum bun. 
  
- Ăsta e lucrul cel mai important, conchise bătrânul. Ce zici, vom termina lucrarea anul ăsta? 
  
- În cel mult cinci-şase luni sper să fie gata. 
  
- Ieri te-ai cam ameţit, Mike! 
  
- Doar odată în an îşi aniversează omul ziua de naştere. Am făcut vreo prostie? 
  
- Nu, n-ai făcut nimic rău. Am spus şi eu aşa... 
  
O bătaie-n uşă. 
  
- Intră, zise Mike. 
  
- Bună dimineaţa, domnule Forest! Bună dimineaţa, Mike, li se-adresă John. Să vi-l prezint pe asociatul meu Gary. 
  
Gary dădu mâna cu gazdele. 
  
- Bine-aţi venit la noi, li se adresă Mike. Luaţi loc! Să vă pun câte-un whisky? 
  
- Nu-i prea devreme?, interveni John. 
  
- Pentru mine, nu, răspunse ferm Mike. 
  
- Ieri a cam făcut-o şi-acum se drege... completă domnul Forest pe-un ton hâtru. 
  
Pendula de la ceas bătu ora zece. 
  
- Am sosit odată cu ora exactă, se adresă Linda celor prezenţi. Ce vânt te-aduce pe la noi, John? 
  
- Viscolul de ieri, Linda. Mă îndreptam spre Dallas dar, deocamdată, până se mai îmblânzeşte vremea, m-am gândit să stau câteva zile la voi. 
  
- Să-ţi fie de bine! Am aflat că-n ultima vreme ai devenit îngeraş. 
  
Toţi izbucniră pe neaşteptate în râs. 
  
- Cine ţi spus o asemenea glumă? 
  
- Eu, îi luă domnul Forest vorba din gură. 
  
Mike privea când la Linda, când la Parker. 
  
- Aş putea să aflu şi eu ce se petrece în casa asta? Am impresia că mi se ascunde o taină. Din câte am înţeles, la mijloc e vorba de-o fată. Doar n-o să-mi spuneţi că domnul Howard se-nsoară! 
  
- Bate-te peste gură!, îl opri Linda. Cum poţi fi atât de stupid? 
  
Domnul Forest îl privi complice pe Parker, apoi scăpă un uşor hohot. Ce zici, John, să-i dezvăluim taina? 
  
John, ezitând uşor, interveni. 
  
- Eu zic să nu ne grăbim. 
  
Mike făcu ochii mari. De data asta, chiar că nu mai înţelegea nimic. Domnul Howard şi fata, Parker şi Gary... Ce naiba poate să-nsemne toate astea? 
  
Tot încercând să dea un sens celor aflate, să pătrundă în miezul enigmei, Linda rupse tăcerea. 
  
- Domnilor, îndată va sosi şi micul dejun, nicio grijă. Dar până atunci, faceţi loc domnului Howard care ne-o aduce în mijlocul nostru pe donişoara... Cum te cheamă, domnişoară? 
  
- Nora Banana. 
  
- Deci, pe domnişoara Nora. Bine-ai venit în casa noastră, domnişoară! 
  
În aceste clipe de mare emoţie, toţi priveau spre Nora. Puţin trasă la faţă din pricina grelelor încercări prin care trecuse, tânăra se oprise în pragul uşei neştiind ce trebuie să facă. 
  
- Poftim, intră! Ia loc, domnişoară, o invită Linda. 
  
- Mulţumesc, veni răspunsul fetei. 
  
- E o fată cu-adevărat superbă, constată John Parker. 
  
Nora îşi dădu drumul... 
  
- După cum aţi auzit ceva mai înainte, numele meu este Nora Banana. Am aproape optsprezece ani. Sunt orfană de ambii părinţi, nu i-am cunoscut. Când au murit într-un incendiu nu aveam decât un an şi patru luni. M-a crescut o mătuşă din Santa Fe. Alte rude nu mai cunosc. Nu ştiu carte, dar îmi place să desenez... să desenez flori, păsări, animale, peisaje şi chipuri de oameni. 
  
Mike o privea uluit. Încă nu înţelegea ce legătură putea fi între domnul Howard, Parker şi Nora! Gândurile îi fură însă întrerupte de domnul Howard. 
  
- Nora, în calitate de doctor al casei, aş vrea să ţi-i prezint pe cei de faţă: domnul Robert Forest, fost şerif, proprietarul acestui han, domnul Mike Forest, fiul dânsului, Linda, soţia lui Mike, domnul John Parker, salvatorul dumitale... ( aici Mike tresări ) supranumit şi Diavolul Verde, unul dintre cei mai înverşunaţi răzvrătiţi împotriva nedreptăţilor, de douăzeci de ani în căutarea celui ce i-a ucis tatăl... Pe tânărul yankeu nu-l cunosc, îmi cer scuze. 
  
- Este asociatul meu şi se numeşte Gary, interveni John. 
  
Nora se îmbujoră la obraji. Se vedea că dorea să spună şi ea ceva însă nu ştia cum să-nceapă. 
  
- Cui să mulţumesc mai întâi? 
  
Ochii i se umeziră. 
  
- Mulţumesc tuturor. 
  
- Nora, o făcu atentă domnul Howard, va trebui să mănânci bine, gerul te-a cam slăbit, va trebui să te-ntremezi. Te simţi mai bine acum? 
  
- Da, mă simt bine, aproape bine. 
  
După ce serviră micul dejun, Linda îi părăsi. Trebuia să deschidă salonul roşu. Nu apucă bine să mai aranjeze câte ceva prin tejghea că-şi şi făcură apariţia primii clienţi, năbădăioşii ei yankei cu care se războieşte zi de zi. 
  
- Este gata micul dejun, patroană? 
  
- Este gata, leşinaţilor. 
  
- S-a trezit la viaţă zâna?, o luă prin surprindere un yankeu. 
  
- Încă n-aţi terminat cu prostiile?, i-o reteză Linda. 
  
- Cine ştie ce hoaţă o mai fi, se auzi o voce. 
  
- Să vă ia dracu'! Încă o vorbă să mai aud pe seama fetei şi-l chem pe Parker. Apoi o să vedeţi voi ce tărăboi va ieşi. Cântaţi, jucaţi poker, îmbătaţi-vă, spargeţi-vă capetele, dar să nu mai aud un cuvânt pe seama fetei. M-aţi înţeles, yankeilor? 
  
- Am înţeles, răspunseră toţi în cor. 
  
- Aşa vă vreau, frumoşilor. 
  
În salonul galben atmosfera era cât se poate de îmbietoare. 
  
- Ce frumos ninge!, se trezi Nora gândind cu voce tare 
  
- De-ar fi nins şi ieri tot aşa de frumos nici nu ne-am fi cunoscut, spuse John. 
  
- Iar eu mi-aş fi continuat drumul, completă Nora. 
  
Domnul Forest abia îşi mai putea stăpâni starea de bucurie. Îi privea galeş pe cei din jurul său şi se simţea ca un copil. Atât de mare îi era bucuria! 
  
- Nora, o întrebă domnul Forest, dacă întrebarea mea nu te supără, încotro te îndreptai pe-o vreme atât de câinoasă? 
  
Nora răspunse simplu: 
  
- Vreau să ajung la New York. Poate voi afla acolo ceva de lucru. Între timp, voi merge şi la şcoală. După cum v-am spus mai devreme, nu ştiu carte. Va trebui s-o iau de la zero. După ce voi termina gimnaziul şi liceul, aş vrea să mă înscriu la o Universitate de Arte. 
  
Domnul Forest o privi cu sinceră compătimire. 
  
- Dar nu-ţi dai seama că te arunci singură în gura lupului? 
  
- Sunt singură pe lume, domnilor. 
  
- Nu eşti singură, Nora, interveni Mike. Eşti cu noi. Te vom ajuta să-ţi vezi realizat visul. Eu, împreună cu tata şi cu Linda, soţia mea, nu te vom lăsa să te pierzi. Spui că doreşti să devii desenatoare sau pictoriţă, mă rog... foarte bine. Cunosc în Dallas o şcoală particulară. Dacă îţi vei da interesul, în trei-patru ani poţi deveni o desenatoare celebră. Am acolo un fost coleg de colegiu, un pictor renumit. După terminarea şcolii poţi pleca la New York, dacă vrei. 
  
- De ce la New York, n-ar fi mult mai potrivit în Minesota, la University of Mineapolis, acolo unde a învăţat şi Pat?, fu de părere bătrânul şerif. 
  
- Ar fi şi asta o idee, completă Mike. 
  
De-acum, toţi priveau la Mike cu interes. 
  
- Pentru simplul motiv că ştii ce doreşti de la viaţă, familia Forest îţi va asigura o bursă lunară de o sută de dolari. După ce îţi vei termina studiile şi vei intra în posesia diplomei te vei putea socoti achitată de toate datoriile. 
  
Nora îşi frământa mâinile. Nu-i venea să creadă urechilor. 
  
- Ceea ce mi-aţi spus ar fi prea mult pentru mine, sună prea frumos! Nu ştiu dacă merit un efort atât de mare din partea voastră. 
  
John Parker, care îl ascultase cu mare atenţie pe Mike, dădu de-nţeles că ar vrea să spună şi el ceva. 
  
- Nora, eu, după cum ai aflat, sunt un răzvrătit. Ca şi tine, nici eu nu am casă şi masă. Când se-aduce în vreo discuţie numele meu, toţi spun: A, ăla... Diavolul Verde! Sunt eu chiar atât de fioros? 
  
Domnul Forest scăpă un scurt şuierat. Nora zâmbi timid. Zâmbetul ei ar fi vrut să spună că nu-i adevărat, omul care-i vorbeşte nu are nimic diavolesc în el. 
  
- Ştii tu, Nora, încă nu-mplinisem zece ani când un nemernic mi-a ucis tatăl. Au trecut de-atunci treizeci de ani, douăzeci de când îl caut şi-l tot caut. Am fost hăituit şi torturat de soartă, am înfruntat primejdia şi foamea, am fost la închisoare de câteva ori, dar am jurat că până nu-l voi afla, nu voi abandona. Am cutreierat aproape toată America. Ceva îmi spune mie că-l voi afla cât de curând. După ce-l voi răzbuna pe tata, pot să mor liniştit. Chiar de va fi s-ajung în ştreang, aş muri cu sufletul împăcat că mi-am îndeplinit misiunea. Azinoapte, eu şi asociatul meu Gary, când coboram de pe cai, s-a apropiat de noi un dulău. Câinele ne-a condus la locul unde te aflai troienită sub zăpadă. 
  
- Ştiţi, n-am mai avut puterea să mai ajung până la uşa hanului. M-am prăbuşit şi după aceea nu ştiu ce s-a m-ai întâmplat cu mine. 
  
- Te-am încredinţat domnului doctor Howard, adevăratul dumitale salvator. Vreau să-ţi spun că domnul Howard este unul dintre cei mai renumiţi doctori ce-i are Texasul în momentul de faţă. Lucrul acesta să nu-l uiţi niciodată, Nora. 
  
Domnul Forest plângea de-a binelea. 
  
- Ţi s-a promis un ajutor din partea familiei Forest. Primeşte-l. Ce găseşti nefiresc în treaba asta? Eu, cum am spus mai înainte, sunt tot pe drumuri, nu am timp să mă ocup de dumneata. Altfel, aş face-o din toată inima. Te rog să primeşti oferta. 
  
„ Omul acesta trebuie să fi suferit enorm!”, gândi Nora privind spre John cu supunere. 
  
- Eu şi Gary vom pleca peste câteva zile spre Dallas. Vei rămâne în grija familiei Forest. Din economiile mele, îţi dăruiesc două sute de dolari cu sentimentul de-a fi contribuit şi eu cu ceva la realizarea marelui tău vis. Dacă va fi să ne mai reîntâlnim vreodată, poate ai să-mi oferi o pânză. 
  
John îi puse Norei banii în palmă. Pe Nora o năpădiră lacrimile, alunecă moale la picioarele lui John şi-i sărută mâinile. 
  
- Merit eu atâta încredere, domnule Parker? 
  
John o mângâie părinteşte pe creştet. 
  
- Meriţi, pentru că exişti şi ai dreptul să te bucuri de viaţă. 
  
Nora se ridică. Privea nedumerită la teancul de bani. „Ce să fac cu ei?” Se îndreptă spre spre Mike. 
  
- Poftim, ia-i dumneata. 
  
Mike luă banii şi-i puse în seif. 
  
- Să n-ai nicio grijă, Nora, o asigură Mike. Sunt banii tăi şi sunt în siguranţă. 
  
Domnul Forest răsuflă uşurat, cu bucuria unei bătălii câştigate. Se ridică în picioare, semn că avea să se tragă anumite concluzii. 
  
- Domnilor, hotărârea a fost luată. Nora Banana va locui la noi... Mike, du-te şi cheam-o pe Linda s-o conducă pe Nora la cameră, trebuie să se odihnească. 
  
Mike se ridică şi ieşi din salon. 
  
- Nora, îţi garantăm că vei fi tratată la noi ca pe-un membru al familiei noastre. John, dacă am greşit cândva faţă de tine, ştii tu cu ce, îţi cer iertare. A venit rândul meu să-ţi mulţumesc pentru generozitatea şi înţeleptele sfaturi ce le-ai dat acestei copile. Domnilor, Dumnezeu este marele nostru Judecător. Să ne bucurăm când putem să ne salvăm semenii şi să nu uităm niciodată ziua de 18 ianuarie 1871, ziua când s-a luat această hotărâre de a salva un om de la pierzanie. Propun ca în fiecare an, la această dată, să ne reîntâlnim în formula de faţă şi să sărbătorim evenimentul. După un timp, s-ar putea ca eu să nu mai răspund la apel. Să nu vă întristeze lipsa mea. 
  
- Inadmisibil, domnule Forest, interveni domnul Howard ridicându-se de pe scaun. Eşti în plină vigoare. Îţi mai prescriu să fii printre noi încă douăzeci şi patru de ani de-aci încolo. 
  
- Să aniversăm şi suta?! 
  
- Dumnezeu să ne-ajute, domnule Forest, completă John. 
  
Prinşi în toiul discuţiilor, nimeni n-a observat când a intrat Linda. 
  
- Am sosit, tată, porunceşte! 
  
- Linda, alege o cameră frumoasă şi călduroasă pentru Nora. Până la primăvară va locui la noi. 
  
- Totul e aranjat, tată. Hai să mergem, Nora! 
  
Mike rămăsese în salonul roşu să-i servească pe yankei. 
  
- Ei, ce ziceţi, domnilor?, îşi reluă domnul Forest discursul. Ce părere aveţi? 
  
- Nu-mi vine să cred că tot ce s-a-ntâmplat în această casă în numai câteva ore poate fi adevărat!, încercă Gary să-şi exprime şi el opinia. 
  
- Chiar aşa, tinere. Mi se pare ceva extraordinar!, continuă domnul Forest. Aţi văzut ce ochi senini are? Aşa ceva numai la pictori poţi întâlni. Eu nu prea mă pricep la pictură, dar gândesc c-aşa ar trebui s-arate ochii unui pictor. 
  
Domnul Howard făcu un semn cu mâna, ceea ce vrea să-nsemne că dorea să ia cuvântul. 
  
- Doreşti să spui ceva, doctore? 
  
- Da, domnule Forest. I-am făcut analiza sângelui, are o stare de anemie accentuată şi e predispusă la hepatită. Are o uşoară complicaţie... Nu e grav, dar trebuie tratată cu mare atenţie. În privinţa meniului, am să vorbesc eu cu Linda să-i prepare ceva special. Fata văd că este destul de ascultătoare. 
  
- Noi o lăsăm pe mâinile dumitale, domnule, adăugă domnul Forest. Iar acum, dacă n-aveţi nimic împotrivă, ce-ar fi să mergem puţin printre yankei? 
  
În aripa cealaltă a hanului, Linda o instala pe Nora în cameră. 
  
- Să nu te simţi stingherită cu nimic, Nora. Simte-te ca la tine acasă. Trebuie să-ţi recapeţi încrederea în tine, ai viaţa înainte. Uită că ai fost singură până acum. De azi înainte vei fi cu noi. Acum te las să te odihneşti. Somn uşor! 
  
- Mulţumesc, doamnă. 
  
- Să nu-mi mai spui niciodată doamnă, m-aş simţi bătrână. Spune-mi Linda, ok? 
  
- Ok, Linda. Mulţumesc. 
  
Rămasă singură, Nora se ridică de pe pat şi începu să se plimbe uşor prin cameră legănându-şi umerii în voie. Vru să atingă soba cu degetele, dar şi le retrase instinctiv. Privirea i se opri pe drăgălaşele bibelouri de porţelan din vitrină. Se întinse pe pat, cu faţa în sus. O adevărată plăcere, să te afli într-o cameră atât de curată şi bine-ncălzită. Privea undeva în tavan. După un timp, adormi. 
  
Cornel Armeanu 
  
(fragment de roman) 
  
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CU PRIETENI- CORNEL ARMEANU / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 773, Anul III, 11 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!