Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 312 din 08 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

CARTEA CELOR PATRU MÂINI. CRONICĂ LITERARĂ LA CARTEA: MELANIA CUC ŞI MENUŢ MAXIMINIAN:
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MELANIA CUC 
  
CARTEA CELOR PATRU MÂINI. UN FOŞNET DE LUMINĂ ÎN DEGETE FLĂMÂNDE 
  
Melania Cuc & Menuţ Maximinian, CARTEA CU COPERŢI DE STICLĂ, SEMĂNĂTORUL, Editura online - noiembrie 2011 
  
“Totdeauna am crezut că există un alt început” 
  
-Melania Cuc- 
  
Este îndeobşte cunoscut că un jurnalist e cu atât mai bun cu cât ştie să-l facă pe interlocutor să se destăinuie, stabilind o comuniune afectivă cu el, în aşa fel încât să dispară orice barieră de vârstă, condiţie socială, ori de altă factură. Dar când doi reporteri se întâlnesc şi pun la cale un proiect, este dificil a stabili care din ei este mai perspicace şi mai performant în dialog, astfel ca să se poată închega un interviu care să reflecte, de la general la particular, contribuţia celui intervievat la starea culturii actuale. Este şi cazul celor doi protagonişti ai cărţii de faţă, care-şi înfruntă ideile, amintirile, concepţiile în întrebări şi răspunsuri provocatoare, apte să oglindească personalitatea fiecăruia. Firul roşu al convorbirii este, desigur, literatura română contemporană. O carte cu două personaje, care atrag magnetic, alte şi alte nume cunoscute şi mai puţin vehiculate, dar destul de interesante ca să fie consemnate aici. Un interviu supradimensionat care a cimentat o prietenie literară, o filiaţie spirituală şi o legătură afectivă indestructibilă. 
  
Pornind de la ideea făuririi punţilor între oameni, doi creatori, Melania Cuc şi Menuţ Maximinian, cu date ontologice diferite, dar cu acelaşi entuziastm, s-au aşternut la vorbă. N-ar fi fost prima dată. Un interviu “deghizat” – în care orizontul de aşteptare al fiecăruia este învăluit în ceaţă sinilie la început, apoi, pe măsură ce se înaintează în convorbire, azurul se înstăpîneşte, se ridică vălurile şi totul devine limpede. Ideea unui fruct comun a încolţit, pe măsura înaintării în miezul incandescent al întâmplărilor şi fenomenelor, care se voiau consemnate. Era un joc prea serios, ca un început de înţelepciune. Fiecare venea cu avuţia lui, cu întreg bagajul fizico-chimic-spiritual pe care-l aşeza pe aceeaşi masă, la eventualul ospăţ al cuvintelor. 
  
Viaţa unor creaţii şi creaţia unor vieţi. Laolaltă. “Unele creaţii au viaţa mai scurtă, altele sunt matusalemice, ca şi oamenii” – spune Melania Cuc. Acest volum de publicistică are ca subiect şi ca obiect, creaţia şi pe creatorul ei. Tainele de nedescifrat până acum, încep treptat să se distaine. 
  
Fiinţă socială, omul a fost creeat cu un organ miraculos pentru vorbire, pentru comuniune. Al doilea sistem de semnalizare, vorbirea, i s-a dat ca să fie diferenţiat de celelalte făpturi ale Domnului. 
  
Ioanid Romanescu spunea: “Poezia a diferenţiat şi mai mult omul de celelalte animale”. 
  
Iar Melania Cuc spune: “Literatura este Vrajă, este mirajul după care alergăm în deşertul zilnic”. 
  
“Cafeaua de seară”, “îndulcită cu mierea cuvintelor” – la care ne îmbie tânărul scriitor Menuţ Maximinian în complicitate cu Melania Cuc, este un pretext grozav pentru conversaţie, ba chiar un stimulent eficace. Pentru că, aşa ca după un alcool băut cu măsură, are darul de a dezlega limbile. Această carte s-ar putea socoti şi un volum de memorialistică scris sub formă de dialog. Dialogul provocat este pretextul pentru cei doi, de a înşirui povestea vieţii lor, cu încrengăturile respective. 
  
Aşadar, să dăm pe gât un păhărel de alcool razachiu, poate să fie şi jinars verde, ca să ni se dezlege limba. Nu mai mult, pentru că, după două pahare, se cam încurcă limbile. 
  
Aşa cum susţine Melania Cuc, “Cuvântul este cel care zidăreşte. Vorba doar adaugă nuanţa, artificiul care atrage atenţia, dar ... care nu are darul dăinuirii”. 
  
Primordialitatea Cuvântului-Logos este cunoscută din Geneza 1,1. Da, Dumnezeu era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, încă de la început. 
  
Când a degenerat Cuvântul în vorbă? După căderea omului. Când Dumnezeu a coborât printre oameni, ei “vorbeau” cu vorbe “inventate” de ei care prinseseră deja rădăcini. Nimeni nu-şi mai amintea de unde venea Cuvântul.  
  
În condiţia sa ontologică, omul şi-a asumat şi Visul. Visul ca proiecţie a unei dorinţe, dar şi produs al subconştientului sau al semi-treziei. 
  
Păşind pe tărâm psihologic, Melania Cuc se întreabă: “Dar oare ştie cineva care este visul, care este realitatea? Unde este limesul extrem de subţire dintre ficţiune şi realismul palpabil? Nu am descoperit încă, dar e cert, Visul ne salvează ca oameni”. 
  
Colocviul din jurul măsuţei de cafea alunecă în trecut, până în clipa de graţie a naşterii autoarei, pe care ea o aminteşte cu glas înmuiat în nostalgie.  
  
Evocarea părinţilor şi bunicilor vine de la sine, fiindcă pentru om, rădăcinile sunt esenţiale. Numele de botez al autoarei intervievate are şi el istoria lui, o istorie de toată frumuseţea, dar până la urmă, în satul Archiud, i se spune, aşa cum a vrut bunica paternă, “Vărvăruţa Măriuţii a lui Ionuc a Vârvarii”. 
  
Înaintezi în această scriere aşa cum ai înainta în viaţă. Vii cu mâinile goale, pleci cu mâinile încărcate de daruri. Te îmbogăţeşti. Devii altul. Te cauţi printre rânduri şi te re-descoperi. Şi bucuria ta, la câte o vorbă cunoscută, nu cunoaşte margine. 
  
Te familiarizezi cu persoanele şi până la urmă, ele îţi devin foarte apropiate, un fel de rude. Cu toată încărcătura afectivă pe care ţi-o picură în suflet. Te ataşezi uşor de persoanajele pozitive şi-ţi displac cele negative. Cu alte cuvinte, te implici în poveste.  
  
Saga familiei Melaniei Cuc poartă amprenta locului şi timpului de desfăşurare. Cu toate acestea, nici unul din membrii familiei nu constituie un prototip, un clişeu, un şablon al ţăranului de la jumătatea veacului XX, dintr-un sat ardelean. Fiecare are nota lui de specificitate, nimeni nu seamănă cu nimeni. În ipostaza de copil pe lângă casă, iubit de părinţi şi mai ales de bunica Vârvara, figură expresivă, cu mare potenţial pedagogic, micuţa Melania-Varvara s-a dezvoltat sub imperiul setei de cunoaştere a oricărui amănunt semnificativ din mediul rural, mai cu seamă din ograda, livada şi  
  
uliţa copilăriei. 
  
Etapele vieţii scriitoarei sunt depănate molcom, constituindu-se în istorisiri la gura vetrei, uneori încinse cu câte un buştean, alteori torcând în spuză. Condiţia esenţială: profesionalismul jurnalistului şi sinceritatea şi onestitatea respondentului, capitalul de interes fiind când de o parte, când de alta, dar în aceeaşi măsură, ca într-un joc sportiv în care fair-play-ul este imperios necesar. 
  
Menuţ Maximinian îi adresează colegei sale Melania Cuc, întrebări fireşti, eliberat de complexele legate vârstă. Profesionalismul lui este fără cusur. La rândul său, Melania Cuc intră în stare şi reuşeşte să ofere gazetarului şi cititorilor, o oglindă a sa, cât mai aproape de original. “Cred că între toate câte există în galaxie, eu sunt una dintre monadele Creaţiei”, mărturiseşte scriitoarea, poeta, jurnalista, eseista, pictoriţa care semnează cu acest nume. Conştientă de propria valoare, Melania Cuc a ştiut din totdeauna ceea ce doreşte să facă în viaţă şi a reuşit să-şi împlinească visul, prin har şi dăruire, dar şi printr-o muncă, salahorică, aşa cum se exprimă. 
  
Cei doi profesionişti ai cuvântului sunt în permanenţă “pe aceeaşi undă” şi reuşesc să comunice perfect, astfel că volumul este structurat şi închegat foarte bine. Rodul dialogului are gustul desluşirii, al limpezirii rostului scriitorului pe lumea aceasta, cu alonjă subtilă, în veşnicie. 
  
Părerea Melaniei Cuc în legătură cu “arta conversaţiei” este următoarea: “Vorbim nu conversăm. Arta conversaţiei s-a pierdut în ultimele decenii, şi nu doar în România. Frazele noastre sunt ca tăiate din bardă, abrupte sau la capătul celălalt al sentimentelor, frazele ne sunt alunecoase ca un guşter rece care îţi intră în sân. Fiecare vrem să-l convingem pe celălalt de adevărul nostru, personal. Nu ne prea pasă de părerea interlocutorului şi ne suprapunem în remarci dintre cele mai nepotrivite, ba, chiar şi caraghioase, uneori. Mă simt ca un obiect, atunci când stau la o cafea cu cineva, şi acel cineva e cu gândul la ale lui, în timp ce mi-a pus o întrebare şi la care eu mă străduiesc să îi dau un răspuns. Realizez că totul este formal, o cutumă socială, şi că începe să nu ne mai pese de cei din jur. Dar, oare, de noi înşine ne pasă îndeajuns, pentru a dialoga şi lăuntric? Nu prea. Clipa cea repede ne toacă, asemeni unui malaxor, nu mai citim din marile cărţi ale omenirii, nu ne mai punem întrebări esenţiale”.  
  
Şi în acest sens, Melania Cuc evocă o scenă din copilăria ei, unde unchiul, împreună cu un vecin conversau, în zilele de vizită:  
  
“Erau într-o complementaritate naturală, trăiau evenimentul dialogului cu eleganţă burgheză. Pe atunci, cafeaua naturală era rarisimă, şi mătuşa mea număra boabele de cafea prospăt prăjită, în palmă, apoi le îndesa în râşniţă şi toată casa aceea frumoasă mirosea a bunăstare, a fericire domestică, deşi ştiam cu toţii că dincolo de pereţii tapetaţi cu mătase veche, era oraşul muncitoresc, erau cozile la pâine neagră. Niciodată nu i-am auzit să bârfească sau să înjure aşa, de dragul înjurăturii. Nici ranchiună nu exista, şi aşa, unchiul, proprietar cu chiriaşi aduşi cu sila în propria-i casă, îi accepta pe străini, dacă nu cu generoziate, măcar cu bună- cuviinţă, cu politeţe şi acel gest de omenie, care se învaţă doar în cei şapte ani de acasă”. 
  
Ceea ce se remarcă la istorisirile Melaniei Cuc, care sunt un fel de tablouri de epocă, este faptul că ele conţin, fiecare, un model, o învăţătură, o pildă de comportament pentru timpurile noastre. Aşezate în antiteză cu situaţiile actuale, ies şi mai mult în evidenţă, buna cuviinţă, respectul, demnitatea persoanelor care intră în contact unii cu alţii.  
  
La întrebarea reporterului, scriitoarea îşi declină Crezul artistic: “-Ca şi patria, care este Patria cea Mare şi patria mică, adică locul natal, aşa este şi Neamul. Neamul ca Naţiune şi neamul de sânge, de familie. Cele două stau într-o balanţă perfectă. Nu poţi face parte dintr-un neam, dacă nu simţi că-i aparţii şi celuilat. Există aici o fidelitate infailibilă”. 
  
Cât priveşte neamul ei, descendenţa scandinavă coroborată cu cea neaoş-românească, au alcătuit un melanj, pe cât de interesant, pe atât de original, în urmaşi, printre care se numără şi Melania Cuc. 
  
Archiud! Spaţiu mioritic în care au poposit strămoşii ei păstori transhumanţi cu sute de ani în urmă, din nordul Scandinaviei şi s-au naturalizat aici, reuşind, în cele din urmă să iubească acest meleag şi să-l considere spaţiul numit Acasă şi biserica din suflet. 
  
Cartea cu coperţi de sticlă tratează omul în profunzimea sa, cu trup şi suflet şi spirit, din toate punctele de vedere. Este o viziune globală şi în acelaşi timp, particulară asupra condiţiei sale şi reporterul a avut grijă de toate aspectele. Neglijarea, fie şi a unei laturi a personalităţii umane ar fi dus la ştirbirea acelui rotund care se numeşte viaţă, îndeobşte, această aventură continuă. Şi Menuţ Maximinian ştie asta. Întrebările sale vizează întregul. Şi o face cu maximum de profesionalitate, aşa cum am precizat. 
  
Întrebări care vizează problemele fundamentale ale filosofiei, categorii bine definite, despre viaţă, suflet, experiment, echilibru, înţelepciune, menire, geniu şi contingent, întâmplare, dorinţă, naşterea conştiinţei, continuitate, dualitate, memorie, scop, univers, ş.a.: “- De ce ne naştem pe acest pământ? Oare există pentru fiecare un scop anume stabilit de Dumnezeu?” - sunt abordate cu îndrăzneală şi tot în aceeaşi manieră sunt găsite răspunsuri, legitime, universal acceptate, deşi, unele ar părea surprinzătoare, într-o viziune veche şi totuşi, modernă asupra vieţii: “Nu ne naştem. Renaştem! Eu cred într-o continuitate, dacă nu prin încarnarea promovată de sectele hinduiste, prin perpetuarea spiritului, a energiei care se conectează la generatorul suprem al Universului , o lentilă imensă care ne focalizează. 
  
Dacă vrei, poţi să îi spui Dumnzeu, Alah ... Zalmoxe, Zeul Panteră etc. De ce se nasc munţii? Poate pentru a ne oferi, prin naşterea lor, cel mai fascinant spectacol pirocastic, era să zic pirotehnic, erupţia vulcanilor, restaurarea faliilor, - râurile îşi schimbă matca, oceanele se zbat în vâltoarea unde se bate dimia cioarecilor ... Suntem o verigă din lanţul trofic şi o monadă din universalitatea vieţii veşnice. Continuitatea este certitudine 
  
indiferent de ce spun falşii profeţi ai zilei. Doar că nimic nu este bătut în cuie, totul este mişcare, aşa ca volutele ADN- ului, spirale. Fiecare are un rost pe pământ. Unii dintre noi îl dibuim, încă de la început. Alţii murim fără să fi aflat de ce am fost trimişi să tragem la plug, să iubim, să jelim ... să facem degeaba umbră pământului. Din fericire pentru noi, venim din pântecele mumelor noastre, gata amnezici. Nu ştim nimic despre Început. 
  
Apoi, când murim, suntem muţi, nu putem mărturisi despre locul în care plecăm. Va fi doar un cerc? Mi-ar plăcea să fie aşa, un cerc de cretă caucazian, un cerc în care să ne simţim protejaţi”. 
  
În acest continuu proces de gândire, pot fi reţinute idei remarcabile, de genul: “Eu cred mai mult în evoluţie personală, nu cred în saltul de grup, nici în deşteptarea la grămadă. Fiecare om este un univers, şi aşa, univers lângă univers, formăm Întregul. Echilibru. Aici stă minunea, adevărul. Totul cu măsură! Ce e prea mult strică, ce e prea puţin te ucide cu încetinitorul. Mediana, calea de mijloc, este esenţială în gestionarea vieţii la scară planetară, dar, repet, pornind de la individ ca etnitate de sine stătătoare. 
  
Menirea”. 
  
În această privinţă, cartea de faţă este o aventură care te îmbie să o parcurgi, implicându-te efectiv şi afectiv. Nu poţi rămâne multă vreme în uşă, în prag, trebuie să păşeşti înăuntru. 
  
Melania Cuc crede în “scriitorul care face parte integrantă din viaţa cetăţii”. 
  
Ea vorbeşte cu detaşare despre aceste lucruri şi categorii, deşi este profund implicată. Şi mai are o trăsătură foarte importantă la un scriitor. Ea ştie să povestească. Este un om al istoriei şi al istorisirilor interesante despre oameni şi locuri. Cu Melania Cuc nu te plictiseşti, pentru că ştie să te atragă în povestea ei şi te trezeşti eroul, ori alături de eroul preferat. Poveştile ei din lumea satului, despre Archiudul natal au iz de legendă. Ţinutul însuşi este generator de legende, învăluit într-un aer mirific. Este locul unde locuiesc, alături de săteni obişnuiţi şi fiinţe paradigmatice pe care trebuie să le descifrezi şi cărora e musai să le desluşeşti misterul. Şi nu e o întreprindere lesnicioasă, trebuie să te implici. Ca să accepţi, trebuie mai întâi să înţelegi. 
  
Melania Cuc este ghidul, interpretul, dar nu-ţi oferă totul, mură-n gură, lasă loc de suspans şi te obligă să găseşti singur răspunsul, cărarea care te duce la lumină şi te scoate din hăţiş. Ea-ţi arată doar reperele, indicatoarele, eventual, bornele de kilometraj care stabilesc cât te-ai depărtat de la adevăr şi cât eşti de aproape de realitate. 
  
Povestirile Melaniei Cuc din convorbirile cu ziaristul Maximinian Menuţ exercită acea putere de fascinaţie pe care ai găsi-o în marea literatură care ne-a definit ca oameni şi ne-a atras în chip irezistibil pentru ceea ce trebuia să devenim mai târziu. Dulceaţa slovei acestei autoare este molipsitoare şi plină de must care te ameţeşte şi uneori, te îmbată. 
  
Satul copilăriei, rămas în memoria scriitoarei precum şi icoana bunicului, sunt vii şi acum, după mai bine de jumătate de veac: “Bunicul ducea naraţiunea în felul lui, ţărănesc, dar cu sămânţa filosofiei universale 
  
bine păstrată în substratul cuvintelor, un dialect local distinct. El a fost un ţăran autodidact. Citise la vremea lui, cât toţi ţăranii dintr-un sat întreg. 
  
Aşa îmi amintesc că a fost satul copilăriei mele, un loc în care nu am auzit pe nimeni bârfind. Înjurăturile, suduiturile, erau crâncene ca rezonanţă, lovindu-se de timpanele noastre, ale copiilor neştiutori, dar nu ne afectau; totul făcea parte din întregul acela, în care semnul Crucii şi Rugăciunea erau Sfinte. Sacru şi profan!!” 
  
Întoarcerea în sat este echivalentă cu reintrarea în basmul pe care nu l-a părăsit niciodată, regăsirea eroilor care au însoţit-o pretutindeni, e împrospătarea fântânii secate şi curăţarea izvorului cu mâna binecuvântată a mamei. Aici a regăsit „bucuria naturii în consonaţă cu inima Omului”.  
  
Fantezia creatoare îşi face simţită prezenţa încă din acea perioadă ferice. “ ... eram pe atunci singurul copil din familie şi în timpul verii stam mai mult singură acasă. Nu aveam cu cine să mă joc şi inventam personaje cu care dialogam cu voce tare. Aşa cum fac copiii din Scadinavia cu trolii şi spiriduşii. Iubeam copacii. Cum prindeam ocazia, cum mă căţăram după cuiburi de păsări. Oăle acela mici şi colorate, mi se păreau a fi nestemate”.  
  
Scrierea este presărată cu un umor fin şi autoironie care te fac să empatizezi cu personajul. Mirosurile şi gusturile copilăriei nu se uită niciodată. Nici “boroboaţele” domestice pe care micuţa Melania le făcea, ca singur copil, răsfăţat în familie. 
  
Stilul de relatare este simplu, cald, la îndemâna cititorilor. Autoarea lasă pur şi simplu să curgă amintirile, prefirându-le prin sita, ori “Pe firul de păianjen al memoriei” ca să cităm titlul unei arhicunoscute cărţi a scriitoarei Cella Serghi, deşi modalitatea de relatare este cu totul alta. 
  
Misterul vieţii în toate ipostazele sale, cu firescul şi cu fabulosul ei, nu se putea să nu o fascineze pe Melania: “Eram un copil care nu înflorea brusc, un copil care parcă nu avea de gând să ajungă adolescent”. Ea învaţă de timpuriu că viaţa şi moartea sunt legate indestructibil şi nu pot fi despărţite, de aceea trebuie să se deprindă cu ele. Figura bunicului matern este emblematică. De la el află primele noţiuni de viaţă, primele poveşti de război, primele lecţii de comportament.  
  
Evocându-şi ascendenţii, Melania Cuc încearcă să fie obiectivă dar nu-şi reprimă sentimentele. Priveşte cu îngăduinţă îndărăt, la acele vremuri în care ea era centrul universului, iar satul ei, Archiud, buricul lumii. 
  
Aventura creaţiei literare orale începe foarte de timpuriu, pe când autoarea nu învăţase încă buchiile şi, mărturiseşte ea, “Pentru mine, toate vieţuitoarele din gosopodăria noastră constituiau motiv, subiect de literatură! Nu mă lua nimeni în serios, după cum spuneam. Li se părea că e normal să am imaginaţie. Mai târziu, la şcoală, recitam cât mă ţinea gura. Citeam cărţi care mă depăşeau ca vârstă. Făceam compuneri la toată clasa, dar eram disperată când trebuia să stau nemişcată în bancă, să învăţ tabla înmulţirii. Mai târziu, scriam şi scrisori de dragoste pentru fetele din vecini, care aveau drăguţii plecaţi în armată. Ele îmi dădeau, în schimb, agrafe de păr, fir de aţă colorată, cu care îmi tot propuneam să cos ,,păretare”. De început am început să cos, după desen, aşa pas cu pas, în urma acului, dar nu am avut răbdarea să termin lucrul acela vreodată”. 
  
Una din primele creaţii ale sale este cea care a avut ca subiect un mânz bolnav pe care veterinarul îl doftoricea şi-l cosea la coastă, după ce acesta se zgâriase într-un cui. Bineînţeles că nimeni n-a luat în seamă poezia aceea tristă şi nu a avut cine să i-o transcrie, aşa cum mama lui Nini, pe când fierbea bulionul în cazanul de aramă, i-a transcris poezia “Într-o zi cam pe la prânz” – micuţului Nichita Hristea, în vâstă de şase ani, pe un petec de hârtie şi astfel s-a păstrat prima creaţie a celui mai mare poet contemporan al veacului XX. 
  
Lumea satului de la jumătatea secolului trecut, este una foarte idilică, sau aşa a rămas în memoria autoarei, deşi izbucnise războiul din Coreea, deşi abia se terminase al doilea război mondial, deşi traversase o perioadă de secetă şi foamete cumplită, deşi era noroi pe uliţe din pricina căruia, flăcăii erau siliţi să meargă pe catalige! E o lume veche care se înfăţişează ochilor noştri, cu toate aspectele sale bune şi rele. Vizita în primul oraş apropiat a autoarei constituie, fără doar şi poate cea mai mare aventură a copilăriei. “La Reghin am văzut asfalt, lumină electrică. Cred că atunci aveam în jur de cinci ani. În iarna următoare, tata m-a luat cu el la Bucureşti” şi episodul îmi aminteşte de un fragment al unei alte mari scriitoare române, Ioana Stuparu, despre vizita acesteia la Craiova, cam între aceiaşi ani, împreună cu tatăl său şi uimirea vecină cu stupefacţia la vederea străzilor, a dughenelor îngrămădite una în alta în care găseai de toate, de iluminatul public şi toate minunăţiile pe care Nina lu' Mitru Leu le privea cu nesaţ ca să le ţină minte şi să le povestească prietenilor de joacă. Toate acestea evocate în romanul trilogie “Oameni de nisip”. Mereu căutăm similitudini. 
  
Poveşti emoţionante care scot în evidenţă sensibilitatea copilului, poveşti care te prind. Şcoala Horticolă din Bistriţa, presiunile exercitate de conducerea şcolii pentru ca părinţii să se înscrie la colectivă, sub ameninţarea că eleva poate fi dată afară din şcoală, drumul dificil prin care răzbate, luându-şi soarta în propriile mâini, toate au pus amprenta asupra tinerei Melania. 
  
Mai târziu, cursurile Universităţii Dalles din Bucureşti, Secţia Literatura română şi universală, care au format-o ca scriitor şi tot în această perioadă cunoaşte febra cenaclurilor bucureştene. 
  
O altă etapă importantă a constituit-o debutul editorial cu o plachetă de versuri. Autoarea afirmă cu sinceritate: “Mă simţeam gata să escaladez piramida de sticlă a celebrităţii. Apoi a venit Revoluţia din Decembrie 1989!!! Cele două romane au apărut mult mai târziu. ,,Impozit pe dragoste” şi ,,Fructul oprit”. 
  
O viaţă în cuvinte de hârtie. Cu întorsături neaşteptate, reluări de la zero, înaintări anevoioase, piedici, suişuri, prăbuşiri. 
  
Modul direct de adresabilitate interlocutorului este maniera cea mai fericită de abordare a trecutului, sub forma unei autobiografii dezvoltate, cu exemple, cu date exacte şi personaje reale. 
  
Evocarea evenimentelor din decembrie 1989 este un punct incandescent al cărţii care justifică acţiunile următoare. 
  
Activitatea jurnalistică la diferite ziare şi reviste este cât se poate de rodnică şi o ucenicie necesară pentru scriitoarea Melania Cuc. Un palmares bogat şi divers adunat în ani de muncă prodigioasă pentru afirmarea în domeniul predilect: literatura şi în speţă, jurnalistica. 
  
Al treilea ochi, cel care vede “dincolo de aparenţe” – este cât se poate de necesar pentru un jurnalist, cu atât mai mult, într-o perioadă tulbure, plină de evenimente “fierbinţi”: mineriade, răsturnări de guvern, preluări din mers ale unor activităţi, munca pe brânci într-o redacţie, munca de teren pentru documentare, munca de fotoreporter, toate acestea suprapuse peste calitatea de soţie şi de mamă pe care le avea autoarea. 
  
Trăsăturile definitorii de caracter sunt, la Melania Cuc, îndrăzneala, curajul, temeraritatea, puterea de a o lua mereu de la capăt, într-un nou început. 
  
Ca o scriitoare care a cunoscut succesul chiar înainte de a fi debutată editorial, cu o activitate strânsă, “la foc continuu”, în revistele Uniunii Scriitorilor şi ca inventatoare a unui subgen literar: Reportajul literar, Melania Cuc s-a impus deja de multă vreme în peisajul culturii româneşti şi universale. Bucureştiul – şcoala formării ca Om şi ca Scriitor – i-a servit ca teatru de operaţiuni şi câmp de luptă în domeniul culturii, ca redactor Radio România şi ca jurnalist, dar a constituit şi pepiniera în care au lăstărit primele romane.  
  
“În mijlocul tumultului bucureştean, eu trăiam şi scriam ca într-un trun de fildeş sau, mai bine zis, ca într-un cătun. O fi fost bine sau rău, nu ştiu. Dar aş minţi, dacă nu aş spune că am avut prietenii literare care multe rezistă până azi, că am avut şi maeştri, în sensul frumos al cuvântului, care m-au promovat la Radio, la reviste cu staif”.  
  
Scrisul pentru Melania Cuc se naşte, după propria mărturisire, natural,  
  
spontan, fără intervenţii, tehnici, artificii. În acest sens, autoarea se simte liberă de orice constrângeri. 
  
Însă dragostea cea mai mare rămâne pentru ea, radioul. 
  
Evocarea vieţii din cenaclurile bucureştene este, de asemenea interesantă prin noutatea pe care o aduce, prin persoanele care le frecventau şi prieteniile literare care se legau. 
  
În legătură cu acest subiect, Melania Cuc îşi susţine punctul de vedere: “În literatură ca şi în naştere eşti singur! Nu îţi poate lua şi nici da, nimeni, nici talentul şi nici puterea de muncă”. 
  
Toate colaborările la reviste clasice sau on-line, înseamnă pentru Melania Cuc, “lecţii de viaţă. Experienţe pe care nu le poate derula absolut nimeni în locul meu. Viaţa e ca un puzlle şi fiecare loc în care am lucrat sau prin care am trecut prin colaborări mai de durată sau efemere, a fost un detaliu de care aveam nevoie ca Om, ca Scriitor. Am avut spaţiul fizic, nu doar intelectual, în care să-mi joc ,,cartea vieţii”, să învăţ din cărţi, dar să şi ,,fur” meserie. Nu există facultăţi din care ieşi cu diploma de scriitor! 
  
A existat în România anilor 50, o Şcoală de Literatură. Acolo, cei înzestraţi cu mai mult sau mai puţin talent, învăţau cum să ţină condeiul în mână. Atât este nevoie. Restul vine de sus, de la Dumnezeu sau din memoria cosmică, dacă vrei. Am avut trepte valorice pe care am urcat, dar am primit şi ,,şuturi”. Fiecare a fost un pas înainte! Am cunoscut oameni superbi, generoşi, dar şi destule jigodii. Un om, cu cât este mai sigur pe el, pe ceea ce face, cu atât este mai bun, mai darnic. Cei care se ,,zburlesc” şi nu te privesc în ochi când le vorbeşti, sunt săraci lăuntric şi mi-e milă de ei. Sunt şi inşi, care odată ce sau văzut pe o funcţie, te privesc de sus şi, din nefericire, dacă eşti un pic mai slab, îţi pot distruge destinul de creator”. 
  
Se pare că una din devizele Melaniei Cuc este următoarea: “Totdeauna am crezut că există alt început” – care a ajutat-o în momentele grele de slăbiciune, boală, trădare, alunecare, îndoială. 
  
“Filosofia mea de creştină, spune autoarea, declinându-şi Crezul religios, - se rezumă la una dintre cele Zece Porunci: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă am respecta asta, am fi în Rai! Eu sunt Greco-catolică prin botez, dar merg la toate bisericile şi la casele de rugăciune, unde sunt invitată sau unde mă trage inima. Dumnezeul meu este unul şi acelaşi. Nu mi-e frică de El, îl iubesc firesc, face parte din tot ceea ce sunt eu”. 
  
Dar scrisul este pentru ea taumaturgic, modus vivendi, respirare:  
  
“Scrisul m-a ajutut mult în clipele de incertitudine, de 
  
singurătate, de disperare. Scriam, scriam ... Nu jurnale, nu scrisori care să 
  
rămână posterităţii. Inventam cioburi ale unei lumi ce era doar a mea. Aveam şansa să trăiesc cum îmi doream. Pentru asta nu aveam nevoie de bani, decât de un creion HB şi un caiet dictando! Cred că de aici, din exerciţiul pe care l-am făcut pentru a nu mă lăsa developată de ochii străinilor, am ajuns la metafora care mă caracterizează în poem şi în proză. Metafora este ca o mască veneţiană; frumoasă şi parşivă. Nu ştii niciodată cu siguranţă ce obraz poate ascunde”. 
  
Scriitoarea are preocupări legate şi de valorificarea patrimoniului cultural local, înfiinţând un Muzeu ţărănesc în satul Archiud. Menuţ Maximinian îl numeşte: “Un muzeu ca o declaraţie de dragoste pentru tradiţiile noastre”. 
  
Familia ei a dăruit ţării personalităţi distincte în peisajul transilvan: pe bunicul Simion, o legendă locală la care se raportează sătenii şi azi, pe unchiul ei care a fost profesor în sat şi pe ea însăşi, o personalitate covârşitoare a culturii româneşti.  
  
Aflată din totdeauna sub semnul cărţii, Melania Cuc afirmă: “O carte 
  
este viaţă şi ar merita să rămână ca mărturie”. 
  
În privinţa laboratorului intim de creaţie, autoarea spune: “aş putea spune că în fiecare pagină musteşte seva realităţii unei vieţi prin care am trecut zdrelindu-mi genunchii, primind lovituri în plex, şuturi în fund şi privind din unghiul meu îngust, cum se moare de foame la propriu, cum se ucide din dragoste ... Dar experienţele mele pot fi, şi sunt, generalizate, extrapolate, combinate şi asociate cu imagini rupte ca din peliculele filmelor italieneşti din anii 50. Realitatea iese ca cerneala printr-o sugativă bună, şi depăşeşte mitul ficţiunii pe care, iniţial, contez. 
  
Nu am o carte anume pentru care aş fura sau ucide. Toate îmi sunt dragi sau le urăsc deopotrivă. Sunt bucăţele din mine şi au şi ele micile lor răutăţi, tabieturi, riduri, gelozii şi crize de inimă ... ” 
  
Lista distincţiilor şi nominalizărilor este interminabilă la numele Melaniei Cuc. 
  
Autoarea aduce în lumină şi unele întâmplări nostime legate de scriitorii şi poeţii pe care i-a cunsocut şi care i-au fost colegi de redacţie. 
  
Ca noutate în literatura română, Melania Cuc a adus termenul de tabletă-şotron pe care-l explică pe îndelete: “Nu am inventat eu tableta ca gen literar, au scris astfel şi Geo Bogza, Fănuş Neagu ... Cea am adus eu în mod particular a fost dimensiunea ,,şotron”- aşezarea unei idei în text după grila unui ,,joc” de cuvinte care unesc două lumi, cea reală şi lumea 
  
lăuntrică. Mai am în manuscris material, tablete, pentru încă 9 volume. Am publicat până acum 5 volume cu tablete-şotron. Eseul-şotron este viu, scăpărătoar ca un pocnet din degete, aici frazele sunt dense ca mierea şi nu eu ar trebui să le definesc ca specie literară sau stil. Să enunţ că fac parte din Postmodernism? Nu ştiu şi chiar nu îmi pasă ( ... ) Acest tip de scriitură, nu doar că îmi aparţine, îmi certifică identitatea inconfundabil, ca individ aflat la răscrucea civilizaţiilor. Critici literari şi scriitori reputaţi mi-au recunoscut meritul în crearea, sau mai bine zis, diversificarea acestui gen literar. Mi-au sugerat să înregistrez ,,invenţia” mea la OSIM. Nu am făcut-o şi nici nu am de gând să o fac. Istoria literară va găsi un punct în care să noteze, cândva, acest fapt. Nicolae Georgescu a găsit valenţe noi în tabletele mele şotron, a găsit paliere care leagă terestrul de celest. Uneori, am senzaţia că nu eu îmi scriu cărţile, că ele sunt deja scrise acolo ,,dintotdeauna”, şi eu doar mă mint că am talentul de-a le descifra, a le copia, poate, chiar fura, printr-o stranie şi nouă formulă cinetică, esoterică”. 
  
Ceea ce relatează Melania Cuc în legătură cu germinarea, apoi naşterea cărţilor sale, ţine de taină. Ea ne împărtăşeşte, atât cât taina se vrea descifrată şi ne lasă să privim prin tul, ca să nu stricăm vraja, la lumea aceea mirifică pe care ea o născoceşte şi căreia, tot ea îi dă viaţă. E ceva cu totul remarcabil că ea te face părtaş la aceste mistere, la aceste ritualuri legate de scrisul cărţilor. 
  
În privinţa Morţii, autoarea are următoarea părere pe care o împărtăşeşte: “Cred că moartea este o alonjă a vieţii, nu putem dispărea cu 
  
toată energia de care dispunem, aşa, dintr-o dată. Viaţa de dincolo de viaţă ne-o pregătim, o zidărim, de cum ajungem pe pământ. Încă o generaţie după noi, poate două, dacă suntem ceva mai norocoşi, îşi vor aminti de noi. Apoi, timpul adaugă, sau şterege din detaliile celui care a fost. Rămâne doar umbra omului”. 
  
Dimensiunea spirituală a Melaniei Cuc este foarte generoasă pentru că în ea este cuprins cuvântul Iubire. Ori, în iubire este cuprins Totul: 
  
“Totul este iubire! Şi când spun iubire, mă gândesc la protejarea a tot cea ce ne-a lăsat în dar, divinitatea. Eu cred într-un Dumnezeu al Iubirii necondiţionate. Nu vreau să cred într-un Dumnezeu care ne ameninţă. Viaţa de dincolo este continuitate”. 
  
Valenţele creative ale Melaniei Cuc se răsfrâng şi în alte domenii ale frumosului. E cunoscută pasiunea ei pentru pictură deşi ea nu se declară artist plastic, ci mai degrabă iubitoare de artă, consumatoare de artă. Cu toate acestea a experimentat numeroase modalităţi de expresie în acest sens.  
  
“Cu pictura este altminteri, eu am căutat să deprind meşteşugul 
  
aşezării culorilor pe suport de sticlă mai întâi, apoi pe pânză. Mi-aş dori să modelez în lut, să am un atelier mare, în care să am şi o roată a olarului. 
  
M-a fascinat mereu lumea lutului, cu vasele magice de la Cucuteni. Când am fost la muzeul din Botoşani, nu m-am mai putut dezlipi de exponatele acelea. Constituiau punţi de legătură între mine, firimitura de memorie a vremii de azi, şi dedemultul artistic. Omul primoradial, omul pe care ni-l imaginăm doar ieşind cu bâta din grota lui, pentru a-I fura nevasta vecinului, omul acela era nobil în sensul cel mai simplu şi clar al cuvântului. În acest caz, vasele de Cucuteni sunt mărturie că spirirul a fost mai întâi, apoi lutul, două elemente din care Dumnezeu a croit Omul. Mulţi dintre scriitori picteză, asta pentru că a picta nu cere un spaţiu prea generos. ( ... ) 
  
“Dacă pictez, o fac pentru a-mi elibera spiritul.” 
  
Melania Cuc îşi expune public viziunea sa asupra lumii apropiate şi îndepărtate, fără a avea o clipă teama că ar putea deveni vulnerabilă. Ea spune în sinea ei: -Vedeţi? Asta sunt! Nu pot să mă mistific, indiferent de consecinţe.  
  
Despre rolul scrisului în edificarea omului şi puterea lui taumaturgică, Melania Cuc are următoarea părere: “Noi suntem doar mărturistiorii. Scriem ceea ce vedem, auzim, mirosim, respirăm ... Imediat după noi, percepţia scrisului nostru nu va fi defel relevantă. Trebuie să treacă generaţii, să se poată desprinde detaliu din întregul ceţos. Putem fi mai buni sau mai răi, depinde de cartea pe care o scriem. Depinde de care parte a barierei ne aflăm la momentul respectiv. Ca la bariera de la Intercontinental, unde, de o parte erau protestatarii, dincolo, armata! Care dintre ei sunt, azi, cei buni, care sunt răi? O apă şi-un pământ. Aşa este şi cu literatura, în general. Dacă vei citi doar cărţi cu nuanţă xenofobă, dacă vei citi că vecinul tău este periculos, dacă, o mie de ,,dacă” vor fi, tu nu vei fi în câştig. Trebuie să lupţi pentru ceea ce este al tău. Nu poţi deveni înger, în timp ce prizezi droguri şi filmezi porno, purtând crucea cu Mântuitorul pe piept”. 
  
Modul de abordare, însă, nuanţat, al oricărui subiect este extrem de original, pentru că originală, nonconformistă este însăşi autoarea care nu se lasă prinsă între limitele impuse. 
  
Consider cartea de faţă, despre o scriitoare contemporană pe care am fericirea de a o numi prietena mea, un fel de manual, îndreptar, îndrumar în ceea ce ar putea fi definit drept scriitorul român. Şi aceasta pentru toţi care aspiră la titlul de scriitor. 
  
Melania Cuc este omul care crede că: “Lectura unei cărţi este un privilegiu. ( ... ) Cititul este un cult, o clipă de bucurie, dar cum îi explici asta 
  
unui tânăr care a citit doar rezumate din textele clasice impuse de şcoală? 
  
Dragostea pentru lectură vine din copilărie, când părinţii îi citesc copilului poveşti sau copilul îşi vede părinţii citind o carte, apoi discutând despre personaje, despre lumea dintre acele coperţi”. 
  
Melania Cuc ar vrea să fie percepută peste un veac, ca o enigmă. 
  
Ea crede într-un anume “lanţ al confreriei, magic, care are grijă de 
  
tot ce lăsam noi mai drag pe Pământ! Vor veni alţii, alţii... Lumea literară nu a început şi nu se termină cu generaţiile actuale, oricât am crede noi că suntem buricul pământului”.  
  
E bine că generozitatea ei funciară lasă loc şi pentru celălalt. 
  
Experienţa taberei de pictură de la Lăpuşna la care autoarea a participat alături de un grup de pictori tineri, s-a concretizat în icoane pe ferestre şi într-o carte, intitulată “Jurnalul de la Lăpuşna”. 
  
“Când scriu, - spune Melania - şi sunt sigură că ni se întâmplă tuturor scriitorilor la fel, simt cum pogoară o stare de graţie, un fluid aproape palpabil, în care mă cufund, nu mai văd, nu mai aud nimic, în afară de lumea pe care o plăsmuiesc. Personajele devin reale, au viaţa lor, şi nu m-aş mira să îmi sune la uşă, să mă certe pentru o nedreptate pe care, poate, din neştiinţă am comis-o. Unii critici, maliţioşi, îi spun ,,beţie de cuvinte” stării de îmbinare a cuvintelor în sintagme, imagini, acelui fenomen care dă suflet Literei. Alţii îi spun Talent, Har, Muză... Fiecare merge pe intuiţa sa sau, de ce nu, pe experienţa personală. Cuvintele zidăresc şi distrug. Cuvintele sunt tandre, iubitoare, dar şi rele de gură, bârfitoare ca nişte ţaţe de mahala. Rugăciune sau blestem! Noi alegem ce scriem, dar numai Dumnezeu este cel care ne lasă mâna liberă să le trecem cu creionul pe hârtie. Totul este cu voia LUI.” 
  
O scânteie de vis în memoria universului. “Scrisul este ca o dragoste, este nevoie de doi. Scriitorul şi Inspiraţia”, – declară Melania Cuc. 
  
Şi este ca şi cum un magician şi-ar dezvălui tainele magiei. Cu toate acestea, nu ai, citind această carte, impresia demistificării. Dimpotrivă, taina sporeşte şi incită şi mai mult interesul. 
  
Impresia este dublată şi de întrebările incitante cu care tânărul jurnalist o provoacă pe scriitoare la confesiune. E un joc în doi absolut superb, ca un tangou clasic care trezeşte pasiunea. 
  
Profesionalismul jurnalistului Maximinian Menuţ este stelajul pe care se construieşte edificiul. Accesoriile sunt aşezate, pe măsura înălţării construcţiei. Şi peste tot, simţi miresmele diafane ale unei poeme nescrise, lăsate pentru “mai târziu”. 
  
O carte de maturitate, o carte care reflectă condiţia de scriitor român în toate ipostazele lui. O carte intuitivă, sub formă de interviu, închegată punctual, dar şi instantaneu, după capriciile gândului, sugestiilor, similitudinilor, o carte scrisă la o cafea-şotron, spumoasă, pe cât de aşezată, precum omul desenat cu cretă pe asfalt, pe atât de spontană, ca săritura într-un picior începând de la picioarele omului, la mâini, până la cap. 
  
Un joc fantastic care mărturiseşte despre iubire, jertfă, dăruire, muncă, succes, împlinire, suferinţă, bucurie perfectă.  
  
“Este o artă să pui întrebări – recunoaşte Melania Cuc. În acest sens o admir pe Eugenia Vodă de la România Cultural. Este un intelectual rasat, este senină şi surâzătoare când pune întrebări dintre cele mai caustice. Ştie cum şi când să apese pedala pentru ca intervievatul ei să spună tot ce are pe suflet. În interviu, nu o dată, omul spune şi ceea ce nici el nu ştia că ştie, nu că s-ar lăsa dus de val, dar interviul are ceva care te duce precum un bulgăre de zăpadă pornit din vârful de munte, şi care devine o avalanşă. Personal, aştept de la un interviu ineditul! Vreau să văd cum dispare balastul, sterilul, cum străluceşte aurul! Urăsc răspunsurile cu citate din panoplia filososfilor celebri”. 
  
Interviul oglindă pe care-l propune Menuţ Maximinian, reclamă sinceritatea, responsabilitatea cuvântului rostit sau scris, este semnătura din dreptul propriului nume.  
  
“La un moment dat, spune Melania Cuc, se creează o platformă de afiniţăţi şi schimbul ideatic nu mai constituie o problemă. Îl duci pe invitat acolo unde doreşti, şi el spune ,,tot”. Este de dorit să te documentezi înainte de sta faţă în faţă cu o personalitate despre care, personal nu ştii mare lucru. Într-un dialog, aşa cum este acesta, noi doi putem să ne jucăm cu vorbele, putem jongla, să facem interogaţii, să punem punct şi virgulă, să segmentăm textul ...  
  
Este un dialog liber, aşa cum este şi emsiunea mea de la AS-TV, Cafeaua de seară. Încerc să dialoghez cu invitaţii mei. ( ... ) Cât priveşte ,,inducerea” răspunsului, aici nu este ca la poliţie. Interviul este sau ar trebui să fie un parteneriat. Cei doi sunt într-o relaţie elevată şi care are ca rezultat relevarea unor acţiuni ce trebuie ştiute de marele public”. 
  
Privirea vieţii Melaniei prin ochii lui Menuţ Maximinian dă pondere scriiturii într-un timp în care colegii de breaslă nu se dovedesc a fi prea generoşi între ei, în aşa fel încât să le alcătuiască un portret fără umbre. Autoarea însă, este pregătită de a-şi expune, pe câmpia paginii, viaţa, aşa cum a fost: cu lumini şi umbre, pete de gri şi multe, multe fâşii de galben şi verde. Ea ne împărtăşeşte foarte multe experienţe personale din propriul laborator de creaţie. Cum se aşterne la masa de scris, cum şi-a format un reflex din creaţia pe calculator, cel puţin două ore pe zi, cum a scris unele cărţi, cum găseşte titlul potrivit pentru fiecare, ş.a. 
  
În altă parte evocă figurile ilustre pe care le-a cunoscut în lumea literară: Victor Eftimiu, un monument în viaţă, Fănuş Neagu, Ioan Alexandru, Emil Botta, Francisc Păcurariu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Sânziana Pop, Virgil Teodorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mălina Cajal, Eugen Frunză, oameni cu care scriitoarea şi-a intersectat de multe ori paşii. 
  
Dar şi pe cei pe care i-a cunoscut mai bine, cum mărturiseşte chiar ea: „Geo Dumitrescu, cel care mi-a făcut debutul la Luceafărul, apoi Gheorge Pituţ, Agata Vasiliu Bacovia, H. Salem, Lucia Verona, Nicolae Ioana, Grigore Vieru, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, George Ţărnea, George Radu Serafim, Nicolae Rotaru, Dan Verona, Mircea Sântimbreau, Gabriela Adameşteanu. Mircea Cărtărescu, pe care nu îl cunosc personal, dar am locuit în acelaşi bloc, de pe strada Nada Florilor, la scări diferite”.  
  
Marea majoritate sunt astăzi doar “umbră şi vis” şi numele lor caligrafiat pe cărţi. 
  
Autoarea mărturiseşte cu emoţia de atunci, efectul pe care-l aveau întâlnirile cu aceşti “iluştri” ai literaturii române: “- Nu ştiu cum simt alţii, dar eu, în prima tinereţe, şi aflată în faţa unui scriitor a cărui carte o citisem, eram mută. Nu-mi găseam cuvintele. Opera şi nu omul acela mă făcea să nu-mi găsesc de foarte multe ori cuvintele potrvite să-mi arăt admiraţia. Mai apoi, am văzut că sunt scriitori cu notorietate, dar care se chinuie să scrie o poezie. Aşa că, încet, încet, am învăţat că sunt şi ei oameni, iar cei care lucrau în redacţii, cu care aveam de obicei tangenţă, prestau o muncă pentru ca să trăiască. Îşi făceau meseria, şi cu colaboratorii ţineau relaţii oficiale. Nu mă urau, dar nici nu mă iubeau. Cu unii simţeam că am afinitate, cum intram pe uşă. La alţii, cocoţaţi pe funcţii, am simţit şi aroganţă, superficialitate. Mi-am spus mereu că dacă sunt aşa, e semn că nu sunt nişte oameni de valoare. I-am ocolit”. 
  
De altfel, Melania Cuc, profesionist exemplar şcolit pe băncile vieţii, fie la radio, fie la televiziune, fie în hebdomadarele româneşti şi chiar în gazetele şi jurnalele de provincie, care au şi ele putere de penetraţie, este de părere că nu poţi minţi, mai ales atunci când te afli face-to-face cu interlocutorul, pentru că, în cele din urmă, te autodemaşti: „În interviul clasic, din pagina scrisă, sinceritatea este firul-roşu, viaţa care se simte pulsând în fiecare răspuns, dar şi în întrebările cu valeneţe strategice de-a dreptul. Personal, ca intervievat constat că sunt mult mai sinceră decât în viaţă. Nu că aş minţi viaţa de fiecare zi, doar că mai folosesc, ca tot omul, mici nuanţări, când vorbesc despre un fapt de presă, de exemplu. În intreviul de pe bandă magnetică, cu precădere, sunt pragmatică, merg direct la subiect şi îşi impun personalitatea. Nu am trac, nu am avut decât o singură dată, când timp de o secundă mi s-a lăsat ca o ,,draperie” neagră pe ochi. În rest, a fost ok. În televiziune am debutat la TV Bistriţa cu emisiunea ,,Bună seara, Melania! Nu-mi puteam doza porţia de aer, la prima ediţie. De aceea, cred că oamenii din presa audio-vizuală ar trebui să ia lecţii de dicţie, de actorie”. 
  
De la destăinuirea personală, jurnalieră, până la notaţia de tip memorialistic, cu valoare de document istorico-literar, drumul parcurs de scriitor este încărcat de responsabilitate şi răspunde acelui cod deontologic, absolut obligatoriu unui autor care se respectă. Nu poţi folosi o informaţie intimă, primită în numele prieteniei, dacă persoana care ţi-a furnizat-o nu este de acord. De asemenea, tactul, intuiţia, discreţia, amabilitatea, delicateţea, au un mare rol în formularea întrebărilor, în aşa fel încât interlocutorul să nu simtă că s-a intrat cu bocancii în sufletul său. 
  
În acest sens, cartea aceasta constituie pentru mulţi jurnalişti, în special tineri, un fel de manual, de un profesionalism exemplar. Personal, am citit cartea ca atare şi am învăţat foarte multe lucruri pe care nu le ştiam. Meseria se fură, din mers. Şi nicicând nu vom pregeta să mai învăţăm câte ceva pentru a ne desăvârşi ca oameni ai scrisului. 
  
Pusă în faţa unei eventuale interdicţii de a scrie, Melania Cuc nu se pierde cu firea, ci răspunde mai tânărului său interlocutor: 
  
“Dacă îţi doreşti să scrii, o poţi face şi pe nisip, pe apă, pe perete, pe foiţa unei ţigări sau în memorie. Eu mă visez adesea scriind. Mai ales, scriind poeme. Este ca un joc al minţii care se prelungeşte şi dincolo de starea de veghe. Mă trezesc cu regretul că nu mai reţin textele respective, dar, sigur, nu sunt capodopere”. 
  
Aşadar, starea de graţie necesară scrierii există, în orice condiţii. Să ne amintim de scriitorii care au făcut închisoare politică şi nu aveau pe ce să-şi scrie textele. Ei le-au memorat până când le-au ştiut pe de rost şi apoi le-au transcris la ieşirea din puşcărie. Notorii sunt cazurile lui Nicu Steinhardt şi al lui Aurelian Bentoiu care a “scris” în închisoare două volume, unul de proză şi altul de versuri, iar la eliberare le-a dictat fiului său, compozitorul Pascal Bentoiu. Altfel n-ar fi existat astăzi două cărţi admirabile ale acestui om extraordinar şi scriitor de talent. 
  
Cei doi scriitori radiografiază cu discernământ, starea actuală a culturii, a revistelor literare, a scriitorilor şi a emisiunilor culturale şi nu pot să nu constate că toate acestea sunt în pierdere de receptare şi pentru că cititorii sau ascultătorii nu sunt capabili să facă o selecţie riguroasă a valorilor şi primesc ceea ce li se oferă, mai ales prin platformele electronice care promovează cultura. Dar sunt şi mulţi veleitari care-şi postează pe bloguri personale, ori pe reţelele literare de tip ning, texte cât se poate de îndoielnice, doar din dorinţa de a se vedea “publicaţi” şi citiţi. În această privinţă, adminii ar trebui să fie extrem de riguroşi şi selectivi în alegerea textelor care urmează a fi postate. Din păcate, nu există nici o cenzură în acest sens şi se invocă prea des, libertatea de exprimare, de gândire şi cuvânt, care uneori sunt foarte greşit înţelese şi nu servesc literaturii, cu atât mai puţin culturii româneşti. Dar nici invocarea la nesfârşit a “zăpezilor de altădată” nu e productivă, ci trebuie mers în pas cu evoluţia societăţii şi cu noile comandamente pe care le reclamă aceasta, fără a se lăsa în voia literaturii de consum, a pieţei, care nu întotdeauna ştie să-şi promoveze producţiile de valoare şi să-şi cultive gustul. 
  
Pentru mine, Melania Cuc este şi va fi prototipul scriitorului perfect al zilelor noastre. 
  
Dar pentru aceasta trebuie să ştii să fii deschis şi să primeşti. Nu poţi intra lesne printr-o uşă închisă, chiar dacă o forţezi şi-i strici încuietoarea. Mereu te va urmări sentimentul de culpă, că ai pătruns intimitatea cuiva, fără să ai acordul. 
  
Interviul luat Melaniei Cuc este o provocare grozavă, o lecţie de jurnalism “pe viu” şi un material documentar excepţional, foarte bine structurat, privind destinul unui scriitor de valoare din România, cu largă deschidere spre universalitate. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
Solemnitatea Sfinţilor Arhangheli, 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CARTEA CELOR PATRU MÂINI. CRONICĂ LITERARĂ LA CARTEA: MELANIA CUC ŞI MENUŢ MAXIMINIAN: CARTEA CU COPERŢI DE STICLĂ (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 312, Anul I, 08 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!