Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Dan Caragea         Publicat în: Ediţia nr. 886 din 04 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

CARAGEA Dan - FORMULA LUI DUMNEZEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să-şi depăşească limitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iată-mă privindu-mă într-unul din tablourile cheie ale acestei expoziţii, neputând să-mi rezolv satisfăcător gândul de a fi privit şi recunoscut! ... ). De aceea, ieşirea lucidă dintr-o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţelegere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.  
 
Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând probleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la începutul Renaşterii, dominată de acea insolubilă confruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să-şi piardă figura printr-un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist. A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la ştiinţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celălalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare.  
 
***  
 
FORMULA LUI DUMNEZEU  
 
„Frumosul este echitatea absolută.”  
(Constantin Brâncuşi)  
 
Să trecem acum şi cel din urmă prag, acela al panviziunii niramiene.  
În 1508, sub oblăduirea aprigului papă Iuliu al II-lea, Michelangelo (care începuse să se iscălească, de pe atunci, şi „sculptor”) avea să înceapă, cu mărturisită caznă şi în contra imboldurilor sale lăuntrice de „cioplitor” decorarea tavanului Capelei Sixtine de la Vatican, operă murală încă fără egal în întreaga istorie a picturii.  
 
Doar Michelangelo a mai putut, după cincisprezece ani, să se întreacă pe sine când, la stăruinţele lui Paul al III-lea, s-a decis să picteze, în 1537, Judecata de Apoi, colosala frescă ce acoperă peretele din fund al capelei. Patru ani i-au trebuit lui Buonarroti să-şi desăvârşească zisul, ducându-l dincolo de hotarele bănuite ale cutezanţei artistice. Pretutindeni vedem antropomorfismul său exacerbat şi energic: o supralume de atleţi musculoşi şi goi, triumfători sau damnaţi. Nimeni până la el, şi mult timp după aceea, nu a mai îndrăznit să izgonească din cer „moliciunea” cucernică şi temătoare, izvorâtă din simţământul creştin al fiinţei, şi să o înlocuiască cu „vigoarea” paranoidă şi sfidătoare, născută din propria-i Biblie despre Om. La Michelangelo, personalismul energetic, dacă îmi este îngăduită expresia, atinge plinătatea sa artistică.  
 
Patru sute de ani mai târziu, Constantin Brâncuşi va „detrona” grandilocvenţa renascentistului, opunându-i cu îndârjire o nouă paradigmă a măiestriei sculpturale, înlocuind antropomorficul cu scheumorficul. Altfel zis, arta sa va coborî în abisurile minţii şi simţirii, pentru a scoate la lumină Ideea şi Simbolul îngemănate în universalitatea Formei. Răspunsul lui Brâncuşi, ca şi cel al lui Einstein pe tărâmul fizicii, este, astfel, o nouă formulă.  
 
Die Gottesformei [Formula lui Dumnezeu] ar trebui privită începând cu planul al doilea, unde Romeo Niram plasează un diptic creaţionist (acelaşi şasiu pe dos, ca şi în Legea relativităţii): faţă în faţă, stau acum religia şi ştiinţa. În partea dreaptă a acestui „tablou în tablou”, pictorul a figurat, după tavanul Capelei Sixtine, naşterea lui Adam, a primului om. În stânga însă apare Dumnezeiţa (cred că acesta ar fi cuvântul potrivit), cu un chip deloc renascentist, şi care sloboade formula einsteiniană a energiei. Ambii Dumnezei sunt înconjuraţi de suite de pubere şi prunci. Suntem, neîndoios, în faţă unei erezii (artistice). Să fie vorba doar de un capriciu? Fireşte că nu. Facerea Lumii după Niram este, la el, dublă, rod al Perechii Supreme (masculinul şi femininul ca arhiprincipii) şi care dă naştere Universului fizic (materie şi energie), Universului noetic (religie şi ştiinţă) şi Universului uman (trup şi suflet). La Niram, energia, ştiinţa şi alma (sufletul) sunt feminine, în timp ce pământul (materia), sacrul (religia) şi trupul sunt masculine. Iar Universul, ca şi Omul, nu este altceva decât germinarea acestor interferenţe.  
 
Îmi veţi îngădui acum să transcriu, după priceperea mea, această Geneză niraminană în şase timpi (ceasurile figurate în fundal).  
 
La început a făcut Dumnezeiţa un ou mic, dens şi fierbinte. Ceasul întâi.  
Şi spaţiul era netocmit şi gol. Întuneric era pretutindeni.  
Şi a zis Dumnezeiţa: „Să fie lumină!” Şi a slobozit formula energiei în gol. Oul a explodat şi lumina s-a despărţit de întuneric. Ceasul al doilea.  
Şi a văzut Dumnezeiţa că energia este bună, iar aceasta s-a prefăcut în materie.  
Şi s-a născut prima stea, apoi o alta şi alte mii şi mii. Era Anul Nou al Universului. Ceasul al treilea.  
Şi s-a născut mai apoi şi Pământul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor le-a numit Dumnezeiţa mări. Era la sfârşitul lui septembrie. Şi au văzut Ei că este bine. Ceasul al patrulea.  
Apoi i-a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să dea pământul, cu voia Ta, verdeaţă: iarbă cu sămânţă într-însa, după soiul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea fruct cu sămânţă în ei, după soi, pe pământ!”. Şi aşa a fost.  
Pământul a dat, cu voia Dumnezeiţei, din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după soiul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după soi, pe pământ. Şi au văzut Ei că este bine. Ceasul al cincilea.  
Apoi a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să mişune, cu voia Ta, apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi aşa a fost.  
S-au născut apoi animalele cele mari din ape şi dinozaurii pe pământ. Era pe 26 decembrie, dar dinozaurii au dispărut după patru zile, căci erau prea mari şi au văzut Ei că nu era bine. Şi aşa a fost.  
Şi a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot Pământul!”. Erau opt minute până la miezul nopţii, în ultima zi a anului.  
Şi l-au făcut pe bărbat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi au făcut-o pe femeie după chipul şi asemănarea Dumnezeiţei. Şi apoi le-au zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii din mări, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot Pământul!”. Ceasul al şaselea.  
Şi au sfârşit Dumnezeii în ceasul al şaselea lucrarea Lor, pe care au făcut-o; iar în ceasul al şaptelea S-au odihnit de toate muncile Lor, pe care le-au făcut.  
 
Istoria Lumii se petrece, în această „apocrifă” Geneză, condensată într-un an pământean, pentru că, pe pânză, avem de-a face cu o „aproape sincronie”. Fundalul este, la Niram, însăşi Universul unde percepem figurate spaţiul curb (cu primitive geometrii romboidale şi radiante, ca pe covoarele olteneşti), timpul infinit (prin reprezentarea celor şase ceasuri), big bang-ul lui Gamow, şi Suprema zeitate a Creaţiei (principiul prim, feminin, Eva) odihnindu-se, cu spatele, şi reflectată în propriu-i spaţiu. Dumnezeul biblic nu aparţine acestui Univers fizic, ci doar aceluia „povestit”, din mitul uman, creaţionist.  
 
În planul întâi al tabloului, Romeo Niram transpune brâncuşianul Început al Lumii, pictat ca şi în Cosmos. Pe el, în oglindire, se zăresc tablele lui Einstein (Noul Moise), cu întâia Lege a Fizicii şi degetul dictator al Fiinţei supreme (notăm, în treacăt, că referirile la mâna sau degetul lui Dumnezeu au fost „şterse” în traducerea grecească a Vechiului Testament). Indirect, Niram proclamă aici o lume nouă şi un crez renovat. Pe viitoarea pânză a reprezentărilor umane (dipticul) se vor întipări poate, cu vremea, noi plăsmuiri în locul vechilor „icoane” caduce, deja deteriorate pe la colţuri. Dar omul va continua să viseze, să creeze, să spere. Oricare ar fi răspunsul său la acel „Încotro ne ducem?”.  
 
Hologramă este un tablou înşelător, căci spune mai mult decât arată. Pe pupila unei ochi imens (un ovoid) sunt reprezentate Oul lui Brâncuşi şi formula E=mc2. Dar titlul ne îndeamnă să privim mult mai adânc.  
 
În 1947, Dannis Gabor a descoperit principiul matematic al holografiei pentru care a şi primit premiul Nobel. Dar confirmarea nu a venit decât târziu, în 1965, prin inventarea laserului. Acesta emite un fascicul de raze ale căror unde au aceeaşi frecvenţă (este lumina cea mai pură de care putem dispune). Când două raze se interferează, se produce o alternare a ondulaţiei luminoase şi întunecoase şi care poate fi înregistrată fotografic. Dacă o rază este reflectată de un obiect, să spunem de Oul lui Brâncuşi, configuraţia rezultantă, extrem de complexă, produce holograma ovoidului.  
 
Pe placa fotografică (pupila, la Niram) lumina provine din două surse: direct, de la ovoid, şi indirect, printr-o oglindă ce deviază spre placă (pupilă) un fascicul de raze provenit de la ovoidul privit. Reprezentarea ovoidului poate fi reconstituită cu ajutorul unui fascicul de laser. Astfel, ne apare, proiectată în spaţiu (şi ca atare văzută), o imagine tridimensională la distanţă de placa fotografică (ochiul, la Niram). Aşa cum se ştie, proprietatea de bază a hologramei este următoarea: dacă holograma ar fi distrusă, atunci orice părticică a ei, fie şi infimă, ne-ar permite reconstrucţia ei integrală. Întregul se află deci în fragment, după cum timpul se concentrează în moment.  
 
Regăsim o serie de consideraţii interesante la David Bohm, dar mai ales la neurologul Karl Pribram, care preia acest model descriptiv pentru a înţelege funcţionarea creierului. Pribram crede că impulsurile nervoase se manifestă prin unde lente care permit procesarea matematică în structurile adânci ale creierului. Un rol fundamental l-ar juca aici neuropeptidele, macromolecule descoperite cu mai bine de douăzeci de ani în urmă şi încă în studiu. Mai mult, Pribram afirmă că informaţia este distribuită în creier ca o hologramă. O astfel de reprezentare holografică ar explica faptul că memoria nu apare localizată ci distribuită în creier, permiţând asociaţii informaţionale „bizare”. Sincronicitatea, coincidenţa gândurilor devin astfel normale într-un univers holografic dotat cu inteligenţă.  
 
„Teoria holografică, după cum notează Solomon Marcus, aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze planetare invizibile a conştiinţei în evoluţie. La frecvenţe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realităţii. În artă, universaliile ar putea reflecta realităţi fundamentale de simetrie, frecvenţe, relaţii de fază la care creierul nostru răspunde” (cf. Provocarea ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 116).  
 
Iată de ce „metaforele” lui Niram sunt tot atât de adevărate ca şi cele ale religiei, filozofiei sau ştiinţei, iar arta lui apare ca un tulburător eseu. La urma urmei, la stăruitoarea întrebare: „Nu sunt oare reprezentările cerebrale o anume stare a Universului?”, Niram nu şovăie în răspunsul său afirmativ. Brâncuşi şi Einstein, puteau, neîndoios, „să comunice”. Acesta este mesajul major al expoziţiei sale.  
 
Cu această ultimă viziune întregitoare a picturii niramiene, atingem, cum am mai spus-o, o bornă nouă în prea vasta şi deconcertanta artă postmodernă. Romeo Niram este, oricât de timpurie şi riscantă pare aceasta apreciere, un vizionar. Ispită a nebuniei lucide? Nu ştim ...  
 
Criticul propune, iar publicul dispune. Şi aşa va fi.  
 
-----------------------------------------------  
CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor universitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie şi lingvistică computaţională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole şi studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. Este Licenţiat in Limbă şi Literatură Română şi Limbă şi Literatură Portugheză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti si Doctor în Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. (George Roca)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
CARAGEA Dan - FORMULA LUI DUMNEZEU / Dan Caragea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 886, Anul III, 04 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Dan Caragea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Caragea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!