Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Capul de piatră
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!






CAPUL DE PIATRĂ


O parte din fiinţa lui Mihai Oargă a continuat să trăiască, se pare, din pură curiozitate. Aidoma unui fotograf, selecta o imagine de ici, alta de colo, le depozita în sine ca într-un album. Numai că în acest „album” imaginile se învălmăşeau fără nicio noimă. Îşi pierduse discernământul de a le aşeza într-o ordine firească. Îi pierise, ca şi cum nu l-ar fi avut vreodată.
„Asta înseamnă să cunoşti lumea cu ochi de animal”, i-a zis odată bietul Henţea, când au băut ultimul pahar cu bere împreună. Dar Mihai Oargă nu s-a supărat, în fond Henţea n-a spus-o cu răutate.
„Am o singură obiecţie, a replicat el, să cunoşti e prea mult spus. N-a mai rămas o fărâmă din dorinţa de a cunoaşte în mine. Nu-mi constat decât o curiozitate primară, elementară, dacă poţi să mă înţelegi, o pornire din subconştient de a mai vedea ce şi cum în jurul meu. Nu cu un scop anume, ci aşa, ca să mă aflu în treabă… Pentru că, după toate câte s-au întâmplat, nici moartea nu mi s-a părut o soluţie, aşa că m-am mulţumit cu una pe jumătate…”
Henţea a zâmbit atunci, arătându-şi fugar dinţii galbeni. „Ai vrut să te omori?...” l-a descusut el, fără gravitate, pe tonul unei întrebări oarecare.
„Da, i-a răspuns căutând într-o parte Oargă, am vrut, până la un moment dat, de fapt o parte din mine zace totuşi la pământ, mi-am ridicat un deget în dreptul tâmplei şi am zis «pac!» şi partea aceea din mine a căzut, mi-am sinucis-o, dacă se poate spune aşa, a mai rămas doar partea cealaltă, cu ochi de animal, ceva – ceva ai sesizat tu, fireşte!...”
„Nu merita!... a reflectat Henţea, ştergând cu un deget picăturile de lichid condensat pe sticla rece a paharului cu bere, fiindcă un lucru făcut pe jumătate, indiferent de împrejurare, nu-ţi poate procura nicio satisfacţie, dimpotrivă, şi apoi automutilarea de acest fel are în sine ceva degradant, chiar dacă nu e săvârşită din laşitate, ci dintr-un anume soi de protest.”
„Ei, i-a răspuns Mihai Oargă, aici îmi vine mai greu să-ţi împărtăşesc opinia. Nu, dragul meu, o asemenea experienţă lasă urme…”
„Şi spui că îl socoteşti pe Damian Ercea vinovat de toate astea? i-a tăiat calm Henţea convorbitorului său apetitul de a polemiza. Cel puţin aşa am înţeles, fără să cunosc în detaliu cum s-au petrecut lucrurile…”
„Ferească Dumnezeu! Nu mi-am pus o clipă problema în felul acesta. Damian a acţionat din instinct, fără discernământ, ca o stihie a naturii, pentru ale cărei efecte n-ai pe cine trage la socoteală. Fapt curios e că ne avem încă destul de buni prieteni, el e convins că mi-a făcut un mare bine, iar eu l-am lăsat să creadă asta, înţelegi?”
Henţea şi-a încreţit în semn de nedumerire fruntea.
„Doar el a venit la mine, Damian, s-a simţit Oargă dator să-i ofere amănunte, şi mi-a spus, ca şi cum şi-ar fi despovărat după lungi ezitări sufletul: «Mă’, Mihai, ştii tu că eu am găsit un cap de piatră mai sus de Gosta?...»
«Acuma ştiu», i-am răspuns. Avea obiceiul să mă viziteze, dacă-mi vedea lumină la fereastra camerei seara, să intre cu cizmele lui năclăite de noroi pe covorul meu de iută şi să mi se trântească în fotoliul din dreptul caloriferului. Curând încăperea se umplea de mirosul salopetei sale ude. Nu rămânea niciodată însă prea mult. «Văd că eşti ocupat», îmi spunea înainte de plecare, privind spre masa mea de lucru ticsită de hârţoage, şi îmi lăsa lângă piciorul fotoliului o pungă cu bureţi galbeni, după care ştia că mă dădeam în vânt. Că aşa îl şi cunoscusem, pe cărările pădurii, umblând amândoi după ciuperci. Eu – novicele, nepriceputul, el – căutătorul versat.
În seara zilei aceleia de mai, când prin fereastra deschisă pătrundea mirosul unei tufe de liliac scăpată ca prin minune nedistrusă de constructorii blocului de nefamilişti în care locuiam, vocea lui Damian avea o rezonanţă aparte:
«Hai, mă’, fără mişto, ce nu mă crezi? Ţi-am spus că am găsit un cap…»
«Am auzit…”, i-am tăiat vorba nerăbdător, tocmai primisem nişte cărţi pe care mă pregăteam să le răsfoiesc, «scoate-l de unde-l ai, să-l văd şi eu.»
«Mă’, Mihai, m-a privit îndelung, foarte nemulţumit, Damian, şezi blând, ce naiba! Te dai aşa la om, mă’, păi ce crezi tu că eu am venit la tine cu chestii ieftine, aşa mă ştii tu pe mine? Cum să-l scot, mă’, că-i mare cât o locomotivă diesel-electrică, sărac de mine, mama mea care m-o făcut!...»
„Aşa, deci!...” a murmurat Henţea, profitând de pauza în care Mihai Oargă şi-a mai ridicat o dată la buze paharul cu bere.
„M-a lămurit să urc a doua zi cu el în Gosta, a continuat Oargă, nu s-a ridicat din fotoliul său, pe care mi-l îmbâcsise cu mirosul salopetei ude, până când nu i-am promis că mă voi duce, avea privirea stranie a unui om tulburat până în adâncul sufletului…”
„Aşadar, te-ai dus…” l-a îmboldit Henţea să continue, fiindcă Oargă se oprise iarăşi din relatare, lăsând impresia că-şi evalua posibilităţile unei cât mai convingătoare evocări.
„M-am dus, a confirmat el, uşor căzut pe gânduri, dar şi-a urmat curând vorba cu însufleţire crescândă. Când l-am văzut, ce să-ţi spun, am rămas cu aparatul de fotografiat tremurând în mâini. În faţă mi se înălţa un megalit de proporţii monumentale – Dan Berneanu mi-a atras atenţia că se zice sculptură megalitică, mă rog, el e specialistul în domeniu – , semănând leit cu un cap omenesc.”
„Hm!” făcuse Henţea, ducându-şi mâna în dreptul gurii pentru a-şi stăpâni eructaţia. Cu un cap omenesc spui?...”
„Întocmai, se însufleţise şi mai mult Oargă. Dar, ascultă-mă bine, totul putea fi un joc al naturii, bolovani uriaşi, stânci cu trăsături antropomorfe s-au mai găsit. Un lucru trăda însă fără putinţă de tăgadă mâna fiinţei inteligente: ochiul! Dragă Henţea, aşa ceva merita să fie văzut. Cineva, în urmă cu Dumnezeu ştie cât timp, a scos ochiul acela dintr-un filon de rocă ce străbătea stânca de la un capăt la celălalt. Apoi i-a mai cioplit şi o arcadă deasupra. Perfectă! Capul de dac, aşa i-am zis iniţial. Avea o cuşmă alungită puţin peste urechi… Numai că Dan Berneanu, despre care ţi-am amintit, n-a fost de acord, cică ar fi fost mai degrabă un cap de pelasg, că ei, pelasgii, ar fi purtat, se spune, un asemenea fel de acoperământ!
Am făcut câteva fotografii şi le-am trimis unei reviste, au catadicsit să-mi publice una la rubrica «Cititorii noştri fotografiază», destul de neclar şi în format minuscul. Noroc că după aceea mi-a scris Berneanu. Pentru moment a fost singurul meu câştig…”
„Un lucru ai omis până acum să-mi explici, s-a foit la locul său Henţea. Cum se face că Damian, copilul pădurilor de pe-aici, n-a dat peste megalitul ăsta mai devreme?”
„Păi, a dat, a răspuns cu un zâmbet în colţul gurii Oargă, a trecut pe lângă el de n-şpe mii de ori. Numai că stânca fusese parţial acoperită cu o calotă de pământ, crescuseră chiar copaci deasupra… Ei, şi cu o zi înainte de a i se arăta lui Damian în toată strania sa înfăţişare, se dezlănţuise o furtună puţin obişnuită. Unul din copacii de deasupra s-a răsturnat, antrenând în prăbuşirea lui o parte din pământul în care îşi avusese înfipte rădăcinile. Şiroaiele ploii torenţiale au desăvârşit dezgolirea stâncii…”
„Îhm, a dat din cap edificat Henţea. Şi Damian? El ce spune?”
„Damian? Păi s-a cam supărat, mi-a reproşat, în felul său, că am început să dau din plisc în stânga şi în dreapta, că au să vină acum tot soiul de curioşi să vadă minunea, să-şi scrie numele pe ea, s-o mai şi cioplească pe ici, pe colo, să ducă acasă amintiri… Ca tot omul. Asta voiam?... Şi tocmai în pădurea aia îşi avea el cele mai bune locuri de ciuperci. Acolo cresc cele mai bune pârve, bureţii de copac, îi ştii tu, lumea de pe-aici tăinuieşte cu grijă puţinele locuri unde pot fi găsiţi. Dar cu atâta omenime hălăduind în stânga şi în dreapta, praful are să se aleagă de ei, nu contenea să se tânguiască Damian. De asta s-a temut din prima clipă… De altfel, nu uită niciodată să adauge, după părerea lui n-ar fi lucrurile tocmai în ordine cu apariţia capului aceluia. Spune că ar avea ceva diavolesc într-însul. Că el, Damian, îşi face cruce de câte ori îl vede, să ştiu eu asta!”
„Mda, şi-a confirmat parcă o supoziţie Henţea, în cele din urmă aşa se explică totul.”
Mihai Oargă a mai ridicat o sticlă de bere din sacoşa de lângă piciorul mesei. „E limpede!” a observat, nelăsând să se înţeleagă dacă se referea la bere sau la afirmaţia interlocutorului său. „Aşa a fost să fie! a adăugat, inspirând adânc. M-a prins treaba asta, n-am crezut vreodată că voi putea fi în asemenea măsură captivat de ceva…”
„Era o experienţă unică, a rostit meditativ Henţea, în lumea noastră atât de anostă… Eu te înţeleg! Până la un punct, te înţeleg!”
„Am început să cercetez sistematic locul, a continuat Oargă, am îndepărtat tot lăstărişul, ferigile, am curăţat stânca de resturile de pământ… Nu, din partea opusă megalitul nu prea semăna a om, mai degrabă a broască ţestoasă… Animal totemic, poate. Curios era însă faptul că înfăţişarea omenească, de când îi stăteam eu în preajmă, căpătase o expresie ciudată! Iar ochiul aveam impresia că mă fixează în indiferent ce loc m-aş fi aflat!
Din când în când mă vizita şi Damian, îmi aducea sus mâncare şi corespondenţa, se mira de ce ordine am făcut pe-acolo, dar mai ales de încăpăţânarea cu care cercetam fiecare palmă de pământ până la zeci de metri depărtare. De cap nu se apropia. «Ăsta-i Beda, mă’ Mihai, îmi zicea, mai coarnele-i lipsesc, poate că le şi are sub miţa aia trasă pe urechi, tu îl slujeşti pe Beda, Mihai, bagă de seamă, ăsta o să-ţi cumpere sufletu’! Poate comori cauţi tu, de nu te mai dezlipeşti de aici! Ai de mine, mama mea care m-o făcut!...»
Damian pleca făcându-şi cruci şi scuipând în urma lui, râdeam de el, Henţea, auzi tu, să-i zică Beda bietului nostru uriaş! Iar Beda, uite că ajunsesem să-i spun şi eu astfel, privea amuzat gesturile lui pripite şi parcă se căznea să-şi caşte fălcile colosale ca să dea drumul unui hohot de râs tunător, să se clatine vârfurile munţilor din apropiere, nu altceva!
Dan Berneanu, cu care păstrasem o mereu mai strânsă relaţie, voia zor-nevoie să scoată o comisie la faţa locului, se arăta convins că mai era ceva de găsit în zonă, vorbea de posibile pietre inscripţionate, ba chiar de sanctuare sau peşteri cu urme ale oamenilor din vechime…
«Ce spui, Beda, de ideea asta, mă adresam eu uriaşului, al cărui ochi căpăta stranii reflexe în lumina crepusculară, cu adevărat ar mai fi ceva de găsit în jurul tău?» Chipul de piatră dădea impresia că ar cugeta cu gravitate la întrebarea mea şi un suspin părea că se înalţă din adâncul pământului, amestecându-se cu şuieratul copacilor seculari.
În cele din urmă Berneanu a sosit, l-a adus cu sine pe Axente Giulea, o somitate, altul mai bun în protoistorie, de când ne-a părăsit Daicoviciu, nu prea avem…”
„Îl ştiu bine pe Giulea, s-a arătat bucuros Henţea, mi-a fost profesor vreo două semestre la Cluj, apoi l-au trecut la Baza Academiei. Se pare că l-au scos de la catedră pentru că, spre deosebire de predecesorul său, n-a catadicsit să facă pe placul unora dintre cei de sus… Un tip incomod Giulea…”
„El este, a confirmat Oargă, vorbăreţ moşulică, sprinten în pofida vârstei, nu se lăsa ajutat la urcuş. Bârza, şeful parchetului forestier, ne adusese cu maşina sectorului până la punctul de lucru de la Gosta, dar mai încolo trebuia să ne luptăm pieptiş cu înălţimile… «N-ai tu grija mea, fiule, zicea cu un pronunţat accent ardelenesc profesorul, că io-s învăţat cu muntele, mai bine vezi tu de asistenta mea, domnişoara Firulescu, că te-ai recomandat la dânsa, nu-i aşe?...» Gângurea domnişoara Firulescu şi se lăsa luată de mijloc pentru a fi trecută peste câte un buştean, peste un pârâu… Că de ce nu mă duc eu la institutul lor, îmi spunea, că tocmai li s-a ivit un loc, concurs – concurs, dar dacă Giulea avea în vedere pe cineva, mai ales cum pun eu suflet în tot ceea ce fac…
Săracul suflet al meu! Nu-mi vine să cred, Henţea! Mi se pare şi astăzi incredibil, auzi?! Imposibil!” Mihai Oargă a plecat capul, apoi a trântit în tăblia taburetului paharul tocmai umplut, încât stropi gălbui au sărit în toate părţile.
„Nu-i nimic, nu-i nimic, revino-ţi”, l-a calmat Henţea, ştergându-şi aşternutul patului de stropii şi spuma de bere.
„Beda dispăruse! Pierise, de parcă l-ar fi alungat cineva cu o ploaie de stânci şi bolovani care zăceau pretutindeni în preajmă. Fugise, izbind în imenşii copaci din faţă şi doborându-i la pământ! Mă părăsise, lăsându-mă pradă celei mai cumplite umilinţe încercată de mine vreodată. Nici nu am mai urcat în maşina lui Bârza la întoarcere, am venit pe jos, ca un hăbăuc, de unul singur, târându-mi într-o mână cortul, în cealaltă rucsacul.
Spre seară, chiar în faţa blocului meu, mi-am dat nas în nas cu Damian Ercea, venea matolit de la grădina de vară, dar vesel şi plin de sine, gesticulând larg. «Hă, hă, Mişule, îmi zice el strigând, bine proptit pe călcâie şi înclinându-se pe spate, te-am scăpat de Beda, mă’, l-am băgat iar în pământ, de unde şi-o scos capul ca să ne vrăjească şi să ne cumpere, mama mea care m-o făcut!» «Cum ai izbutit?» am îngăimat fără vlagă. «Cu o sticlă de răchie, Mişule, atâta m-o costat, i-am dat-o lu’ Iancsik, artificierul de la IF, ăla de puşcă la drumu’ ăl nou, către Cârlonţu…»
Atunci sus, între patru pereţi, singur, după atâta suferinţă, m-am uitat în jur şi, negăsind nimic potrivit la îndemână, am ridicat degetul spre tâmplă, apoi am apăsat pe trăgaci… O parte din mine s-a prăbuşit la pământ…”


 

Referinţă Bibliografică:
Capul de piatră / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 323, Anul I, 19 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!