Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 296 din 23 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CÂNTECUL CULORII LA MIJLOCUL TOAMNEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Dacă-mi amintesc bine, cred că ziua de miercuri, 12 octombrie, a fost ultima dintr-o săptămână de vară în mijlocul toamnei, cu temperaturi de treizeci de grade celsius. Mă acomodasem destul de bine cu variaţiile de temperatură, dar nu credeam să se treacă atât de brusc la valori ce abia atingeau jumătatea celor din zilele precedente. Eram încântat că voi avea condiţii excelente pentru o plimbare prin capitală, planificată pentru o săptămână, în care includeam participarea la două lansări de carte.  

Invitaţiile mă bucurau mult şi îmi pregătisem bagajul cu mare bucurie şi, sincer vorbind, cu deosebită satisfacţie la gândul că voi reîntâlni prieteni dragi şi voi cunoaşte pe alţii din lumea virtuală a internetului. Doream să plec cu trenul de la prânz. Aveam suficient timp să-mi vizitez copiii şi să stăm de vorbă, să mă plimb şi, poate, să trec pe la rubedenii.  

Atâta doar că vremea s-a schimbat. În jurul orei la care era planificată plecarea, temperatura scăzuse, surprinzător de repede, cerul îşi pierduse limpezimea şi un vânticel rece dădea de ştire că nu-i de glumit cu toamna grăbită să-şi intre în drepturi. Am trecut imediat la consultarea buletinelor meteo. Nu am crezut în valorile furnizate de internet. Erau prea alarmante. Am aşteptat primele ştiri la televizor, butonând pe toate canalele, nerăbdător. Se confirmau datele în posesia cărora intrasem deja. Trebuia să-mi revizuiesc ţinuta pregătită. Era de vară. În plus, doar o geacă subţire, uşoară. Am amânat plecarea. Oricum, pierdusem trenul…  

Am părăsit Slatina pe o vreme rece, în comparaţie cu cea din ziua precedentă, chiar dacă cerul era senin. Noaptea fusese neaşteptat de frig. Nu dădusem crezare prognozelor meteo şi, în drum spre gară, regretam acest fapt. În tren am avut căldură. Era plăcut şi uitasem avertismentele. În Gara de Nord era mai frig ca la Slatina. Am traversat peronul gării şi m-am urcat în primul taxi găsit în staţie.  

În ziua următoare, vineri – 14 octombrie 2011, temperaturile nu depăşeau 10-12 grade. Noaptea precedentă plouase. Cerul era acoperit de nori ameninţători. A plouat puţin şi după prânz, cel puţin în cartierul Militari, unde mă stabilisem, la fiul meu. M-am îmbrăcat cu tot ce aveam mai gros în valiză şi am plecat, cu aproape o oră mai devreme, rememorând datele din ultimul mesaj al prietenei mele, Loreta Popa: „vineri, 14 octombrie 2011. Începând cu ora 18.00, la sala de festivităţi a Colegiului National Gheorghe Şincai din Bucureşti. Mergi cu metroul până la Piaţa Unirii, schimbi magistrala şi de acolo la staţia Tineretului. Cum ai ieşit, chiar în faţa Parcului este Colegiul Şincai, mare şi frumos”.  

Cunoşteam zona foarte bine. Era în lucru pe vremea în care mă aflam în capitală, la studii. Ştiam unde este amplasată clădirea acelui liceu şi folosisem metroul pe acea linie, dar cu peste douăzeci de ani în urmă. Drept urmare, aveam emoţii. Îmi era teamă să nu întârzii la eveniment, dar nici relaţii suplimentare nu am cerut. Am urmat traseul recomandat şi a fost foarte bine. Ieşind la suprafaţă, am constat că tremur. Nu de emoţii ci de frig. În metrou transpirasem, dar pe scări, în urcare, era un curent rece şi puternic, care m-a făcut să cred că urc direct în iarnă. Am făcut recunoaşterea zonei, vizual, de pe loc şi am văzut clădirea impunătoare a liceului, dincolo de intersecţia mare, extrem de circulată la acea oră. Era partea spate a edificiului de învăţământ şi nu eram sigur că este locaţia în cauză.  

Aşteptând culoarea de trecere la semafor emoţiile mi-au dispărut. La un pas de mine se oprise un bărbat drăguţ, între două vârste, cu mustăcioară şi ochi luminoşi, care purta o chitară aflată în husă, însoţit de o doamnă frumoasă, brunetă, ce ţinea în mână un buchet elegant de flori. Până să pornim în traversare, s-a alăturat grupului compact de pietoni un alt bărbat, de vârstă apropiată primului, cu părul lung, uşor ondulat, căzându-i pe umeri, mustăcioară şi puţin „cioc” pe bărbia-i hotărât conturată. Purta şi el o chitară, tot în ambalaj specific, atârnat pe umărul drept. Conversa cu o doamnă deosebit de plăcută, cu părul blond-şaten, care proteja grijulie buchetul de flori, atentă să nu fie deteriorat de alt grup de pietoni ieşiţi din staţia de metrou. Mi-am dat seama că îi cunosc pe cei doi bărbaţi, dar nu-mi puteam aminti numele lor. Eram convins că merg acolo unde intenţionez şi eu să ajung. Între timp apăruse culoarea verde a semaforului. Am pornit liniştit, urmând cu încredere „calea” chitarelor.  

Intuisem bine. Cei patru m-au condus în faţa intrării principale a liceului, unde au fost întâmpinaţi cu larmă mare de mai multe persoane, bărbaţi şi femei, care se aflau acolo. Am recunoscut pe actorul Eugen Cristea şi soţia sa, Cristina Deleanu, pe care i-am salutat cu respectul cuvenit. Îi cunoscusem personal la o altă lansare de carte a Loretei Popa, anul trecut, în sala mică a Teatrului Nottara. Am rămas acolo cât să fumez o ţigară şi să fac o fotografie statuii din faţa clădirii.  

Se făcuse ora 18.00. Grupul de afară se mărise şi dialogurile se înteţiseră, în ciuda vântului rece care accentua senzaţia de frig. M-am retras şi am pătruns în holul de la intrare, spaţios, curat şi călduros Am întrebat agentul de pază unde este sala de festivităţi. Era chiar în faţa mea. Am urcat agale treptele străjuite de balustrade şi am pătruns în sală. Am rămas impresionat de mărimea ei şi de bogăţia lămpilor de iluminat, dar nu am avut timp să o studiez în detaliu şi să observ persoanele ce se foiau printre staluri ori rândurile de scaune. M-a întâmpinat Ema, fetiţa Loretei şi ne-am îmbrăţişat strâns, cu bucuria revederii strălucind în ochii noştri. Alături, Loreta Popa, mă aştepta cu braţele întinse.  

- Draga mea, sunt încântat să te revăd şi îţi doresc să ai succes deplin. Regret, nu am avut timp să-ţi caut flori, dar ţi-am adus „Urme de dragoste”, să nu mă uiţi…  

- Tăunul meu drag, nu de flori am nevoie ci de tine, de prezenţa ta, de încurajările tale. Privirea ta mă încarcă pozitiv. Ştiai asta!  

Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat şi ne-am privit lung. Loreta strălucea de bucurie, dar şi emoţia se citea din plin pe faţa ei. A primit cartea şi m-a recompensat cu altă îmbrăţişare, spontană, aşa cum am cunoscut-o cu câţiva ani în urmă. Ochii Emei începuseră să se umezească de drag, privindu-ne. Am luat-o de mână şi am plecat spre rândurile din faţă. Grupul de afară intra în sală şi trebuia să-i las Loretei spaţiu şi timp pentru a-şi primii prietenii.  

M-am aşezat pe rândul trei, la margine, lângă scaunul pe care se afla geanta Loretei. Am stat puţin de vorbă cu Ema şi priveam fugitiv, din când în când, persoanele risipite pe scaune prin toată sala aceea uriaşă. Mi-a vorbit despre şcoală, în general, entuziasmată. Se simţea în vocea şi privirile ei că-i place învăţătura.  

- Ştii? La franceză am obţinut trei de „foarte bine”…  

- Nu, nu ştiam, dar te cred şi mă bucur mult, draga mea! Felicitări!  

- Mulţumesc! … Îmi plac toate materiile, a precizat ea , răspunzând la întrebarea ce i-am pus-o. Îmi place şi istoria, româna, muzica…  

După alte câteva fraze, s-a scuzat şi a plecat spre mama ei, care era asaltată de un alt grup de prieteni sosiţi atunci. Aveam senzaţia, care acum este certitudine, că fetiţa cunoştea aproape toate persoanele care au răspuns invitaţiei. M-am aşezat pe scaunul meu şi mi-am pregătit aparatul de fotografiat, în aşteptarea spectacolului promis de Loreta, pe care-l denumise după titlul cărţii sale: Cântecul culorii. Am făcut câteva poze, încercând să prind cât mai multe din cele peste o sută de persoane prezente în acel moment, dar răzleţite în grupuri. Atunci am remarcat prezenţa doamnei Margaretei Pâslaru şi m-am bucurat mult să constat că este aproape neschimbată. Era elegantă, frumoasă şi modestă. Un pic mai târziu aveam să o descopăr pe doamna Sanda Ţăranu şi pe domnul Cristian Ţopescu, două persoane pe care le îndrăgesc de câteva zeci de ani pentru eleganţă, stil, prezenţă de spirit, cultură, verticalitate.  

Am fost întrerupt de vocea şi privirea luminoasă a unei doamne ce se apropiase de mine cu braţele întinse pentru îmbrăţişare. Surprins şi nemulţumit că în acea clipă nu am recunoscut-o, am răspuns gestului său şi am invitat-o pe scaunul de alături. Mi-am amintit că o cunosc de la alt eveniment literar-artistic organizat de Loreta Popa, că a scris o carte, că am comentat undeva, pe net, ceva din scrierea sa. Dar numai după ce a vorbit ea puţin, i-am zis pe nume… în gând! Nu am dorit să realizeze confuzia mea. Sper că am reuşit.  

Doamna Laura Matache era cu fiica ei, Daniela, pe care mi-a prezentat-o. M-a uimit asemănarea generală, mai puţin la culoarea părului; Laura, ca toate blondele, avea părul de culoarea paiului de grâu copt, pe când Daniela, fetiţa apreciată de ochii mei că ar avea în jur de cincisprezece ani, îl avea castaniu, spre negru-roşcat, puţin mai lung, căzut pe umeri, în acelaşi stil ca la mama ei. De altfel, pieptănătura era după acelaşi model.  

M-am întreţinut mult cu Daniela, după ce le-am fotografiat alături. Păreau ca sunt surori. Am fost surprins să aflu că fata este în ultima clasă de liceu, deci nu am ştiut să-i apreciez corect vârsta. A râs când i-am spus că arată atât de puştoaică.  

Pe neaşteptate, spectacolul a început.  

Loreta Popa, urcată pe scena luminată excelent, ne-a captat atenţia. Cu toată emoţia ce părea că o covârşeşte, s-a adresat publicului cu dezinvoltură şi cu deosebită căldură sufletească emanată din cuvintele sale şi pornită să învăluie întreaga asistenţă. A fost primită cu aplauze şi după ce a reuşit, aproape învinsă de emoţie, să mulţumească celor ce au răspuns chemării sale şi să prezinte o mică parte din cei mai buni prieteni şi personalităţile prezente, a fost răsplătită cu alte aplauze.  

La invitaţia ei a urcat pe scenă acel bărbat pe care-l observasem la trecerea de pietoni. Mi-am amintit numele lui cu o clipă înainte de a-l pronunţa Loreta: Ovidiu Mihăilescu. A salutat cu obişnuinţa celui cunoscut şi apreciat de public şi ne-a încântat cu vocea sa clară şi cu sunetele pline de melancolie ale chitarei. Când a interpretat „Floare albastră” sala părea că se încălzeşte mai mult decât reuşise Loreta s-o facă. Atunci am recitit titlul cărţii pe care tocmai îl frunzăream: „Cântecul culorii” şi am simţit că spectacolul este menit să convingă despre necesitatea existenţei acelui element comun care defineşte viaţa. El este nevăzut, dar perceput cu inima şi simţit cu sufletul: iubirea! Iubirea care uneşte toate fiinţele prin fire nevăzute şi care, o dată conştientizată, ne poate limpezi şi orienta înspre Creatorul tuturor, a cărui oglindă suntem în această lume. Nu trebuie să uităm că frumuseţea lucrurilor este o scânteie, o sclipire din frumuseţea Divină şi că "toată darea cea bună este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor" (Iac. 1,17).  

Iar astfel de „lumini” se oglindesc în expresii şi imagini din cartea amintită, aşa cum am descoperit în muzica şi cuvintele celor care au vorbit despre Loreta Popa şi creaţia sa..  

Aşa cum m-am convins pe parcurs, ascultând şi privind, fredonând în gând ori citind titluri şi fragmente de poeme, Loreta şi-a propus să aducă limbajul cuvântului şi graiul culorilor aici, cu ocazia lansării de carte, pentru a le învălui în acordurile sensibile ale muzicii. Presupun că nu i-a fost deloc uşor, dar a gândit adânc, şi-a cercetat amintirile şi din ele a cules prietenii pe care i-a chemat să cânte, împreună cu ea şi cu publicul, iubirea aşternută de ei în pictură, muzică, poezie, teatru, film ori televizune…  

Paginile cărţii poartă picturi, într-o armonie firească, care vorbesc despre text, despre subiectul acestuia, întărindu-l, nuanţându-l ori înfrumuseţându-l.  

Pictorul Carmel Georgescu – fericitul deţinător al Premiului I la Concursul National Ion Irimescu, februarie 2011, a adus în pagini toate culorile cu numeroaselor lor nuanţe, a creat forme diafane şi a trasat linii subtile care să danseze, într-un simbolism adesea ermetic ori deosebit de expresiv, în privirea şi cuvintele cititorului…  

El se „agaţă” cu forţa sa creatoare de gândul autoarei, îi simte stările sufleteşti transpuse în cuvinte, durerile şi bucuriile, trecându-şi penelul prin nuanţe de culori pline de farmec, care-i trădează dragostea de oameni şi lumină, de prieteni şi flori, de soare şi apă…  

Nu ştiu şi nici nu doresc să aflu ce a fost mai întâi: scrisul ori pictura. Important este că Loreta şi Carmel au văzut aceeaşi lumină şi au înţeles-o, convingându-ne că numai sufletele legate la unda primordială pot face asta. Aşa s-a întâmplat şi sub titlul „Frunzele copacilor, căzute în alte vieţi”, unde scriitoarea „pictează” în cuvinte: „Mi-au ruginit mestecenii din apropiere şi lumina curge în noiembrie acesta de vis din coaja lor albă. E o nebunie de culori aşternută pe pământ şi pe copacii atinşi de toamna ameţită de iubirea vântului nici bruma nu găseşte loc să se ascundă. Fiecare copac are amintiri sculptate în adâncuri”.  

Şi, parcă pentru a provoca imaginaţia pictorului ori din dorinţa de a împărtăşi momente de iubire omului-prieten, continuă: „Nici nu ai ghici ce iubiri de demult sunt scrijelite în trunchiurile lor. Nici nu ai ghici ce de argint luceşte printre crengi. Peste noi nu mai au de unde să cadă frunze şi vârtejuri de culori ne ameţesc în drumul spre locul unde am hotărât să ne completăm cu roua fierbinte de plâns dulce. Şi lacrimi ne călăuzesc la uşa întredeschisă a sorţii”.  

Pictorul a înţeles şi a făcut ca penelul său să transpună totul pe pânză şi, firesc, de acolo pe pagina cărţii, dar a adăugat elemente şi nuanţe pe care privitorul nu le-a înţeles din cuvinte, a completat tabloul scriitoarei, înfrumuseţându-l cu metafora artei lui. În plus, a adus lumină în „frunze şi vârtejuri de culori”, să fie călăuză în locul lacrimilor…  

Publicul ascultă în tăcere, simte şi trăieşte momentul zugrăvit în cuvinte şi culoare şi, mai întâi timid, răsplăteşte cu aplauze munca iubitorului de artă, fie el mânuitor de peniţă ori de penel.  

În aşa atmosferă s-a desfăşurat spectacolul, mai departe, după microrecitalul lui Ovidiu Mihăilescu, până la final.  

Am remarcat căldura sufletească şi bucuria manifestate în frumoasele cuvinte şi întreaga atitudine a doamnei Eugenia Rădulescu, fostă dirigintă a autoarei cărţii lansate. Domnia sa, vizibil emoţionată, a subliniat: „Loreta Popa este eleva pe care am iubit-o cel mai mult în cei patruzeci de ani de învăţământ… Am îndemnat-o să scrie poezie. Era sensibilă, născută parcă anume pentru literatură… Am venit aici să trăiesc împreună cu ea şi cu prietenii săi bucuria reuşitei. Sunt mândră că mi-a urmat sfatul şi o felicit cu toată dragostea!”  

Vorbitoarea a emoţionat întreaga asistenţă şi, cât se poate de firesc, pe cea aflată în centrul atenţiei, care a afirmat în cuvântul de mulţumire: „Doamna dirigintă Eugenia Rădulescu a reprezentat un model pentru mine… Vă mulţumesc şi vă iubesc!” Nici că se putea mai frumos…  

Într-o manieră proprie, cu limbaj sensibil şi pitoresc, poetul Daniel Dumitru Darie – cel ce se caracterizează ca fiind „un simplu om”, în doar două versuri: Sunt doar un om, cu tot ce mi-a fost dat, / Sunt doar un om ce poate fi uitat.”– a făcut o reuşită prezentare a cărţii „Cântecul culorii” şi a subliniat o parte din valenţele literare ale autoarei.  

Poetul nu a uitat să o încurajeze, subliniind puterea creatoare pe care o are Loreta Popa în poezie ori în proză şi nu numai.  

Dacă poetul s-a adresat publicului de lângă Loreta, care-l privea şi-l asculta plină de curiozitate şi încântare, a venit momentul în care Jule Baldovin să urce pe scenă pentru a „vorbi”, împreună cu a sa chitară, despre iubire şi frumos. Printre alte piese a cântat „Frumoasa-i”, cea aşteptată cu interes şi plăcere de publicul ce părea că admiră zborul fluturilor albaştri evocaţi de interpret.  

Vă imaginaţi cu ce bucurie şi aplauze meritate au fost primite şi apreciate melodiile care au urmat în duet cu Mircea Vintilă!  

Vocile lor, clare şi plăcute, au atras în multe momente publicul să ţină ritmul prin bătaia palmelor, precum s-a întâmplat şi după ce Mircea Vintilă a rămas singur pe scenă şi a interpretat melodii dragi din timp trecut, dar neuitat. Fondatorul grupului „Pasărea Colibri” - împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici – a adus în sală şi cântece mai noi, regăsite în albumele lansate după anul 2000, făcând ca ieşirea sa din scenă să fie regretată de întregul auditoriu.  

În timp ce-l salutam aplaudându-l încă şi-i întorceam zâmbetul ce-mi adresase trecând pe lângă mine, de cealaltă parte a scenei se apropia actriţa Cristina Deleanu, la fel de fermecătoare cum o văzusem la Teatrul Nottara. După ce a aşteptat să înceteze aplauzele care au întâmpinat-o şi la care am contribuit cu mare drag, şi-a început cuvântul printr-o introducere plină de umor, în stilul său caracteristic prin care a cucerit multe săli de teatru pline de admiratori.  

Când a început să citească „Iubire mută”, sala a amuţit. Vocea sa limpede mângâia sufletele şi le umplea de emoţie cu alese intonaţii în care cuvintele se scăldau pline de iubire… mută…”.„Nu ştiam că te pot aştepta atât. Nu ştiam că am atât de multă nevoie de tine. Nu ştiam că pot rămâne trează doar ca să văd când vii. Nu ştiam că pot fi completă întâlnindu-te pe tine. Suflet drag, ştiu acum atât de multe. Ştiu că e iubire adevărată ce simt. E infinită, e necondiţionată, e reală şi mai ales… e mută!”.  

Actriţa simţea cuvintele ca fiind vii, adevărate, trăia rostul lor şi le rostea ca şi când îi aparţineau, le nuanţa cu patos şi evlavie, iar vibraţia sunetelor finale a persistat în sala întreagă clipe lungi de tăcere mută. Nu ştiu dacă a avut emoţii. Domnia sa ştie atât de bine să-şi ascundă asemenea stare! Dar se observa că a fost pătrunsă de fiorul iubirii pe care o declamase cu adâncă duioşie şi căldură sufletească. Mi-a plăcut atât de mult încât am uitat să o fotografiez! (am luat foto cu „împrumut” din albumul Loretei). O priveam cu admiraţie şi nu mă puteam supăra că nu am avut curaj să cer permisiunea să citesc un fragment. Mă simţeam prea mic după lectura unică a doamnei Cristina Deleanu…  

Răsfoisem o mare parte din carte şi-mi alesesem poemul în proză „Frunzele copacilor…” Era un text scurt, pe care-l socoteam sublim, doar pe o pagină tipărit, sub pictura deosebit de expresivă a lui Carmel Georgescu. Îndrăznesc să vă prezint doar un fragment. Sunt sigur că veţi fi de acord cu aprecierea mea: „Nu se mai frământă liniile din trunchiurile copacilor de acum. Ei doar ne-au deschis calea spre uşa iubirii, iar patul nostru a fost colorat de frunzele lor. Şi mâinile tale au mângâiat fiecare frunză, iar gura mea le-a sărutat în parte tot la fel. Şi mirosul lor ne-a rămas pe treptele de la intrarea în inima atinsă de dor… Mirarea nu ne mai păşeşte peste trupuri, nici întrebările nu mai colindă de acum, căci doar iubirea mai poate face să crească noi muguri în copacii ce-şi trag seva din frunzele căzute acum câteva vieţi… Acum nenumărate toamne… dar parcă nicio altă toamnă nu fost mai frumoasă precum cea de Astăzi, de Acum…”.  

Adevărat, am fost influenţat de privirea Lilianei Hanganu, pe care am citit-o ca fiind dezaprobatoare, chiar dacă sunt convins, acum, că ea nu ştia în ce scop frunzăream eu cartea. O ascultase cu aşa mare plăcere şi atenţie pe Cristina Deleanu, încât am fost convins că a gândit ca mine: nimeni nu se poate ridica la înălţimea Cristinei, indiferent de timbrul vocii sale ori de intonaţia ce ar da-o poemului prezentat!  

Liliana se strecurase lin prin sală, până la mine, ca o adiere de vânt la început de toamnă târzie, cu puţin timp în urmă, când la microfon încălzea sala vocea lui Mircea Vintilă. O remarcasem puţin mai devreme, pe un scaun din imediata apropierea a încântătorului purtător de cuvânt al Poliţiei Române, domnul Christian Ciocan, în timp ce făceam fotografii. Atunci am avut senzaţia că este una din bunele şi apreciatele mele prietene virtuale de pe „Netlog”, dar pentru că în pozele de acolo nu avea ochelari, mi-am zis că este doar o asemănare întâmplătoare. Mă aşezasem pe scaun şi aplaudam la finalul unei melodii ce-o fredonam pe stradă cu mulţi ani în urmă. Curios să văd unde s-a aşezat doamna cu ochelari, am întors capul exact în momentul în care ea se oprise şi întindea mâna către mine. Am avut o clipă de uluială. Nu ştiam cine este şi nu am reţinut primele cuvinte pe care le-a rostit, presupun, în chip de salut. Mă întrebam de unde mă cunoaşte şi mă ridicasem, protocolar, s-o întâmpin. Ne-am îmbrăţişat de parcă ne cunoşteam de mult timp şi i-am făcut loc să treacă pe scaunul alăturat. Atunci când s-a aşezat, a deschis nasturii de la bluzon şi a trecut cu o mâna prin păr dezvelindu-şi faţa ovală, proaspătă şi frumoasă, pe care am recunoscut-o. Era aidoma cum mi-o imaginasem din poze. Ei bine, nu m-am demascat. Am lăsat impresia că am recunoscut-o din prima privire deşi, sincer, mă cam îndoiesc acum că stratagema mea a reuşit. Liliana-Nicoleta Hanganu e prea fină, cu educaţie şi cultură aleasă.. Nu m-ar fi ironizat…  

Nu am putut conversa prea mult. Eram atenţi la spectacol şi nu se cădea să deranjăm vecinii spectatori. În schimb, după ce am ascultat „Femeia în albastru”, interpretată cu profesionalismul dat de experienţă, deşi nu prea adâncă în timp, dar şi de talentul înnăscut al grupului „Zari” (Ioana şi Mădălin), ne-am retras subtil şi am mers afară, la o ţigară. Cunoşteam aceşti tineri entuziaşti de la alte spectacole. M-au impresionat când am auzit că au primit chemarea Loretei, aşa cum ea a mărturisit, în timp ce se aflau departe de capitală, la Vatra Dornei, dar au venit să susţină „Cântecul culorii”, în această frumoasă manifestare literar-muzicală, încărcaţi cu sentimentul de dragoste pentru prietena lor şi pentru invitaţii acesteia.  

Pe scările liceului nu eram singuri. Un grup, care s-a răsfirat curând, ajunsese înaintea noastră. Am remarcat prezenţa domnului Christian Ciocan şi, pentru că am o stimă deosebită pentru acest om, am făcut tot posibilul să-l salvez de insistenţele unei ziariste care se făcea că nu înţelege că bietului om nu-i arde de interviuri ori întrebări iscoditoare şi incomode. Ne-am întreţinut cu domnia sa puţin, cât s-au terminat ţigările. Eu nu prea am fost mulţumit de întâlnirea cu Christian. A fost prea rezervat şi deosebit de atent să nu şifoneze cumva imaginea ministrului de Interne, dar Liliana se putea declara satisfăcută. Îi sărutase mâna…! Am rămas noi doi, singuri, să ne depănăm amintirile. Atunci am aflat că nu mai lucrează la muzeul particular „Maria şi Dr. G. Severeanu”, după cum ştiam din conversaţiile în virtual. În prezent este angajata Muzeului Naţional de Istorie a României. Ştiam că este expert numismat, deci nu m-a mirat ascensiunea profesională. O apreciam mult pe această doamnă în spaţiul virtual. Am descoperit în ea fata plină de umor, care avea mulţi prieteni pe internet şi care socializa extrem de repede şi plăcut, dar am simţit şi femeia educată, , pasionată de munca ei, cu simţ de răspundere ridicat şi coloană vertebrală ce nu ştie să se plece.  

Pentru că vântul rece se înteţise şi terminasem a doua ţigară, ne-am retras în amfiteatru la timp să-l vedem pe Eugen Cristea urcând sub lumina reflectoarelor. Eram bucuros să-l ascult. Mi-a plăcut şi îl admiram, cum aminteam anterior, de pe vremea „măgăruşului”, emisiunea sa de la TVR În afară de vorbele de duh, actorul ne-a impresionat, ca de obicei, prin vervă, printr-un dinamism invidiat de alţi actori, prin vocea-i plină, inconfundabilă. Şi-a intrat perfect în rol declamând nostalgic şi apoi furtunos „Te iert!”. Finalul a fost zguduitor. De acolo, de sus, s-a adresat Loretei cu propriile ei cuvinte aşternute în acest frumos poem: „Te iert pentru că te iubesc şi recunosc scânteia divină din tine! Şi de câte ori te vei trezi scăldat în lumină să ştii că este de la îngerii trimişi de mine să te vegheze! Te iert, deşi nu mi-ai cerut iertare şi lacrima aceasta rămâne pe genele mele, nu va cădea, căci este mult prea grea!”  

A fost impresionant. Aplauze prelungite, meritate…  

Nu mi-a fost dat să-mi odihnesc palmele prea mult timp şi nici să termin comentariile în dialog cu buna şi draga mea prietenă Liliana, pentru că a venit Alina Manole şi am fost „nevoit” să o întâmpin cu aplauze. O cunoşteam tot de la Loreta şi-mi era tare drag de ea. I-am apreciat deschiderea totală spre dialog şi prietenie aşa cum i-am apreciat iubirea de frumos, în general, de muzică în special. Calităţile sale vocale nu puteau decât să dea amploare liniei melodice a cântecelor alese pentru acea seară dedicată cuvintelor şi culorilor iubirii. Iar cu acel text drăgălaş din „Am un pisic”, cu ochii aproape lăcrimând de dragoste şi mulţumire sufletească, a intrat definitiv şi convingător în inima celor care, poate, nu o cunoscuseră până atunci.  

Abordând aceeaşi tematică, iubirea manifestată plenar într-o diversitate de cuvinte şi culori, Puiu Creţu – care nu este nici „pui” şi nici „creţ” - a venit să-şi strunească chitara cu mâna sa stângă, ce nu a ridicat Marele Premiu de la Ploieşti , poate, nici acum, dar acompaniază plină de energie „România, te iubesc”!  

El şi-a susţinut microrecitalul cu pasiunea şi seriozitatea care-l caracterizează încă de când a devenit fanul muzicii folk, elev fiind.  

Firesc, titlul ales special pentru această seară, a fost „Cântec nebun” şi nu puţini au fost spectatorii care au susţinut melodia cu bătăi ritmate din palme.  

Actorul Mircea Tudosa, nelipsit de la manifestările literar muzicale ale prietenei sale de suflet, şi-a ales cu grijă texte edificatoare pentru a le prezenta publicului şi a reuşit la fel de bine cum o făcuse şi în alte împrejurări. El trăieşte stările sufleteşti evocate de cuvinte, le traversează cu regretul că trebuie să treacă de la una la alta şi pare că suferă ori iubeşte împreună cu autoarea.  

Spectacolul s-a încheiat, oficial, în muzica plăcută şi oferită cu dragoste dezinteresată de frumoasa Iulia Em (Mitrea) şi mereu tânărul şi inimosul Titus Constantin Cojocaru. Vocea superbă a Iuliei a alungat oboseala ce părea că se manifestă, după trei ore de spectacol, pe chipul unor spectatori. Mi s-a părut ori nu, am fost atent sau ba, ştiam melodia şi cuvintele ori m-am lăsat furat de tot ceea ce înseamnă Iulia Em, nu ştiu, dar cred că am ascultat şi am rămas impresionat de cântecul „Se plâng de mine îngerii”, în care Iulia se manifestă în plenitudinea calităţilor sale de solist-instrumentist folk.  

Am mers împreună cu Liliana către ieşire, dar ne-am adus aminte că nu avem autografele înscrise pe cărţile noastre.  

Pentru a evita aşteptarea „la coadă” ca pe vremea tristă a vânzării laptelui la alimentară, am mers alături, lângă uşa de acces în sală. Ne-am întreţinut cu mai mulţi prieteni, mai mult ori mai puţin cunoscuţi şi am ciocnit paharele de şampanie în numele dragostei şi al prieteniei. Am fost încântat să am, în această împrejurare, ocazia să ofer personal Laurei şi Lilianei şampanie şi fursecuri. Mai apoi, am fost fericit să-mi iau un călduros rămas bun de la Alina Manole. Mai greu a fost să ne despărţim de Loreta şi Ema, fiica sa.. Îmbrăţişări, sărutări, promisiuni şi regrete…  

Afară ne-a întâmpinat aerul rece al unei toamne ce părea, doar cu o săptămână în urmă, că a uitat să-şi intre în drepturi. Am mers grăbiţi, înfofoliţi cu puţinul pe care-l aveam cu noi până în staţia de metrou. Acolo era cald, chiar foarte cald. Am călătorit împreună cu Liliana doar până la prima staţie. Aici, pe peron, am avut foarte puţin timp să mai vorbim. Ne-am dat întâlnire peste două zile, duminică 16 octombrie, orele 16, la Clubul Big Mamu. Urma să participăm la un eveniment similar: dublă lansare de carte, Andrei Pavel! Ne-am urcat în metrouri diferite, pentru direcţii opuse, având în gând şi în ochi, „cântecul culorii”. O rugasem pe Liliana să-şi scoată ochelarii şi, doar printr-o singură privire, fugitivă, am intrat în crâmpeie de cer senin de toamnă şi-n valurile mării învolburate de acelaşi anotimp…  

Referinţă Bibliografică:
CÂNTECUL CULORII LA MIJLOCUL TOAMNEI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 296, Anul I, 23 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!