Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Când umbra se face rouă de vis, cronică de Mariana Cristescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cronică de Mariana Cristescu 
  
CÂND UMBRA SE FACE ROUĂ DE VIS 
  
„Unde-mi e umbra, Ursei, Salcâmul aplecat? 
  
Umbra şedea sfioasă lângă mine, 
  
Vedeam şi dudul în care m-am urcat.” 
  
(„Umbra”, Puiu Răducan) 
  
Recunosc, nu-l cunosc personal pe Puiu Răducan. Dar încep să-l cunosc şi să-l îndrăgesc pe scriitor din postările pe internet, mulţumită fiind să constat, încă o dată, că talentul literar nu e condiţionat de diplomele ce atât de uşor (prea uşor!) se obţin, de la o vreme, de pe la unele facultăţi de profil.  
  
Din puţinele informaţii de pe internet, am reţinut doar că scriitorul „proaspăt pensionar” ar fi inginer, un oltean romantic, împătimit de scris şi de frumosul din lucruri, peregrin prin ţară şi prin lume în căutarea Fântânii cu apă bună pentru suflet. Mai ştiu, din mesajele pe care mi le trimite, din când în când, pe internet, că îşi poartă originile ţărăneşti cu distincţie nobiliară, primenindu-şi inima de fiecare dată când priveşte spre „trepiedul de aur” al copilăriei: Dudul, Ursei şi Salcâmul aplecat. 
  
Miraculos Dudul, frate bun cu „Copacul Gică” al lui Nichita, ori cu (păstrând proporţiile!) „caisul meu, Dănuţ, de-acasă”: „M-am născut cu un dud în curte. Cred că pe el am deschis eu ochii prima dată, când, pe tabula rasa au început să se aşeze informaţi, imagini, idei. Sta mândru într-un picior în mejdina cu Dumitru Iepure, din faţa casei părinteşti de la Ţepeşti. ( ... ) În acel dud, eu mi-am aşezat toată copilăria. Îmi păstra aşa de bine trofeul vieţii, încât nimeni nu ştia unde este ascuns, nimeni nu ştia că mi-am ascuns copilăria în dud. ( ... ) Mi-a fost fidel, m-a iubit la fel cum l-am iubit si eu. Toate bune până când, într-o zi, dudul meu cărunt, şi crăpat de greutăţile vremurilor, s-a repezit cu trupu-i bătrân în luciul spân al securii. (...) Dudul a dispărut, iar butucul mi-a gonit păsările casei, curcile, găinile, dar şi păsările cerului, piţigoii, mierlele şi alte surate care veneau adeseori să-mi privească, să-mi asculte şi să-mi cânte copilăria. Sângele dudului alerga printre clopote să-mi dea de ştire că mi-a părăsit ce aveam eu mai scump atunci.” 
  
Dudul, câinele Ursei şi Salcâmul aplecat sunt, aşadar, reperele lui Puiu Răducan în alcătuirea unor proze scurte, fermecătoare prin simplitatea şi sinceritatea naraţiunii. Nimic ostentativ în redarea limpede, tandră, profund emoţionantă, a relaţiei cu superbul său prieten lipsit de grai, Ursei, „un căţel rotofei, din naştere fără coadă, deci... ciont, o combinaţie roşu murdar-negru (care – n.n.) se apropia mereu de mine, de fiecare dată de fapt. Numai el venea la mine, mi se ridica pe picioare, încerca să mă muşte – aşa, în glumă. Îl luam în braţe, mă jucam cu el, îl rostogoleam prin ţărână. Se enerva, mârâia la mine. Era o adevărată jucărie. I-am spus mamei că îl iau acasă, la fel şi lui tanti Gheorghiţa. Fără nicio opoziţie, acest lucru s-a şi realizat. Sunt circa cinci decenii de atunci, amănuntele s-au mai pierdut, dar imaginea acelui câine, devotamentul lui, legătura sufletească dintre noi a rămas. Starea şi comportamentul lui Ursei nu s-a datorat unui dresaj anume, ci numai şi numai legăturii sufleteşti, legăturii noastre lăuntrice. Şi atunci, şi acum, aş zice că acea fiinţă nu trebuia să fie câine. ( ... ) Am crescut cu acel câine, cu acea fiinţă dragă. Nu îl legam. Nici atunci, nici acum nu sunt de acord cu priponirea animalelor, cu legarea lor. Fiecare fiinţă trebuie să aibă libertatea sa. Libertatea câinelui meu, a lui Ursei, erau curtea, satul, Valea Şasei, pădurile, dealurile. Ursei nu seamănă cu niciun câine. Ursei al meu este unicat. (...) Îi dăruisem toată copilăria, el, mi-o purta peste tot. ( ... ) Când treceam prin păduri şi îmi era aşa..., cum se spune, urât, Ursei venea lângă mine, se lipea de piciorul meu. Îmi dădea acest lucru, apropierea lui, o mare siguranţă. (...) Plecat de acasă fiind, la şcoală, şi apoi la serviciu, pe lângă toate dorurile Ţepeştiului şi familiei, era dorul de Ursei. (...) Acest dialog prin simţuri, acest dialog surdo-mut cu acest animal a fost esenţa, seva din care eu mi-am alimentat copilăria. (...) Moartea cheală, rece, neagră, urâtă şi spână, în acea noapte ne-a surprins şi mi l-a luat pe Ursei. Jale mare în sufletul meu. Am zis să-l mai ţin o zi în curtea casei, curtea unde a fost stăpân până aseară. M-am gândit să-l duc undeva în malul Şasei, să-i fac o groapă şi să-l depun acolo. A doua zi de dimineaţă, mi-am luat o parte din copilărie, am târât-o pe ududoiul ce ducea spre Şasa. I-am făcut o groapă mare, l-am depus acolo şi l-am predat Domnului cu procesul verbal. Adio, Ursei! Adio, prieten drag! Toată viaţa îmi vei lipsi!”. 
  
„După dudul din curtea casei părinteşti şi câinele Ursei, salcâmul aplecat din Sudos constituie cel de-al treilea stâlp al copilăriei din Ţepeşti” – mărturiseşte Puiu Răducan. - „Trepiedul acesta a făcut ca niciodată să nu mă consider orăşean, deşi, dintre cei peste 62 de ani de viaţă, la ţară, în Ţepeştiul meu minunat, nu am stat decât primii 14. (...) Când s-a aplecat, de când era aşa, nimeni nu ne-a spus, de la nimeni nu am aflat, deşi pe mulţi i-am întrebat. Era un copac destul de bătrân, cu o grosime în jur de 80 cm – foarte lung, paralel cu pământul, la o distanţă de acesta de circa 50 de centimetri. Era un copac parcă special. Era plecat aşa direct din rădăcină. Nu făcea nicio curbă, şi nici urme nu se vedeau în jurul rădăcinii – vreo ridicătură de pământ, că s-ar fi aplecat de acolo. Era drept ca lumânarea, numai că era paralel cu pământul. Nu trebuia să facem cine stie ce efort ca să urcăm pe ... spinarea domniei sale. Primăvara era locul de joacă al iezilor, care urcau şi ei pe el şi săreau jos de acolo. Se jucau până oboseau şi adormeau apoi care pe unde. Dacă ne culcam în lungul pomului pe acesta, ne înghioldeau iezii cu picioruşele lor, ne călcau peste tot, ca să-şi continue drumul, joaca pe enigmaticul salcâm. (...) În timpul odihnei iezilor începeam şi noi să ocupăm salcâmul, să-l obosim un pic. (...) Salcâmul nu mai este de mult. Nu ştiu cine l-o fi tăiat, dar a săvârşit o crimă acel om. I-aş fi dăruit eu orice, numai să lase salcâmul, să-mi lase salcâmul. (...) Nu mai este, dar l-am văzut şi-l văd mereu cu ochii copilului ce sunt. Am mers la locul unde a existat. Parcă eram într-un ALTAR. (...) Gândul la acest mirific plai mă face iară copil. Câtă nevoie avem să fim iară copii!”. 
  
Frumos copil mare este scriitorul vâlcean Puiu Răducan în aceste proze autobiografice pline de naturaleţe şi prospeţime, trimiţându-mă cu gândul, paradoxal, dar nu întâmplător, la Calistrat Hogaş, şi la jurnalul său „Pe drumuri de munte”, pagini antologice intrate, din nefericire, împreună cu autorul lor, în conul de umbră al uitării veacului XXI românesc. Nu întâmplător, zic, deoarece, recent, şi Puiu Răducan a încredinţat tiparului un jurnal de călătorie... din Sicilia, care merită toată atenţia cititorului. Dar acesta este alt subiect, pentru altă dată. 
  
În concluzie, avem de-a face cu un scriitor interesant, care... „creşte” sfidând anii şi arzând etape şi care, sunt convinsă, ne va oferi încă multe... surprize. 
  
MARIANA CRISTESCU 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Când umbra se face rouă de vis, cronică de Mariana Cristescu / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1079, Anul III, 14 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!