Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Suzana Deac         Publicat în: Ediţia nr. 330 din 26 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Când crezi că lumea e a ta
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când crezi că lumea e a ta 
  
De la mal nu părea foarte întins lacul Techirghiol. Stăteau unul lângă altul şi măsurau apa din priviri. 
  
-Nu-i aşa de mare distanţa, zicea Raul şi şi-a încolăcit braţul în jurul mijlocului ei. 
  
Mişcarea a îmbujorat-o şi simţea cum o mângâie soarele cu o miere dulce de salcâm. Poezia cânta în piept o melodie de dragoste, în care erau tineri şi frumoşi. Mai mult, erau liberi să facă ce doreau ... şi doreau să treacă în doi lacul din Techirghiol. Să mai aştearnă o performanţă la amintirile comune, una ieşită din comun. 
  
O vreme înotau braţ la braţ, pe urmă Ana nu-şi mai urmărea partenerul, se concentra asupra segmentelor de mişcare, să le facă cât mai perfecte, să-şi coordoneze bine respiraţia cu ridicarea capului din apă, vroia să fie riguroasă, să nu facă gesturi haotice sau redondante, doar mişcări care o ajutau să înainteze în siguranţă. 
  
Într-un târziu şi-a întors capul în căutarea lui, dar nu-l zărea nici în stânga şi nici în dreapta. Şi-a rotit capul brusc în spate să-l descopere la o distanţă considerabilă ... nu se poate să fi rămas atât de tare în urmă! Niciun bărbat nu rămânea în urma sa niciodată. Bărbaţii înoată mai rapid, cu mai mare forţă şi rezistenţă, cel puţin aşa ştia ea. Nu mai putea înainta, stătea pe loc încărcată cu gânduri. 
  
Are probleme oare la înot? Dar de ce i-a propus atunci, chiar el, această încercare? 
  
Este o provocare prea mare pentru el? Înota doar uşor, înaintând foarte lin, pândindu-l tot mai frecvent şi întrebându-se în acest timp, mai vine, se apropie de ea cât de cât? Ana înota bine, dar era conştientă că n-ar putea salva pe cineva, atâta putere şi siguranţă n-ar avea, iar ei se aflau în mijlocul lacului, unde niciun om nu se zărea, nimeni n-a cutezat să se îndepărteze atât de mult de mal. E lupta lor 
  
individuală, atâta poate, să se uite înapoi să-l verifice, să nu se sperie prea tare şi să îl încurajeze cât se poate de bine. 
  
-Merge? – striga către bărbat, care a mai recuperat din diferenţa dintre ei şi înota cu 
  
calm, fără precipitare. 
  
-Da, da, numai mai încet. 
  
-Nu-i nimic, încet şi bine! Te aştept! 
  
I-a mai venit inima la loc după acest dialog, a mai înaintat câte un pic ca să învingă distanţa până la malul celălalt, vroia să depăşească mijlocul apei şi să aibă cât mai repede sentimentul că acum e mai aproape de malul opus. Inima i se strângea şi îi făcea respiraţia mai haotică, iar apa nu se mai termina. I se părea aceeaşi distanţă de la mijloc pănă la malul celălalt, de zece ori mai mare, fiindcă timpul scurs s-a dilatat şi îi îngreuna judecata. Emoţiile o făceau mai nesigură şi mai puţin peformantă. Ea credea că va fi un fel de concurs, că va avea sprijin şi încurajare din partea lui, dar iată s-au schimbat rolurile şi trebuia să facă faţă la noile poziţii. Răspunderea trebuia acceptată şi împărţită. 
  
În sfârşit, el a învins distanţa dintre ei, iar Ana, distanţa până la mal care uneori i se părea că se îndepărtează. Inspirând aerul zgomotos, au păşit pe iarbă, pe malul opus, unde nu era plajă, nici nisip, doar verdeaţă sălbatică. Un refugiu pentru doi oameni scăpaţi din braţele grele ale apei. 
  
-Nu ai o ţigară? îl întreba pe Raul, fără să se gândească că nu avea de unde să aibă un pachet uscat la el. 
  
Apoi şi-a strecurat privirea între tufişuri ca să descopere un pâlc de muncitori retraşi la umbra copacilor, de la munca drumului, în arşiţa zilei. 
  
-Nu-mi daţi şi mie o ţigară? – se ruga Ana de ei. 
  
-Dar numai Mărăşeşti avem domnişoară, şi fără filtru! Nu cred că vă place! 
  
-Ce?? E cea mai bună ţigară! 
  
Refulată, trăgea cu sete din ţigară şi savura libertatea recâştigată cu preţul unei îngrijorări puternice. După o pauză cuvenită Raul o întreba încrezător: 
  
-Mergem înapoi tot înot? 
  
-Doamne fereşte! Am crezut că nu mai vii, am crezut că ai probleme, ai obosit şi nu mai reuşeşti să ajungi pe celălalt mal, am crezut ... ei, multe mi-au trecut prin minte, ce să mai zic? 
  
-Dar eu ştiu înota! 
  
-Da, am văzut! 
  
-Numai înot mai încet. 
  
-Ia, spune-mi, ai mai trecut vreodată acest lac, fiind localnic? 
  
-Nu, niciodată. 
  
-Şi de ce nu mi-ai spus şi mie? Trebuia să fi ştiut acest lucru, nu crezi? 
  
-De ce? Atunci nu mai veneai cu mine! Nu mai aveam această performanţă obţinută şi emoţii împărtăşite! Pentru mine a fost frumos şi de neuitat. 
  
-Emoţionant? Da. De neuitat? Cu siguranţă! Dar frumos? Nu, a fost chinuitor pentru mine. 
  
-Şi acum ce facem? 
  
-Ne întoarcem pe uscat. 
  
-Dar avem mult de ocolit! Trebuie să ieşim la şosea şi de acolo încă câţiva kilometri, pe o asemenea căldură! 
  
-Nu contează, cum o fi! 
  
-Hai, mai gândeşte-te, tu eşti în stare să te întorci prin apă? 
  
-Euu? Cum să nu! 
  
-Atunci, cum am venit, ne şi putem întoarce! a răspuns Raul, sigur pe el, am şi eu o experienţă palpitantă cu tine ... ce zici? - şi din nou a cuprins-o cu tandreţe, rugându-se de ea din priviri. 
  
-Dar eu nu te mai aştept, să ştii! 
  
-Bine, bine, fiecare merge în ritmul lui, am înţeles – zâmbea tânărul îngăduitor. 
  
Înapoi drumul a fost mult mai uşor, ca întotdeauna, distanţa cunoscută pare mereu mai mică decât cea necunoscută. El înota mai repede, iar Ana mai lăsa din elan, cu mişcări armonizate înaintau unul lângă altul, astfel şi curajul li se consolida, dar şi plăcerea trăirii comune creştea. 
  
Faleza era împărţită în trei spaţii, la mijloc era plaja mixtă pentru femei şi bărbaţi, în dreapta erau bărbaţii nudişti, iar în stânga femeile nudiste. Ana înota cu capul scufundat în apă, iar când respira, vedea doar vag. Se tot întreba de ce zăreşte în faţă mai multe persoane adunate şi toate cu ceva negru în faţă, în acelaşi loc?! Îl auzea pe Raul, strigându-i ceva. A încetinit ritmul, şi-a ridicat capul din apă, ştergându-se la ochi şi holbându-se în acelaşi timp. A uitat că trebuia să ia direcţia câtre terenul din mijloc, or ea se apropia la o distanţă mică de bărbaţii goi, care stăteau în apă doar până la genunchi şi rânjeau spre ea. Ruşinată, schimba brusc direcţia şi nici nu se uita în urma zâmbetelor satisfăcute. 
  
Nici acum nu ştie de ce stăteau bărbaţii astfel, numai dacă nu vroiau să facă un pic de exhibiţionism în faţa femeilor, care erau în preajmă sau aşa vedeau şi ei mai de aproape, nudistele din depărtare. 
  
Raul râdea de stângăcia fetei şi se scuza, el a încercat s-o avertizeze, dar ea nu-l auzea. 
  
Se amuzeau amândoi că Ana nu înţelegea punctul negru etalat pe fiecare corp, nu-şi putea explica de ce era imaginea lor la fel, fiindcă ea nu era obişnuită cu nudiştii şi cu departajarea malului pe diferite secţiuni. Dar ce se mai distrau bărbaţii de naivitatea ei şi o aşteptau cu tot tacâmul la vedere. 
  
Seara admirau apusul de soare pe plaja din Eforie Nord. Culorile se topeau în zare, formând fâşii de voal, acoperind trupul cerului cu atingeri senzuale. Peisajul ceresc era inedit, fata se simţea într-o pictură uriaşă, în care culorile o cuprindeau cu respiraţia lor artistică. Muzica valurilor nocturne îi apropia tot mai tare, agitând amintirile de peste zi în simţurile lor. Sărutul nisipului îi încolăcea în dorurile trupului, stând nuzi în faţa atâtor oglinzi strălucitoare. Nu-i vedea nimeni, cel puţin aşa credeau, iar acel moment electrizant s-a produs doar în corpul lui, intensificând furnicăturile expediate în toate direcţiile. Relaxarea a fost plăcută şi pentru ea, mulţumită cu conştiinţa dăruirii, sub un cer încărcat de nestemate. Poate chiar dezvăluirea sa în faţa mării zgomotoase şi a bărbatului puţin interiorizat, o împiedicau să simtă aceeaşi plăcere carnală.  
  
Nu era prima dată şi oricum se mulţumea cu aspectul sufletesc al contopirii sale cu valurile, stelele şi trupul bine clădit, cu un bronz de indian, care o atrăgea. 
  
Se întreba, oare cu câte fete a făcut dragoste Raul, pe acest nisip, care o mângâia acum pe ea, prin toate curburile. 
  
* 
  
Camera era micuţă, dar era a libertăţii, o puteau orna după gustul lor, oricum nu avea nimic drăgălaş, personalizat ... atracţia dintre ei era singura atracţie puternică ... nu ştia cum a ajuns acolo, ştia că de bună voie, nu ştia ce caută şi mai puţin ce va găsi, este foarte greu de multe ori, chiar imposibil să armonizezi aşteptările cu iluziile, impresiile cu cometele de pe cer, reacţiile vin ca nişte fulgere şi te adaptezi, doar n-o să te duci la geam sau la uşă să strigi că nu-i bine, orice atingere în adâncime doare, atunci când orice atingere la suprafaţă e plăcută, niciun contact cutanat nu prevestea iadul, ce iad, când se aşteptau la frumosul din ei multiplicat cu îmbrăţişarea stelelor nocturne şi de peste zi, agăţate între timp pe pereţii goi şi nepersonalizaţi ai camerei albe de refugiu. Erau în mijlocul încăperii aşezată în mijlocul staţiunii Techirghiol, erau în univers şi universul nu întârzia să se rotească cu ei într-o lume absurdă, blândeţea se transformase în violenţă fără voinţă, nimeni nu forţa pe celălalt, dar sângele se prelingea ca într-un război făcut pe timp de pace, iar participanţii se întrebau: de ce? De ce? 
  
Ea tăcea o vreme şi se retrăgea în fildeşul său alb, ori de câte ori se apropia el, ea se contracta cu frică şi previziune ... de ce? De ce?... doare ... ce te doare? ... atingerea ta în adâncime ... ce să fac atunci?...avea douăzeci şi cinci de ani, iar ea cu un pic mai puţin, şi era toată o părere de rău ireversibilă, vedea scântei în loc de stele, mâl în loc de pământ. 
  
Care ar fi remediul, prinţesa plaiurilor nordice?  
  
Durerile o dominau, pereţii se umpleau cu umbrele crengilor nocturne, o înţepau, o răneau, iar întrebările străine dansau pe candelabrul care se învârtea cu camera, cu ei, pe un carusel ameţitor până când un ţîpăt din noapte a oprit caruselul trupurilor îngemănate, îmbrăţişarea s-a dizolvat ca o pereche de cătuşe desfăcute instantaneu, trăsăturile nu râdeau, se adunau în riduri bătrâneşti peste minute, clipa greu îşi dezvăluia secretele în faţa celor doi, peste care au căzut morminte ...  
  
-Eşti virgină? 
  
-Nu 
  
-Şi atunci? 
  
-Nu suntem croiţi unul pe măsura celuilalt. 
  
-Şi atunci?  
  
-O luăm totul mai uşor, doar experimental ...  
  
* 
  
-Ana, vreau să-ţi spun ceva. 
  
Ana şi-a ridicat privirea la frumoasa tânără de la recepţie, care avea un păr blond şi creţ, atât de bogat că ar fi ajuns şi pentru două femei. 
  
-Te ascult, Ileana. 
  
-Numai când vom fi singure. Raul va pleca oricum la contabilitate cu nişte acte. 
  
Devenea tot mai neliniştită, nu intuia ce secret i se va încredinţa. 
  
-Acum suntem numai noi două, dar te rog mult să nu mă dai de gol în faţa lui Raul, că noi suntem colegi şi trebuie să ne înţelegem bine. 
  
-Bine. Despre ce e vorba? 
  
-Ori de câte ori vii la mare, el scoate o sumă însemnată din dulapul de fier. 
  
-Vai ...  
  
-Întotdeauna a pus banii înapoi când a primit salariul, dar mi-e frică, dacă avem un control inopinat vreodată, ce se va întâmpla, cum va explica sustragerea de bani? 
  
Ana se bâlbâia de spaimă, vestea a surprins-o şi a speriat-o la culme. 
  
-Şi de câte ori am vrut să plătesc, mereu mă refuza că are el bani destui. 
  
-M-a rugat să nu spun la nimeni de împrumuturile lui ilegale, iar eu nu vreau să-i fac niciun rău, suntem colegi şi colaborăm cât se poate de bine. 
  
-Şi când mă gândesc cum mă mândream cu pachetele lui de ţigări în faţa colegelor de cameră de la Timişoara, lunar îmi trimitea un cartuş de ţigări de BT, Luna şi Com amestecate. Serveşte şi colegele, îmi spunea, iar ele se uitau cu admiraţie la mine: un asemenea cavaler, mai rar! 
  
-Da, într-adevăr vrea să fie un cavaler cu tine! Te iubeşte mult! 
  
-Dar eu nu vreau să joace rolul unui om înstărit, atunci când numai un salar modest are şi el ca şi tine, iar eu numai o bursă, transformată în cartelă de masă şi cazare şi încă 5 lei, că odată am şi întrebat secretara, pentru ce sunt prevăzuţi cei 5 lei şi mi s-a răspuns că pentru pastă de dinţi, cremă de ghete şi Viaţa studenţească, ziar obligatoriu pentru studenţi bursieri. Nu ştiu dacă l-am citit vreodată. Nu ştiu dacă l-a citit vreodată cineva, dar trebuia să-l cumpărăm. Îi plăcea să se scalde în amintirile vechi după o veste şoc ca asta. 
  
* 
  
În luna decembrie a primit invitaţia lui Raul, era cavaler de onoare la o nuntă turcească şi o ruga să meargă cu el. Nu-l putea refuza şi s-a dus la mare în timpul iernii să vadă ce vânt crud bate pe mal; cu frizura stricată, dârdâind în rochia de nuntă, abia aştepta să ajungă la local. Litoralul i-a făcut o impresie urâtă, abia atunci realiza că pentru ea marea însemna soare, apă albastră sau verzuie cu valuri veşnice şi vapoare albe sosind sau plecând sub cerul limpede. 
  
Nuntaşii o scrutau din priviri, nu ştiau cine e, iar alţii pe motiv că ştiau că e prietena lui Raul, din Ardeal. Au stat la mijloc în locuri centrale. Ascultau muzica turcească ce era neobişnuită pentru urechile ei şi admirau dansul mirilor. La sfârşitul producţiei se duceau nuntaşii la mireasă şi o împodobeau cu diferite bancnote în păr, în piept, sub breteluţe şi toată lumea radia de fericire. 
  
La microfon se auzea o voce clară de bărbat: 
  
-Şi acum invităm la dans cavalerul de onoare şi domnişoara de onoare! 
  
Ea se uita contrariată la Raul, spera că nu e vorba despre ei doi, mai ales că nici nu a prevenit-o în acest sens. 
  
-Nu ştiam nici eu, se apăra, surprins şi el de evenimente. Hai, că ne descurcăm, încuraja prietena, care nu ştia cum a ajuns pe ringul de dans în privirile românilor şi ale turcilor. Parcă era la un examen, dar muzica a pornit şi ei trebuia să danseze. Prima dată în viaţa ei, dansa pe muzică turcească, noroc că-i plăcea dansul şi că a fost atentă la mişcările mirilor. La început mai ruşinată, apoi tot mai deliberată încerca să facă faţă cu succes tradiţiei. Şi-a ridicat braţul drept deasupra capului într-o mişcare gingaşă şi înconjura în paşi mici şi delicaţi partenerul, apoi cu mâna stângă la fel în direcţia opusă, de fapt ei se învârteau în cerc cu câte o mână ridicată, i se părea la un moment dat că melodia nu se mai termină. În sfârşit a sosit momentul relaxării, când glasul deja cunoscut răsuna la microfon: 
  
-Şi acum cinstirea domnişoarei de onoare! 
  
Prea de tot, se gândea în sinea ei, iar timpul mort i se părea o veşnicie, îşi înhipuia ce ruşine îi va fi dacă nimeni n-o cinsteşte. După o pauză de suspans o copleşeau nuntaşii cu bancnote mari şi noi, iar cei doi în ovaţiile celor din jur puteau să părăsească în sfârşit ringul de dans. 
  
-Ce facem cu banii ăştia? 
  
-Îi dăm muzicanţilor! 
  
-Musai? întreba Ana, i-ar fi plăcut să păstreze o parte, că doar au lucrat pentru ei pe cinste. 
  
-Nu, nu-i putem păstra, îi dăm pe toţi la muzicanţi, aşa-i obiceiul. 
  
Restul serii l-au petrecut dansând şi povestind, dar de data asta dizolvaţi în mulţime. 
  
* 
  
-Hai să mergem la agenţie să-ţi cumpăr biletul de avion până acasă la tine.  
  
-Dar eu pot merge şi cu trenul aşa cum am venit, e mai ieftin. 
  
-Nu, insist, te duci cu avionul, nu e aşa de obositor. Dar ştii ce?! Şi eu vin cu tine! 
  
-Dar numai tata e acasă. 
  
-Vreau să-l cunosc. 
  
-Dar eu nu stau acasă la Sibiu, mă întorc foarte repede la facultate, la Timişoara. Ana nu ştia ce motive să găsească să-l facă să se răzgândească, dar prietenul era de neclintit. 
  
-De fapt, tu ştii de ce vin ca să fiu cât mai mult timp cu tine. Mi-eşti dragă şi nu vreau să te pierd. 
  
-Oricum ne desparte o mare distanţă. 
  
-Dar ne şi uneşte în acelaşi timp. Uite ce drăguţă ai fost, ai venit pentru nuntă de dragul meu. Trebuie să-ţi mulţumesc într-un fel. 
  
Şi au călătorit împreună până la Sibiu. Acolo Raul nu a stat mai mult de o oră, avea avion înapoi. 
  
* 
  
De ziua lui, pe care o avea în martie, Raul din nou a invitat-o pe Ana, pe litoral. Când trenul se apropia de Eforie Nord, ea se pregătea să coboare, apoi să ia un autobuz către Techirghiol. În sfârşit în faţa sanatoriului care avea o clădire impozantă şi ascundea amintiri frumoase! Punându-şi mâna pe clanţă, se uita prin uşile de sticlă spre recepţie, să-l vadă cât mai repede pe Raul. Scena din vizorul ei i se părea stranie, erau doi poliţişti şi un civil şi se părea că discută lucruri foarte serioase. Ana n-a avut puterea să apese clanţa, a reevocat în mintea ei convorbirea cu Ileana, colega lui Raul. O vedea pe acea fată, scuturându-şi părul de soare, acum zice NU, ea nu-i vinovată, iar privirile se agaţă de El, care e palid, pierdut, cu probleme de comunicare, arată către seiful deschis. Ana simte că are picioare de plumb. Cineva o întreabă: 
  
-Ce faceţi domnişoară, vreţi să intraţi sau nu?! 
  
-Nu... 
  
Şi se dă la o parte cu privirea pironită la scena din holul hotelului. Nu se mişcă. Simte că s-a oprit mecanismul interior, nu mai gândeşte. Trebuie să facă ceva, dar ştie, nu poate vorbi, nu poate înainta, nu se poate retrage, nu poate ataca, nu se poate apăra ... până nu mişcă piatra aceea uriaşă care s-a pus din senin pe inima ei şi o trage în jos către pământ ... respiră cu plămânii altora, gândeşte cu creierul altuia, inima-i dată pe moment altora, aşteaptă ajutor, chiar şi o îmbrâncire zdravănă i-ar folosi să reacţioneze. 
  
-Tiu-tiu-tiu şuieră lampa unei maşini de poliţie, pe stradă, nu mai rezistă şi-şi întoarce capul, ce se mai întâmplă oare? Dar maşina se îndepărtează, iar Ana caută drumul în direcţia opusă sanatoriului. 
  
Suzana Deac 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Când crezi că lumea e a ta / Suzana Deac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 330, Anul I, 26 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Suzana Deac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Suzana Deac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!