Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



CÂMPENI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Avem o ţară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbaţi nemuritori./ Şi unde stau de veacuri laolaltă/ Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.”  
  
Radu Demetrescu Gyr 
  
La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în judeţul Alba, la 77 de kilometri distanţă de reşedinţa de judeţ - Alba Iulia, am ajuns împreună cu părinţii. Aveam pe atunci vreo trei anişori. Eram trupeşte şi sufleteşte precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri şi taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în acţiunile lor, mai puţin oscilanţi, mai reci. Eu, priveam şi reacţionam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simţurile.  
  
Deseori mă plimbam, de mână cu părinţii, prin acea parte a văii Arieşului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinţi ale soarelui.  
  
Arieş, în limba latină Aureus (monedă romană de aur), izvorăşte din Munţii Bihorului şi se varsă în Mureş, traversând judeţele Alba şi Cluj. Râul străbate Ţara Moţilor, o regiune rustică plină de farmec, unde se mai păstrează locuinţe vechi din lemn, precum şi multe obiceiuri strămoşeşti, iar locuitorii se numesc moţi, denumire ce vine de la chica, moţul de păr pe care îl purtau în trecut bărbaţii din bazinul Arieşului. Bazinul râului cuprinde o regiune minieră foarte importantă – Roşia Montană, Baia de Arieş şi Bucium - bogată în aur, argint şi alte minerale.  
  
Oraşul Câmpeni este un oraş cu mare încărcătură istorică, datorită luptelor sociale ale moţilor din secolele XVII – XIX; este o localitate cu o mare rezonanţă emoţională în sufletul multora, pentru frumuseţea peisajului, dar mai ales pentru personalităţile care au marcat profund istoria neamului românesc, cum au fost marii eroi Horea, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei pentru drepturi sociale şi naţionale de la 1784-1785 şi Avram Iancu - Crăişorul Munţilor – care, prin personalitatea sa excepţională şi-a adus o contribuţie la evenimentele din anii revoluţionari 1848-1849.  
  
Avocat de profesie, Avram Iancu a avut un rol activ în revoluţie, la acei numai 24 de ani ai săi. Făcea parte din fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, a ştiut şi a putut să adune ţăranii din jurul Câmpeni-ului; a iniţiat şi a organizat adunările de la Blaj din anul 1848 şi a condus cetele înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni care au luptat pentru desfiinţarea iobăgiei în Transilvania şi libertatea naţională a românilor. El a fost, de fapt, conducătorul moţilor în anul 1849, când a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth. Şi deoarece dragostea nu cunoaşte graniţe, alungă ura şi ia în braţe frumosul sentiment al sacrificiului, iubita Crăişorului, o tânără maghiară din Abrud, i-a salvat viaţa în momentul (1848) când maiorul maghiar Hatvani a vrut să-l prindă chiar în casa tatălui fetei. Aceasta l-a scos pe Crăişor prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva. Se spune că a fost o bătălie sângeroasă pentru eliberarea Abrudului ocupat. Crăişorul munţilor a murit în 1872 şi a fost îngropat la Ţebea, un sat din judeţul Hunedoara, mormântul lui aflându-se lângă Gorunul lui Horea, un stejar vechi de circa 400 de ani. Sub acel copac Horea îi chemase la luptă pe moţii iobagi, în anul 1784. Au rămas amândoi în amintirea oamenilor ca mari luptători pentru emanciparea neamului românesc.  
  
Un ziar londonez, scria la acea vreme: „Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat”.  
  
Horea, dar şi Avram Iancu i-au inspirat pe mulţi poeţi şi prozatori. Liviu Rebreanu a fost pasionat de istoria românilor, preocupat şi de evenimentele răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, de premisele izbucnirii ei, de desfăşurarea ostilităţilor şi a căutat să explice de ce totul s-a terminat atât de tragic şi fără obţinerea drepturilor mult visate, în romanul său istoric „Crăişorul Horia”, romanţând faptele, Horia având momente de cumpănă, coşmaruri în care se visează pedepsit, o întreagă zvârcolire a sufletului său este descrisă de autor. Scriind despre copilul născut cu destinul său tragic dar glorios, Rebreanu afirma: „Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră până a nu împlini anul. Fiindcă se născuse între Crăciun şi Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viaţă. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, până şi împăratul.” Îl descria astfel: „ ... drept ca totdeauna, cu căciula neagră apăsată puţin pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea oţelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu sumanul negru tivit şi înflorit cu şireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălţat cu cizme cu turetcii moi şi încheiaţi numai până deasupra gleznelor.”  
  
Scriitorul Dumitru Velea citează cuvintele lui Eminescu dintr-o scrisoare: „Panule, tu ştii că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un şir neîntrerupt de martiri ... ” Lui Horea îi dedică Eminescu, versurile: „Să privească Ardealul lunii i-e ruşine/ Că-a robit copiii-i pe sub mâini streine/ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceaţă/ Îşi ascunde trista galbena ei faţă./ Horea pe-un munte falnic stă călare:/ O coroană sură munţilor se pare...” 
  
Horea luptase pentru popor, dar trădarea a jucat un rol determinant în înăbuşirea răscoalei. 
  
***  
  
Îmi amintesc ca prin vis ... Aveam de acum patru ani când mă aflam în casa în care locuiam, într-o cameră cu glasvand. La deschiderea acestuia, în faţa ochilor mei apăruse bradul de Crăciun, imens, până în tavan, luminat de mici lumânărele, globuri strălucitoare şi alături, Moş Crăciun aşezat pe un scaun, întâmpinându-mă cu un râs zgomotos şi rugându-mă să mă apropii. Mă aflam în braţele protectoare ale mamei, tremuram de teamă şi auzeam cum Moşul mă ruga să-i spun o poezie. Printre lacrimi şi sughiţuri i-am spus o poezioară. Ce i-oi fi spus, nu ştiu. Mi s-a povestit mai târziu că m-am oprit din tremurat şi din plâns, în momentul în care, de sub mantia lungă şi roşie a Moşului, am zărit pantofii negri de lac ai bunicului...  
  
Pentru familia mea Câmpeni-ul era un loc minunat, cu multă linişte şi aer curat. Oamenii de aici erau cinstiţi, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moţii nu puteau fi călcaţi în picioare. Părinţii găsiseră aici oameni cu principii şi valori autentice. Dovadă că la Roşia Montană în vremurile de curând trăite, ca de altfel şi în alte părţi ale ţării, au existat luptătorii anti-comunişti din munţi şi eroii din decembrie 1989 care au luptat pentru libertate şi dreptate, pentru respectul faţă de om, păstrând în suflete un puternic sentiment patriotic. 
  
Tatăl meu administra extracţia sării, inspecta extracţia aurului de la Roşia montană - o localitate minieră situată în Valea Roşiei, străbătută de râul Roşia bogat în minerale, în special fier care îi dădea o nuanţă roşiatică. Localitatea avea o existenţă milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de istoricul grec Herodot, de eruditul imperiului roman Plinius cel Bătrân, de istoricul roman Titus Liviu, şi era una din cele mai vechi localităţi cu tradiţie în exploatarea metalelor preţioase din Europa. Localitatea a fost înfiinţată de către romani în timpul domniei lui Traian, ca oraş minier. Legenda Întemeierii Roşiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanţa care venea cu caprele pe un deal. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare, dându-şi seama că era de aur. În urma acestei legende, una din fostele galerii a primit numele Cotroanţa. În galeriile minelor au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 d. Cr., atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior - Roşia Montană de azi, Abrudul fiind numit Alburnus Minor. Dar, la Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Se spune că înfrângerea Daciei în 106 d. Cr. a adus imperiului Roman tone de aur şi argint, considerată cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului.  
  
Aurul, considerat la începuturile descoperirii sale ca metal sacru, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii şi al obţinerii puterii în lume ... Fascinant prin strălucire asemeni soarelui, maleabil şi ductil – adică bătut şi întins fără a se rupe, bun conducător de căldură şi electricitate, solubil în apa regală (amestec de acid clorhidric cu acid azotic) şi cianuri alcaline, aurul este cel mai nobil, îndurător şi preţios metal. 
  
*** 
  
Într-o zi tata mă dusese să vizitez şteampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor în procesul de extracţie a aurului. Ce puteam înţelege la acea vârstă de cinci-şase ani? M-a impresionat apa care curgea pe şteampuri, zgomotul ei şi formele pietrelor care purtau cu ele aurul strălucitor, bogăţia ţării. În urma vizitei, ştemparii făcuseră o machetă pentru copila şefului, cu şteampuri, apă şi pietre încrustate cu aur. Macheta a stat în casa noastră mulţi ani de zile, până când părinţii au trebuit să restrângă spaţiul de locuit şi pe atunci ... a dispărut. Îmi povestea, mai târziu, cum în timpul Primului Război Mondial multe mine s-au închis, minerii au fost trimişi pe front, iar, după război a trecut ceva timp până când mineritul a revenit la ritmul anterior războiului şi s-a recuperat tot ce s-a pierdut. „Pe atunci, îmi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la şteampuri; era folosită forţa apei, care înlocuise forţa animală sau umană folosită pe vremea romanilor. Munca o făceau ştemparii, bărbaţi dar şi femei. Se folosea diferenţa de nivel pentru curgerea apei, aşa încât şteampurile erau amplasate în cascadă de-a lungul văilor, apa folosindu-se la zdrobirea şi separarea aurului. Totul era organizat ca pe bandă rulantă. De atunci tehnica a evoluat, şteampurile au fost puse în mişcare de motoare electrice ... ” 
  
Din moşi strămoşi, iată, această bogăţie a fost exploatată raţional şi nu a fost uitată. Ţara noastră stă pe tone de aur, este necesar doar să veghem a nu se distruge această bogăţie în numele lăcomiei. Nu putem acţiona nici în mod egoist, neavând respect pentru vremurile trecutului, dar nici fără să gândim la avantajul tehnologizării, pentru cei care sunt în viaţă şi pentru generaţiile viitoare. Cred că ţara noastră ar avea de câştigat prin exploatarea eficientă şi folosirea proceselor tehnologice moderne, prin încheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, ţinându-se cont de faptul că Roşia Montană este o suprafaţă minunată de pământ cu floră carpatică şi cu o populaţie densă în satele respective. Oare nu se pot face lucrări cu propuneri şi soluţii de extragere a metalelor preţioase fără să se folosească substanţe toxice pentru mediu? Credinţa mea este că lucrurile trebuie să se mişte din loc şi totul să fie făcut în folosul ţării şi al protejării vieţii oamenilor. Să nu ne batem joc de aceşti munţi care poartă aur în pântecele lor şi ... să nu mai cerşim „din poartă-n poartă!”  
  
*** 
  
Peste mulţi ani am plecat în regăsirea timpului pierdut, am ajuns în Câmpeni, am căutat casa în care mi-au spus părinţii că am locuit, m-am uitat din stradă şi, ca şi cum aş fi văzut un film cândva, aşteptam să văd la una dintre ferestre pe cei doi părinţi, tineri şi frumoşi cum erau ... Ne-am urcat în maşină şi am plecat mai departe. Foarte aproape de Câmpeni, la aproximativ 15 km distanţă, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Peştera Scărişoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea gheţar subteran ca mărime din lume. Peştera, la 40 de km distanţă de Câmpeni, se află la o altitudine de peste o mie de metri şi este renumită datorită prezenţei în interiorul ei a unui gheţar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune că în peşteră trăia, în vremuri vechi, un balaur care fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Găina şi le ascundea într-un palat de gheaţă pe care niciunul dintre localnici nu avuseseră ocazia să-l vadă. Dar, cum orice legendă este o povestire tradiţională transmisă, de obicei, pe cale orală, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, întrucât legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, adevărul neputând niciodată fiind dovedit. Chiar viaţa fiecăruia dintre noi pare a deveni o legendă ... Împăratul roman Marcus Aureliu spunea: „ unii mai sunt pomeniţi câtva timp, alţii devin legendă ... ” iar alţii încetează a mai fi şi legendă. Peştera este împărţită în mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzaţia pe care am avut-o vizitând această Peşteră, a fost a unei lumi de basm, nimic nu părea natural, ci spectacular, fantastic. După ce ne-am răcorit în Peşteră, temperatura ei fiind în jur de un grad, am ieşit la suprafaţă. Era cald, era vară şi le-am povestit celor cu care venisem despre Târgul de fete de la Găina, ceea ce ştiam de la părinţi. Nu ne mai puteam încumeta să urcăm muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar în atmosfera fantasticului acestor locuri ale moţilor.  
  
Cât am stat în acest orăşel, părinţii nu puteau lipsi de la frumoasa sărbătoare a Târgului de fete de pe Muntele Găina. Se spune că este politicos şi instructiv să încerci să cunoşti tradiţiile locului în care trăieşti şi să te adaptezi lor. Aşa au şi făcut. Dar mergând la sărbătoarea Târgului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic românesc, şi-au dat seama şi de diversitatea, bogăţia şi frumuseţea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: „Creaţia folclorică este un proces nedisociat de subconştientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul”. Târgul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Există şi aici mai multe legende legate de zona muntelui. Şi cum întotdeauna mi-a plăcut legenda - mitul care amestecă cerul cu pământul - am fost foarte atentă şi la această legendă a muntelui Găina. Se spune că înainte, când moţii se ocupau cu extragerea aurului, o găină de aur venea din mină şi se aşeza în vârful muntelui, unde era cuibul său în care erau ouă de aur. Locuitorii au vrut de multe ori să o prindă, dar găina fugea, luând cu ea şi aurul din munte ... Mă întreb: Oare nu mai vin şi acum nişte „găini” să ne fure aurul? Că de ştiut, ştim bine că el există acolo. În prima zi a târgului, feciorii veneau să petreacă şi abia a doua zi veneau fetele şi nevestele şi atunci se încingea dansul. La târg participau fetele de măritat şi fetele mari (câte or mai fi rămas acum?) şi care doreau să fie peţite. Fetele care luau parte la târg se pregăteau din timp, pentru că luau şi zestrea cu ele. Cel mai important moment era şi a rămas târguirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu fir galben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. După ce cădeau la înţelegere, fata era invitată la joc şi apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Moţii aveau credinţa că cele târguite pe culmea Găinii aduceau noroc. Femeile cântau din bucium chemând oaspeţii, anunţând începerea sărbătorii, fiindcă tulnicele se foloseau, în general, pentru semnale, chemări. Un loc - simbol a fost şi a rămas, acest munte supranumit şi Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cântec, de dans.  
  
Tulnicele - vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confecţionate din trunchiuri de molid fără noduri, scobite înăuntru şi apoi legate cu cercuri de lemn, iar între cercuri au diferite desene populare. Şlefuite de mâinile ţăra¬nilor, cu lucrătură minuţi¬oasă şi delicată, sunt făcute din dra¬goste de frumos, cu în¬crus-tări şi desene fermecătoare prin simplitatea lor. Tata îmi spunea de cei care fac desenele, că le fac de fiecare dată imaginând altceva, şi eu îmi închipuiam că ei sunt asemănători poetului care de fiecare dată, deşi simte la fel, găseşte alte cuvinte să-şi exprime simţirea. Dar ce nu făceau harnicii locatari ai acestui ţinut! Femeile duceau cofiţele cu apă sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de băut era păstrată în casă într-o aşa numită doniţă, un fel de găleată lucrată din lemn şi care avea un capac. Când mi-era sete trebuia să aştept ca mama sau servitoarea să umble la doniţă şi să-mi umple cana cu apă. Rufele se spălau, îmi amintesc, şi am şi o fotografie, într-o copaie din lemn, lucrată şi ea cu măiestrie, care folosea şi la îmbăiat.  
  
A fost cândva, dar astăzi nu mai este ... Pe-aici, mi-s nişte ani rămaşi cu câteva amintiri răzleţe, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit în colţul unui perete din casa noastră, tot până când spaţiul de locuit al familiei noastre a fost restrâns. Mă uitam uneori la lucrăturile delicate, colorate în culoarea cojii arborilor şi mi se părea că seamănă cu o poezie scrisă; suflam uneori în tulnic şi mi se părea că sunetul era jalnic, suna a dor, a înstrăinare ... Îmi inspira un sentiment de tristeţe, de regret, precum cântul specific poporului român, acea „Doină ce străpunge timp şi univers/ doină ce e şoapta Tatălui Ceresc/ doină ce poetul a numit-o vers/ doină ce mai ţine neamul românesc ... ” Da, tulnicul suna a jale ...  
  
Nu ştiam, însă, la acea vreme, dar menţionez acum, faptul că cea mai veche scriere din Europa (atestată arheologic în 1961) a fost în satul Tărtăria din comuna Săliştea, pe râul Someş, în acest judeţ binecuvântat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tăbliţe din lut ars inscripţionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decât cele sumeriene, trăgându-se concluzia că „sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii, şi ducând cu ei o scriere deja cunoscută”. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri ştiau să scrie acum 7000 de ani. În 2003 a fost ridicat un monument drept mărturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, în ţara noastră - România. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CÂMPENI / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 978, Anul III, 04 septembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!