Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Camelian Propinaţiu         Publicat în: Ediţia nr. 605 din 27 august 2012        Toate Articolele Autorului

Camelian PROPINAŢIU - POSTROMÂNISMUL (2) – NECHEZOLII DE AMBE SPEŢE ŞI POSTACUL INTELECTUAL PUBLIC
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Un asemenea cerc vicios e că ieşind noi românii din bolşevism cu o intelectualitate şubrezită, inclusiv la capul de somon afumat dar împuţit deja, râvnit însă de atâţia pescuitori în Ţara lu' Peşte, nu să-l adore ci să-i ia locul, ne-au copleşit, nu cărturarii sfioşi cari din bun-simţ ecologic nu compilează cărţi noi, nici măcar diplomectualii de carton cu instinct conservator de să nu se afişeze, ci mai energici, mai răi, mai demagogi, mai zgomotoşi şi decât cărturăresele, tocmai nechezolii! 
  
Or, Nechezolii nu trebuie confundaţi cu intelectualii al căror surogat sunt, nici cu diplomectualii de carton subţire sau cu invizibilii microintelectuali, nici cu sfioşii cărturari care doar citesc (şi, dacă scriu, o fac sub semnul voios al diletantismului asumat), nici cu idealul lor arivist de popularitate, cu megaintelectualul, al cărui prestigiu momentan e aşa de sus încât, mediatizându-şi vreunul vreo indignare, câte un băgător de seamă se poate întâmpla să raporteze de ea Stăpânului său baron local, corsar mobil, shogun, mikado, nabab străin sau mogul agatârş şi atunci să erupă heirupist ceva pe plan decizional, mediatizabil până la Bruxelles sau Strasbourg, cum că s-au luat măsuri de natură a rezolva operativ neregulile semnalate. Iar consecinţa poate fi ghinionul firii contemplative de a ajunge cineva, cândva, Megaintelectualul nefiind un om, o persoană care merge la privată, ci o structură, o formă cu fonduri structurale variabile, o înfiripare ca a cristalelor lichide, o entitate dintre făpturile neantului, în pielea căreia azi poţi intra, să fii tu megaintelectual peste toţi, iar mâine poţi să ieşi, azi te curtează atâţia, iar mâine sau decedat nu te va mai băga nimeni în seamă, nici măcar ca să te înjure din nou de morţii familiei. 
  
De aici se înfiripă o structură relativ mititică, dar nu insignifiant, faţă de Autoelită, se poate lesne observa, o echipă de unsprezece megaintelectuali fiind mai mult decât suficienţi pentru a face istorie, adică Epocă, sau pentru a da greutate maximă capului unei jalbe online deşchise. De aceea, intelectualii zişi publici, analizaţi ca nişte cutii negre cu zurgălăi asupra efectului strigării cu aspiratorul în pustiu, nu ne mirăm dacă, şi în cazul în care şi-ar folosi întreaga activitate civică pentru autopublicitate, ei numai uneori dobândesc, şi numai vremelnic, statutul de megaintelectual. Deziluzionând însă, prin zădărnicia ieremiadelor, precum gazetarii ceia de hârtie autorizaţi fiziognomonic să manipuleze şi la tv, care pot în plus măcar mări astfel virulenţa atacurilor la vreun vipoi în scop de şantaj, deci în funcţie de Stăpân. 
  
Căci, indubitabil, nu poate fi respectat sau temut ca intelectual decât un om cu putere, instituţională sau financiară, reală sau presupusă. Dar uitându-ne mai cu atenţie la televizor, la sportul rege, care ne reaminteşte că am fi putut promova RO în familia selectă a ţărilor monarhice din UE şi că l-am ţinut pe tuşă pe Majestatea Sa Regele Mihai, plângându-ne totodată constituţional că trebuie mereu suspendat preşedintele shogun ca să funcţioneze Puterea mogulilor de dreapta sau a baronilor şi corsarilor de stânga, constatăm că nu ne putem concentra filajul televizual pe toţi cei 11 jucători ai noştri de pe teren, ci pe cel mult 7, anume cei care fac efectiv faza de atac sau de apărare, în jocul nostru leneş, curmeziş şi incalificabil. 
  
Întocmai la fel, motanus mutantus, câmpul conştiinţei gloatei, care se plictiseşte repede fără noutăţi de consum, abia dacă rabdă să-şi distribuie atenţia pe 7 megaintelectuali simultani într-o anumită contemporaneitate. Deci nu e nevoie nici măcar de 11-12 remarcaţi din totalul Autoelitei, care ea s-a stabilizat firesc la vreo 52-53, din constrângeri tehnice noematice, aşa cerând anual rotirea cadrelor în acţiuni publicitare sau rubrici critice în periodice, măcar câte un vip de-al ei săptămânal pe parcursul anului calendaristic, care are 52 săptămâni şi un sfert, numai megaintelectualilor partajându-li-se, ca şi leilor, publicaţiile cu 12 numere pe an. Din ferişire, în aceste vremuri comode când nici ţeapa nu mai e ţeapă, ci farsă zilnică, iar teama de Dumnezeu îţi ascute doar simţurile, spre deosebire de megaintelectual, care se cere cât de cât înţeles, pe nechezol îl poţi lesne cunoaşte, fiindcă el e tranşant, ca FMI-ul, se demască scoţând şişul în teatrul cruzimii, întrebuinţează sistematic şi intenţionat ocara, – ca nume pentru ţară, Românica, respectiv peste Prut, Basa. 
  
Revoluţia e pentru el, Loviluţia, fiindcă intelectualitatea a ieşit prea jigărită din totalitarism ca să umple cu mâţi ogârjiţi vidul de putere ceauşist măcar la paritate cu emanaţii. Iar despre gloată se exprimă în termen de, pardon, Pulimea. Nechezolul, pe scurt, nu se poate abţine de la dispreţul de invadator agresiv erga omnes, pentru că gândul lui ascuns de şmenar, imitaţiune după mentalitatea Stăpânului celui Nou, este deviza că „În Românica, mama proştilor e mereu gravidă!“. Şi nu greşeşte prea mult! Căci idealul e o şuetă calm sterilă şi sfidătoare autopublicitar ca o siestă de porci. 
  
Las' că-i bine! E mult public perfect educat pentru Epoca Wash, omul vrea să trăiască, să se simţă bine, să n-aibă de-a face decât cu poveşti de succes. Ce postac pune astăzi pe reţelele de socializare teme dureroase, nu adună nici un Like, cum ar fi România Risipită neunionist, Monarhia ratată, Eminescu scuipat în cărucior pe rotile, Romlagul şi Gratitudinea victimei faţă de călău, lipsa de infrastructură şi viitor cultural, crimele Contrarevoluţiei, ştirea că nişte elevi au spart capul profei de mate şi bine i-a făcut, voalarea voit exagerată a imaginii României în WO, persecutarea românilor ca români. Iar cine are numai succesuri, te şi taie de pe lista sa de Friends! Or, nu e vorba de proşti cu p mare, nici măcar de fraieri cu f mic, ci de nişte dezorganizaţi civic cu c mediocru, ceea ce ştim că va aduce fatal şi organic/orgasmic Pulimea în chiar centrul de excelenţă al Istoriei, cu o Nouă Revoluţiune, care în lipsă de infrastructură intelectuală şi de luminători ai poporului, neimplementându-se la vreme emanciparea cadrelor didactice din sclavia Sistemului, poate însă eşua sălbatic, netrecând mai departe de o Explozie Socială ca la 1907, cu desfigurări de bodiguarzi, cu violuri de guvernante sud-est-asiatice şi cu incendierea după jaf a zonelor rezidenţiale din proprietatea dubioasă a cleptocraţiei de capital român-străin. 
  
După atâţia fals extremişti cu voie de la poliţia de azi şi de la securitatea de ieri şi de mâine a Imposibilei Lustraţii e suficientă Scânteia/Iskra, chiar dacă i-ai îmbuibat superstiţios numele în Adevărul/Pravda, spre spaima atâtor boieri şi ciocoi e îndestul să se ridice, dintre postacii dispreţuiţi, un Tudor Vladimirescu (guru 1821 boierului Dinicu Golescu întru satori, occidentalizare şi milă Aufklärung de populaţie 1826), să le reexplice îmbuibaţilor şi complicilor lor, veri de ce neam ar fi, analişti sau intelectuali, ce înseamnă a trăi bine, adică nu prin reprezentanţi şi aleşi, ci tu, tu: Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om a întâmpina răul cu rău! Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul să-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori ni se primejduieşte din muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? 
  
Până când să le fim robi? Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! Deocamdată, ponderea nechezolilor e pe trend ascendent nu din cauza Autoelitei încăpătoare într-un autobuz, nici din cauza megaintelectualilor din maxitaxi ci fiindcă rezultatele codaşe la testele pisane pe cultură ne cam clatină şi îndoaie verticalitatea iluziei că patriotismul nostru s-ar fi putut autoimplementa de la sine, fără bani şi fără propagandişti ambidextri, şi că cei care trebuia să formeze clasa politică în spirit unionist, monarhist şi antibolşevic de Luminarea Poporului, nu erau intelectualii, dintre care politologii şi analiştii autorizaţi. Iar dacă suntem deficitari la astfel de cadre de pe lista de nevoi spirituale, substituindu-le cu amărâţii de postaci, să ne amintim că noi am ieşit în 1989 dintr-un stagnant sistem totalitar, nu dintr-o perfectibilă dictatură de să scoţi ca Michnik manageri spirituali din activişti/securişti CEPECA, şi s-a ales chiar la prăbuşire (şi ce prăbuşire, Zorba!) praful de patriotism, de îndată ce i s-a pus, într-o istorie băhnită, eticheta marxist-fascistă de naţionalcomunism, fără ca păzitorii templului să apere Cuvântului patriotism sensul originar. 
  
Tocmai de aceea, faptul că n-am recuperat Basarabia şi n-a fost utilizat Regele Mihai în tranziţie, preferându-se preşedinţi suspendabili, este greşeala supremă a proprietarilor de azi, capitalişti români şi străini, ai Neamului Românesc, de profită într-o veselie Duşmania băgându-ne pe gât concepte halucinogene de nu mai vedem pădurea din cauza deşeurilor menajere când aruncăm şi Pruncul Român odată cu slinul, lăturile şi spumele, semn că a fost şubrezită tocmai securitatea care ne mai trebuia, fiind consolidată exact cealaltă, care nici n-ar fi trebuit să existe. Aveam modelul spaniol, dacă nu pe cel japonez, de stârpire monarhică a vulgarităţii, a băşcăliei, a netrebniciei, şi noi continuăm cu un sistem constituţional în care preşedintele, niciodată respectat de toţi, trebuie suspendat din când în când, ca un shogun de către moguli şi baroni sau corsari, după ce îşi reîmpart zgomotos zonele de jaf, înainte de a-şi schiţa măcar demagogia electorală publicând lozincile ieşirii din criză, iar deciziile politice majore noi le încredinţăm, auzi, Curţii Constituţionale!  
  
Am ajuns, când se moare masiv de criză, să nu se dezbată programe de redresare, ci doar anecdotica reîmpărţirii politic mafiote a puterii de stat jefuitoare! Cum să nu vină atunci peste noi implacabil Explozia Socială ca la 1907 sau, mâniindu-se Atotputernicul, Marele Cutremur Catastrofal anticipat statistic, ca în anul de necotitură 1977, când extrem de puţini intelectuali au aderat la Mişcarea basarabeanului Paul Goma pentru drepturile omului în RSR şi în Est! Dacă totuşi se realiza această recuperare din tezaurul istoriei interbelice a modului în care trebuie condusă România, adică modul natural monarhic, nu să se asigure continuitatea puterii doar prin birocraţie şi servicii secrete, bogaţii ar fi fost azi de 7 ori mai avuţi, deci şi filantropi culturali, dar şi amărâţii ar fi dus-o de 3 ori mai bine, ajungând să se intereseze de listele de cărţi bune! Ceea ce ar fi contat enorm în Luminarea Poporului, uşurându-se munca idealistă a postacilor şi anticipându-se Marea Recuperare, cu tot cu mutaţia peisagistică adusă, peste megacoteţe făru-n pom, de noile catedrale, palate şi grădini datorate recuperatorilor! 
  
Istoria însă nu s-a terminat, cum susţine postromânismul, şi nu se ştie dacă nu cumva ideea monarhică cea de succes iberic va birui totuşi, importată în România căpşunarilor, poate odată cu recuperarea fie şi parţială a Basarabiei şi evident într-o formulă mai adecvată populismului naţional practicat de nechezoli, alegându-se poate de către boieri şi cler o familie domnitoare fără legături europene hohenzollerne cocalare, una de tricou românesc get-beget, cea mai aleasă dintre filantropii proaspeţi din top 667, de preferinţă pe aceea dăruită de Pronia cu cei mai mulţi urmaşi! 
  
Căci aşa e legea firii sterpe, să dai din mâini şi din coate, Petre, să te adaptezi şi, când nu-s ochi negri (oci ciornie), săruţi şi blue eyses, în scop de prăsilă, iar cine nare intelectuali, adică specialişti patrioţi de nişă, populează aparatul de stat privatizat cu diplomectuali şi nechezoli, de unde şi ipoteza de Nobel economic că nu Corupţia generează la noi genocidul statistic, ci Incompetenţa, deci Inversiunea Valorilor! 
  
De aceea, putem concluziona că postromânismul este postmodernismul românesc ajuns în faza sa cea mai înaltă şi ultimă, de descompunere morală, când în toate locaţiile, aulele şi localurile, vânturile, valurile, se vorbeşte pe un ton neserios despre lucrurile serioase şi pe un ton serios despre lucrurile neserioase, adică postromânismul este un oximoronism jelit de ratoni, ba chiar, cum ar spune prostul deşteptului şi deşteptul prostului, citând pe universitarul mormon Morose, postromânismul este cel mai oximoron, este oximoronul absolut în realitatea virtuală dăruită nouă de Moş Gerilă (Diadia Moroz, gonindu-şi renii dinspre Vorkuta spre Periprava şi Salcia, dar şi spre conurbaţia Giurgiu-Russe). 
  
Nechezolii de speţa I, semidocţi sub totalitarismul bolşevic din lipsă de biblioteci necenzurate şi updatate, formaţi din radioauzite, cam cum îşi apropria Caragiale lecturi kantiene de la Eminescu, şi din cărţi/xeroxuri rare, au acumulat nu doar umilinţe, turnătorii şi sacrificii sub bolşevism, ci şi radiestezic infatuare spirituală, multe dispreţuri de sus pus, faţă de mămăliga incultă care nu explodează. Egal simetric depărtaţi de norod, dar recenţi, Nechezolii de speţa II au acum, după Aia din Decembrie, probleme deontologice la patriotism, în urma unui acces fericit aplicat la rafturi occidentale, întorşi la noi ca în delegaţie cu o conştiinţă de exterior, de aproape renegaţi, ca unii ce ar fi nişte „proveniţi“ de acolo, nu de aici-şa, adică toate exigenţele de la buget şi de la filantropi, nici o obligaţie însă faţă de gloată, noi suntem „copii găsiţi“ euroatlantici curaţi, voi, păcătoşilor, sunteţi români împuţiţi, puturoşi, îngălaţi spiritual, Dinicu Golescu şi Nicolae Bălcescu erau boieri romantici „duşi“, noi suntem meseriaşi realişti pragmatici, ne facem treaba corect în nişă, NOI NU MAI VREM SĂ FIM INTELECTUALI FRAIERI, noi nu discutăm cu opinca, ci doar formăm pe formatorii opincarilor, şi aceasta numai bine plătiţi!  
  
Fiindcă în infernul de aici nu mai e loc pentru tinereţe şi idealism. Neamul Românesc a sucombat, nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare, şi nici nu încape, vai, hoitul lui în tinda săracului, pe când, vedem bine astăzi, alde Eminescu e atât de minimalizat de mic încât încape, da, încape cu tot cu căruciorul pentru persoane cu dizabilităţi, şi mai e loc şi de-o biclă şi-un „motor“, în debaraua de debara a megaintelectualului îmburghezit, care i-a radiat dupe lista de Friends, cu chiţimiile lor închiriate, şi pe Noica, şi pe Ţuţea, şi pe Cioran!  
  
Nechezolul de speţa I este încremenit în trufie, el îşi dă seama de superioritatea sa faţă de cei din jur, rămaşi pe la cozi, de cât a progresat el spiritual prin efort propriu aici, nu acolo. Pe când Nechezolul de speţa II este insuportabil prin înstrăinare, s-a format la străin şi se consideră superior nu unor indivizi, ci întregului popor, faţă de care nu simte nici o obligaţie, după cum nu-i venerează nici valorile, uitându-se chiorâş, ca la o mască mortuară, la Poetul Naţional, în caz că emigranţii Neamului Românesc îi mai ridică bustul sfânt în grădiniţele bisericuţelor lor de lemn. 
  
Desigur, inexprimabil, prea multe tipuri sociopoetice de ambiguitate aduc unora avantajul că diferenţa dintre intelectual şi nechezol e adesea insesizabilă pentru postănac, tonomat şi cocalar, fiindcă ea nu se manifestă mai niciodată la competenţe, ci doar la respectarea neabătută a codului deontologic de nişă (bârlog, bordei), la patriotism, care constă civic în a consilia pe guvern să aibă milă de populaţie. Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor! De fapt, orice intelectual sau diplomectual fără iubire necondiţionată faţă de amărâţi şi de vatră, dar slujitor şi la stat, şi la stăpâni, şi la nababi, adică la toată tagma jefuitorilor, ajunge să derapeze ca orice microintelectual mai sfertodoc, nu doar ca nechezolii de ambe speţe propriu-zişi. El riscă atunci pedeapsa critică maximă, nefiind chiar aşa de profesionist când pune incorect româneşte pe seama gloatei, ca izvorând din chiar puţul gândirii ei, întunericul emanat evident nu de la orice dobitoc din nerodul de norod, ci chiar de la o speculaţie soteriologică leneşă şi comodă, nefăcătoare de nimic, decât de beznă, tratându-l însă cu tupeu drept neluminat, prost, incult, laş, imoral, laolaltă cu lupii, alcoolist, tarat genetic, corcit şi needucabil pe Neamul nostru cel Românesc. 
  
De aceea, se şi defineşte uneori postromânismul ca năravul cela comod de a despera de popor. Nărav de care prea curând nu ne vom dezbăra/debarasa ca de cadavrul din debara sau ca de maidanezul perfect de sub Tricolorul de pe copertă. Postromânismul e atât de stabil şi de periculos tocmai pentru că, întâiaşi dată în istoria demitizată corect, nu numai îmbuibaţii s-ar muta la Monte Carlo, pentru distracţiile şi supermaşinile de acolo, ci şi amărâţii, slugile lor, care înainte nu şi-ar fi lăsat satul de baştină, uite că au acum nostalgia Occidentului cu salarii decente pentru munci necalificate şi cu servicii sociale corecte, inclusiv muzee vii, tv didactic, colecţii de cărţi bune şi mediateci. Prin urmare, în sfera axiologică, vedem şi încremenim că tocmai capitalul român şi străin desăvârşeşte dizlocarea matricii etnice săteşti mioritice, începută de bolşevici prin colectivizarea industrială forţată. Acum, noi postacii, postănacii, cameleonii, chibiţii, zdrenţele, tablagiii, cocalarii, popândăii, cârcotaşii, ratonii, tonomatele şi sconcşii, ca nechezoli potenţial virtuali, deosebim cu mâhnire între Cărturar, Diplomectual, Microintelectual şi Intelectual. 
  
Cărturar este iubitorul de zăbava cetitului. Desigur, ispitit el este să adauge-n raft şi vreo cărţulie personalizată cu numele său, adesea o carte moartă, o mortăciune jilavă dovedind deontologic lipsă de caracter şi comportament ecologic ca virgulă om, carte ilizibilă şi necitită ce va îngălbeni la domiciliu sau pe la amici şi cel mult în depozitul legal, iară nu în focarul canonic, de să-şi dea filologii masteratele sau doctoratele pe unele aspecte de la dânsa dintr-însa. Ci numele lui fiind astfel o inexistenţă fără folos altul decât biruinţa personală asupra increatului, nu putem pretinde Cărturarului nimic civic de mare anvergură, cum nici pescarului amator sau filatelistului sau invizibilului Microeintelectual sau chiar Diplomectualului discret, care e un personaj mai mult de hârtie lucioasă decât de carton bine presat. Alta este însă situaţia Intelectualului propriu-zis, definitiv pecetluită civic de Zola autodriblându-se pe sub zarzării înfloriţi, spre deosebire de a Diplomectualului, care e doar specialistul adesea onest pe hârtie, adică îşi merită diploma aia, să-l lăsăm să se bucure de veniturile sale tăind frunză la maidanezi, deşi orişicare alegător sau ales ar trebui să fie şi ciclist, şi voluntar, şi cetăţean civic. Cărturarul, în concluzie, precum Microeintelectualul fără vizibilitate, nu se judecă, n-ai ce! Din moment ce nu se implică. Decât să-i reproşezi parazitismul unui discurs despre nimic în debara sau în nişă. Dar Intelectualul trebuie certat! Măcar pentru că statutul său şi-l atribuie toţi. Chiar şi funcţionarii se declară intelectuali! 
  
Iar când norodul, apărându-se de lipitori şi şerpi, îşi însuşeşte pătimaş lozinca Moarte intelectualilor!, să nu ne facem vreo iluzie, El, Norodul, chiar ESTE dispus să-i ia, ca un prim avertisment, la omor, pe aceşti toţi domni generoşi neprieteni ai lui! Căci Intelectualul, spre deosebire de Cărturar, care are avere doar cel mult un pseudonim sau heteronime ca eremiţii asiatici, din teama cameleonică a popândăului să nu se finanţeze cumva vrăji în contra sa, – e altceva, el stăpâneşte mai mult decât un nume, deţine statutul de vip sau de vipoi, îşi bazează axial cariera creierului pe un renume asurzitor pă peste tot atlasul. În imaginarul gloatei de la colectiv, el îşi trage foloase din această poziţie, atât de la statul român, în funcţie de cum navighează axiologic şi ontologic politic, cât şi din mediul privat, de la magnaţii români şi nababii neromâni serviţi, pe care îi legitimează generos, orbindu-ne de la obraz, ca fiind persoane onorabile, cinstite, nişte filantropi mizericordioşi, împământeniţi, importanţi pentru potenţiale investiţii fabuloase în infrastructura intelectuală şi marile recuperări. 
  
Cam ce foloase, din perspectiva iluziei populare, mânca-ţi-aş? Maximum de foloase! Foloase de-a dreptul mitice pentru orice Mitică! Poziţia polară, în primul rând, de pe care iei startul cu suliţa-n sus, ca un zeu auroral, în turnirul pentru desemnarea Intelectualului Dominant. Publicitatea gratuită şi fără limite, ca vârtejul, lăturile debordate-n mare. Nemurirea asigurată, cum congelezi ciorba de burtă. Cariera cea dinăuntru şi cea dinafară. Foncţia bine remunerată în vremuri de mizerie bugetară şi de exterminare statistică a tuturor vârstnicilor, nu doar a pensionarilor nesimţiţi. Puterea legată de această poziţiune strategică la un colţ de cotitură bun ca tiramisu. Să poţi muşca pe oricine. Cumulul de funcţii. Şi de persoane cu inimioara în situaţie dramatică! Sinecure. Relaţiile, relaţiile cu needucaţii, care îţi cresc continuu în oligopedagogia noastră. Admiratori şi admiratoare din care poţi selecta un harem de fani şi fane, Coane Fănică! Şpaga, desigur în ambalaj mofturos aristocratic, dată cumulardului: invitaţii ici-colo, aici şi Dincolo (mai mult de la trimişii noştri!). Oportunităţile privind a reprezenta RO, adică a voiaja pe banii contribuabilului. A-fi-acolo ca act de prezenţă, fiindcă rezultate ioc am scăpat Schengenul tocmai pe bătătoritul cultural teren franco-german, ce ruşine! deşi era în interesul şi la proşti, şi la culţi! Ideal e a fiinţa tot timpul pe-acolo-şa, la căpătâiul Exilatului angrenat în sfârşitul continuu! Până la Marele Cutremur Catastrofal, când te-o ajunge muşcătura maidanezului din Pompei. Totodată, a te menţine mereu conectat la curent, exact la colţul de cotitură, acaparând cu prioritate sponsorizările externe mişto, a te întoarce apoi cu validarea occidentală pentru tine, nu pentru biata ţară, şi cu „noutăţi“ pe care infrastructura intelectuală şi sculăria academică din RO nu le permite amărâţilor, studenţilor tăi, alimentându-ţi astfel ţie o excelenţă artificială, justificată dar nedreaptă, până la nesimţit de adânci bătrâneţi. Pe scurt, fericirea texistenţială de caz, de a avea ceva tipărit de scos şi de a descoperi în toate funcţiile numai şi numai prieteni adoratori, de la editare la tipărire, difuzare şi promovare, indiferent dacă te citeşte cineva până la pagina 420 sau abandonează din start, amânând savurarea somonului textual, perje pentru mai târziu. 
  
Pe larg, o fi rentabil să fii Intelectual, dar mai ales e prolific: naşti o sumedenie de prozeliţi şi de clone care se orientează în baza mitului foloaselor de mai sus. Care mit păgubos, ca la circul iluziilor, generează nu intelectuali, ci nechezoli! Căci, din păcate, intelectualul intelectual nu are indecenţa de a-şi publica ce încă scrie sau de a iniţializa, fără pauză de gândire, următoarea carte, aşa că în viaţa publică Intelectualul e aproape tot atât de inexistent precât Cărturarul sau invizibilii Microintelectuali, Pulimea mângâindu-se visătoare doar cu zgomotoşii nechezoli! Şi astfel toate foloasele existenţei culturii la om zgomotoşii nechezoli şi le trag, că ei nu de la Râm ci, ca tip uman, din lichelele intimidate cândva de Howl-ul Liiceanului se trag. 
  
Ci viaţa noastră publică de-aia e mai mult un concert de hiene şi maidanezi în rut, cu grohăituri vesele de porci în siestă, ca-n Pisan Cantos-urile lui Ezra Pound, fiindcă intelectualii devin retractili, megaintelectualii nu se chiorăsc mai jos de rubricuţă la norod, cărturarii nu se bagă, iar microintelectualii n-au vizibilitate, aşa că greul producţiei cotidiene de text şi hipertext îl duc nechezolii ca editorialişti şi, moderatorii lor, postacii noştri, ca domni pământeni. Iar această situaţie, dacă ei vor parcurge liste de cărţi şi se vor purifica în bazinul de spiritualitate, va dura şi în Epoca Wash, câtă vreme ne bazăm capitalismul pe nechezoli şi chibiţii lor nu numai la nivelul soteriologic spiritual suprem, al intelectualilor generalişti, ci tot cu improvizaţii şi surogate lucrăm predominant şi unde e nevoie de afacerişti, guvernanţi, ofiţeri, analişti, diplomaţi, ingineri, economişti, jurişti, veterinari, arpentori, hengheri sau chirurgi. Şi nu de azi, de ieri. 
  
Istoriceşte, postromânismul este expresiunea cea mai joasă a calităţii deplorabile a vieţii noastre spirituale de după 26 iunie 1940, dată la care a început Hiatusul, bolşevizarea ireversibilă a Neamului Românesc, asuprire ştiinţifică naţională, socială şi culturală care ne-a aruncat înapoi în premodernitate, aşa încât minţile luminate trebuie iar să se preocupe de Luminarea Poporului, dar nu s-a ivit încă din rândurile baronilor, corsarilor, mogulilor, shogunilor sau nababilor vreun nou boier patriot boier ca Dinicu Golescu, să ceară guvernanţilor să aibă milă de populaţie şi să investească în Infrastructura Intelectuală la toţi, nu doar în clientela tehnocrată. 
  
În loc să li se facă ruşine de ei înşişi, că n-au reuşit în unionism, monarhism şi anticomunism, dincontra, multor intelectuali li se făcu, de pe la colţul de cotitură din 1997 încoace, silă de propriul popor, de viitoarea recuperare a trecutului său! Această dialectică absurdă, a infezabilităţii, e o prioritate naţională să fie examinată din toată materia, deci răsturnată fecund înapoi cu picioarele în sus! O generaţiune puturoasă, cum ne-ar sudui din matricea sa ţeranul, care viteji am ratat incalificabil tot ce se putea rata, îşi permite pentru ca să ia la mişto generaţiunile eroice de-au întregit Ţara şi Neamul, sau temporal zis, râde ciob din 1997 de o oală spartă la 1940, două decenii de Epocă Mooye şi de risipă face caterincă, în pustie după Hiatusul bolşevic, de două milenii de statornicie şi de miracol pe meleag! Am ajuns de râsul curcilor şi, păcat, de-al bibilicilor! 
  
Adevăratu-i că e vorba numai de nechezolii de ambe speţe, dar ăştia au o vitalitate comparabilă cu a carieriştilor activişti de odinioară, încep cu UTC-ul şi cu 50 de sutimi suplimentare la medie pentru activitate în UASCR sau voluntariat, decisive la repartizări, slujesc orice Stăpân, toarnă sau ling aici şi acolo, inclusiv la ambasade, pamfletează, sunt acelaşi tip uman de gestionar, manager sovietic, securist sau ideolog, dispun de portavoce, au greutate precum pântecoasele cărturărese şi sunt mai vizibili decât adevăraţii cărturari din biblioteci, ajungând să se erijeze în tribuni, fără a şti nimic despre gloată, se agită, urlă în numele ei şi parvin a funcţiona drept adevăraţii şi singurii noştri intelectuali activi, chiar împotriva interesului naţional. Ceilalţi, resemnându-se cu sofismul că, aşa cum aceste fiinţe umane sunt nişte inexistenţe, şi postromânismul este în sine o inexistenţă, dar ne doare, cum pe marii mutilaţi membrele amputate eroic la cele două Războaie, de Întregire şi Reîntregire. 
  
Numai de muşcătura megaintelectualilor momentului trebuie să stai cu frică! Fiindcă lotul variabil de megaintelectuali are, spre deosebire de nechezoli, tot atâta influenţă asupra oamenilor de stat şi filantropilor ca şi celelalte vipuri. Swift le-a vorbit primul comesenilor săi de micro- şi megaintelectuali, iar Voltaire de shogunul Micromegas. Aşa că, odată recunoscut în nişa ta ca specialist generalist, nu atât pe căi critice, cât autopublicitar civic, că nu există infrastructură critică decât de circuit închis, între evaluatori autorizaţi, accesul maxim la publicitate, deci la dominanţă, ţi-l asiguri real numai după ce ascensional faci ca ei, cum am face toţi, dacă ajungi să dispui de supraputere, adică de putere de stat (poziţie instituţională, resurse financiare şi de voiaj, oportunităţi de a primi şpagă metafizică, relaţii de gaşcă şi chiar mafiote sau imperialiste, eventuală cooperare cu serviciile supreme) combinată cu putere de la stăpân, atunci când slugăreşti şi la shogun, mogul, corsar mobil, baron local sau nabab străin, publicându-ţi panseurile pe organele acestuia şi exprimând în deciziile de stat interesele acestui finanţator de abjecţii, nu pe-ale amărâţilor! 
  
Şi mai face spume gloata în eresul că Ei, mega-nechezolii, nici n-ar aplica şi performa de să urce pe firmament ca stele gigantice, firmate, dacă cleptocraţia sau burghezia de merit, capitalul român şi cel străin imperialist (transnational capitalist class), nu le-ar tolera strălucirea de o opulenţă care nu se opune nicidecum exploatării omului de către om în general, ca să nu mai zicem nimic de exploatarea omului român de către omul occidental în particular, şi toate acestea în bezna unei crize bugetare neprofeţite şi inexplicabile. Adică nu s-au văzut şi nici n-o să se vadă vreun megaintelectual care în bătălia pentru principii, pentru Neam şi Ţară, să-şi primejduiască aici în Levant totul: avere, libertate, pacea familiei, pacea extraconjugală, opera, sănătatea, conturile, mediateca cercul prietenilor, publicul consumator şi mai ales rubricuţa. Pentru un Ideal! Având şi dreptate, pentru că spre deosebire de magnaţi, pe care nu i-a văzut muncind nimeni, Autoelita priveşte la gloată de pe un munte al suferinţei trudnice în diferite biblioteci, muzee, teatre, temple şi alte locaţii ale Infrastructurii Intelectuale. 
  
Pe scurt, în termeni de-ai măsurabilităţii inginereşti diplomectuale, nechezolul mai nu parcurge vreun Itinerariu Spiritual pentru micile sale nevoi de pamfletar, ci se bazează pe numai două-trei bestselleruri şi atâta tot cu gură mare, fiindcă el are însuşi Bazinul de Spiritualitate redus la sub 100 de cărţi, şi alea din trend, pe când al megaintelectualului autentic veritabil, Bazinul sare de 1001 cărţi clasice sau trăiri iniţiatice, ceea ce nu se poate să nu-l blagoslovească înzecit şi cu virtuţi magice faustice esoteric secrete, nefiind nici o vrăjeală că ai motivaţie să te poziţionezi ca postac la respect inconturnabil în subterană, cu cea mai serioasă frică de el. 
  
Ci sarcinile redresării după Hiatusul bolşevic (1940-1989) sunt urieşeşti şi cer umeri herculeeni de geniu natural, dar batjocorindu-l noi pe Eminescu, altul fără mari penitenţe nu ni se va livra. Nu ne putem răzima realist decât pe geniul obligat, la care oricum suntem constrânşi toţi ca să supravieţuim în Copleşitoarea Complexitate, anume în accepţia lui de geniu sintetic, proiectat şi implementat cu cele mai grele sacrificii (sănătate, avere, familie), ca Erou care te-ai fi jertfit pentru Ţară, Neam şi Preşedinte, dacă exista sens, Beatrice şi cine să-ţi ţină lumânarea fără a te ţepui.  
  
Puterea megaintelectualilor – care la noi pot fi eficienţi într-o veselie, chiar lipsindu-se de geniu sintetic – asupra masilor şi decidenţilor politici, e atunci implicit vrăjitoreşte imensă, aşa că în munca webistică de câinească monitorizare populară, desfăşurată de postacii noştri idealişti cu ei, seară de seară, trebuie păzite următoarele principii antiderapante, toate legate ambidextru de frâna de picioruş sau de mânuţă: 
  
1) un megaintelectual nu poate fi desfiinţat, iar atacurile la valoarea lui se întorc împotriva lansatorului raton, postănac, popândău, cameleon, zdreanţă, tonomat sau cocalar; e ca cu căţelandrii vieţii ca o pradă, nu oricine deţinând competenţe de cum se sfâşie hoitul armăsarului care a fost, dar oricine agent poate interpreta oricând în circulaţie orice, ca derapaj, ca substantiv atributiv constatator; 
  
2) micile greşeli ale megaintelectualilor, chiar şi tăcerile lor exact când nu te aştepţi, au nişte consecinţe semnal-efect gigantice, descrise de teoria catastrofelor, anume că fluturele dupe buturuga mică răstoarnă carul mare, aşa că aceşti proţapi vizibili ai societăţii tractate trebuie monitorizaţi fără încetare de postacii neadormiţi ai mişcării civice, pentru a le fi sancţionate derapajele chiar din faşa fractalului haotic;  
  
3) nu te aştepta ca obiecţia unui pieton scatologic să fie luată în seamă de pilot într-un plurivers mediatic, unde nu contează decât adevărurile propulsate publicitar, plătite, aşa că singura ta şansă de a fi auzit de ăia din cocpit şi a săvârşi binele este să ai idei puţine, dar fixe, pe care să le repeţi neobosit pe ambalaje seducătoare, colorate de geniul tău obligat în ale packagingului, revenind până la urmă ca o yală tot la sloganuri, la constelaţii de keywords, cum judecă şi gloata, cu modul ei greoi de a fi şi cu urechile ciulite maidanez numai spre scârţa-scârţa pe carosabil a derapaj. 
  
Poate şi din această pricină, ce veleitar, cârcotaş sau naţionalist înapoiat îl urăşte de necrolog pe vreun megaintelectual, preferă arma tăcerii mediatice, calculând să mai aştepte până ce se încaieră înşişi intelectualii între ei ca nişte ursuleţi, neriscând deocamdată, fără Stăpân cert, a vorbi în plus, ca unul ce se ştie a fi din clasa de mai jos de mijloc a spiritului, şi a-şi răci el relaţiile, înainte de atâta ascensiune personală, cu o coaliţie care în imaginarul său angoasat reuşeşte neromâneşte a reuni şi coordona contra lui personal, cum ar strivi o cireadă fluieraşul de soc, Fundaţia Calea Victoriei, Humanitasul, Fundaţia România de Mâine, Poliromul, Fundaţia Ana, Grupul pentru Dialog Social, Institutul Aspen Romania, Curtea Veche, Fundaţia Creştină George Becali, Revista 22, Paralela 45, Fundaţia Renaşterea pentru Educaţie, Sănătate şi Cultură, Colegiul Noua Europă, Dilema, Fundaţia Roza Rozalina, Garantat 100%, Institutul Cultural Român, Fundaţia FC Argeş Piteşti, Translation and Publication Support Programme, Uniunea Scriitorilor şi Profesioniştilor, Profesioniştii, Fundaţia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României, Fundaţia justiţialist consumeristă Cameleon Popândău, România Literară şi toată constelaţia revistelor şi blogurilor literare, TVR Cultural, Observatorul Cultural, Evenimentul Zilei, Adevărul, UNITER; România liberă, Fundaţia Dr. George Constantin Paunescu, Înapoi la argument, Cotidianul Vechi, Idei în dialog vechi, Realitatea TV, Societatea Academică Română, Fundaţia Soros, UDMR-ul, Filologia de la Universitatea din Bucureşti, Fundaţia Dinu Patriciu, Fundaţia radical-agrară, Institutele de Istorii, Fundaţia Europeană Dragan, Grupul de reflecţie feminină de la Cluj, Diaspora euroatlantică universitară şi multe alte platforme şi site-uri, instituţii şi organizaţii şi grupuri informale sau infernale, inclusiv instituţia prezidenţială cu tot cu serviciile ei interne sau de exterior şi toate băncile şi recuperatorii, care apoi i-ar distruge imprudentului postac aproape nechezol propria devenire spre o finalitate magică ca unul din cei 7-12 viitori megaintelectuali de mâine ai Epocii Mooye sau Wash. 
  
De intelectualul simplu însă, postacul ambiţios evident n-are a se teme, fiindcă omul deştept, dacă n-are ciomag sau bodyguard sau bani, e mai dispreţuit şi decât un postănac notoriu de către sconcs şi de samsari, iar derapajele sale nici măcar nu se aud, ca la zdrenţe, aşa că n-ai ce critica la el dacă le vezi. Dimpotrivă, postacii noştri trebuie să aibă, vasăzică, la cină milă creştină de intelectual, necrititicându-l mai deloc, ci aliindu-se cu el contra megaintelectualului, acordându-i întotdeauna credit moral, pentru că această categorie socioprofesională, intelectualul, nu se poate realiza ca virgulă om prin mijloace proprii până la gloria deplină şi, de aceea, se află într-o perpetuă căutare, pe alocuri chiar născocire, a Stăpânului, la stat sau în mediul privat, la ai noştri sau la Duşman, cu speranţa că va ajunge megaintelectual şi cu spaima şi perspectiva în abis de a eşua ca nechezol. Faptul că nechezolii doar se scarpină între ei ca broscuţele râioase pe secetă, poporul ucenic neascultător din semiîntunericul televizionar fiind silit să fure spiritualitate şi meserie de prin conversaţii publicitare mai înalte, purtate în limba păsărilor, adevărul statistic că nechezolii sunt un fel de inexistenţe cu alură de elefanţi se vede orbitor abia în nerecunoaşterea internaţională a valorii fildeşului lor. 
  
Până în prezent, numai megaintelectualii au reuşit să propună candidaţi Nobel viabili, pe când dintre nechezoli nu s-a recrutat nici unul, absolut nici unul! De aceea, putem anticipa că nu nechezolii ci numai megaintelectualii pot salva limba română de la pieire, acţionând de o aşa manieră încât măcar ea să supravieţuiască poporului român păcătos, devenind limba paneuropeană unică, în locul la English (U.S.A.), cum a mai şi fost, de fapt limba noastră, înainte de modernism, ca limbă latină arhetipală a tuturor intelectualilor valoroşi de la Atlantic la Ural, folosită-n comunicarea reciprocă a rezultatelor a ce anume cerceta fieştecare! 
  
Însă, ceea ce e mai rău e necazul că atât nechezolii de şcoală germană maioresciană şi-au pierdut legăturile cu ai lor colegi din Weimaruri şi Dresde, cât şi nechezolii de nostalgii sincronice lovinesciene cu tovarăşii lor de frondă, de cinismul şi de lene din lupanarele şi cafenelele Parisului, cea mai recentă consecinţă fiind ştirea spărgătoare de auz că nu alte ţări, cum ar fi Italia sau Spania cele cucerite de agricultorii şi nomazii noştri după modelul slavilor de sud-est, ci tocmai Germania şi Franţa s-au aliat, trăgându-ne din senin peste căile de comunicaţie şi comunicare o Cortină de Vidia, cum ar dori-o Nicolas Sarközy de Nagy-Bocşa, ca să nu se fofileze şi cleptocraţia noastră Kitsch în Schengen!  
  
Nu e nicidecum primul eşec diplomatic al generaţiilor intelectuale ale Epocii Mooye, dar nevroza vine de la calmul secund că Autoelita, ca ipotetică structură criptonomenclaturistă de 52-53 de membri activi, după ce a ratat până la 2 iunie 1997 Recuperarea Basarabiei, Monarhia şi Lustraţia, adică însuşi Idealul Continuităţii, nesuprimându-se Hiatusul, va să zică nereuşindu-se reînnodarea firului istoric de la 26 iunie 1940, când a început bolşevizarea critificţional ireversibilă a Neamului, în loc să-şi facă ea mea maxima culpa pentru sterilitatea de a fi folosit practic mai mult în scop autopublicitar mişcarea civică, şi fără grija strategică de a se înmulţi, este unii nechezoli alcoolizaţi în Nesimţirea la Tricolor, maidanezul comunitar are dreptate, necăjiţi a zavistie că de ce să iniţializeze tot ea, Autoelita, campania corosivă contra simţirilor patriotice ale tineretului nostru idealist din RO şi DRO în WO, atâta cât se mai poate el forma nemankurt sub corupţiune şi fără biblioteci Borges-Eco, impregnându-ne ea sofismul colonial imperialist de râde Duşmania cum că e firesc să fim o generaţiune de postaci din clasa de mai jos de mijloc a spiritului, deoarece aşa e toată istoria Neamului Românesc, o fecală, te pişi pe ea în acest chaosmos levantin, nice strămoşii noştri şi ai altora pe meleag n-au realizat vreodată ceva măreţ, însăşi Marea Unire de la 1918 fiind de tot autodispreţul, câştigată norocos la un fel de Bingo, iar modernismul e neglijabil, de ce să ne mai canonim noi cu Luminarea Poporului, fiindcă Marea Recuperare de la Burebista la Windows Vista toate trendurile bat că e infezabilă de implementat! Scape de pe Arcă cine poate! O viaţă are omul şi o gaură în cur, vorba epicuriană a antreprenorului mediatizat ca ce mai simpatic muieratic şi binetrăitor. Restul e subiect de investigaţii secrete, de la om la om. 
  
Cum gândea existenţialist şi Kant: uitându-se fix la unicul nostru cer înstelat şi instabil, internautul conştient accede la maturitate atunci când îşi înţelege datul tragic că, deşi în RO n-are ce vota, el are cel puţin libertatea de a imita, de a alege ca cine să voteze! Fiindcă, spre deosebire de omul politic, care răspunde personal dinaintea stăpânului de i-a finanţat campania electorală şi poate, în caz de mari fraude, să-l protejeze contra justiţiei, nechezolul, deci şi postacul, poate jongla liber cu ideile ca un iresponsabil. De aici şi creativitatea sa lăţită până la originalităţi devastatoare, incomode. El poate căuta soluţii bucureştene chiar în afara UE şi a democraţiei, inclusiv gândind la o Nouă Revoluţie tragică, care să restabilească autoritarismul şi ierarhia. Suspendăm democraţia două-trei luni şi ne retragem din UE până când muncitorii, ţărănimea municipală şi proletariatul intelectual face ordine! Căci în postmodernism, naţiunile nu-şi mai spală onoarea cioraniană dezlănţuind câte un război, ci angajânduse sau ambalându-se în revoluţii mai mult sau mai puţin reuşite! Sau poate forumistul cobi un viitor sumbru pentru români nu numai în RO, ci şi în UE sau în WO, ceea ce i-ar întoarce brusc acasă, când antiromânismul ar deveni insuportabil, căşunându-i-se nu numai pe căpşunari, ci şi pe unii profesionişti! Căci şi Gulagul, şi chiar Holocaustul rămân posibile soluţii finale deja testate, să dezlănţui canibalismul, la criză şi la garanţii privind impunitatea. Progresul? Doar profeţia că precauţiunile juridice şi contrainformative privind decizia masacrului vor fi, după Nurnberg şi Târgovişte, mult şi incendiar de fără urme, sporite! 
  
Teroriştii şi criminalii de război sau de revoluţie se vor volatiliza întotdeauna la timp, conform scenariului ce se va giuca. Cum văzurăm la sfârşitul Hiatusului nostru bolşevic. În plus, s-a înţeles de către toată lumea că evreii nu e bine, nu e înţelept să fie exterminaţi, deoarece au memorie, au arhive şi arhive ale arhivelor, şi mai au intelectualitate funcţională de să le parcurgă şi pe-ale altora, lucrează cu instrumente academice de mileniul trei, carele va fi fiind al şaselea sau al şaptelea de când se preocupă ei de scrisul şi cititul cărţilor. Trebuie căutaţi azi alţi distrugători de cultură, nişte impotenţi spiritual pe meleagul lor originar, care însă balcanizează megalopolisurile turistice la alţii, întunecându-le lumina pornind a cerşi din suburbii. Salvarea spirituală a continentului depinde atunci de a-i fixa cu gesturi large pe intruşii Kitsch din RO extra muros. 
  
Cel mai fraier şi mai păcătos din UE pare azi, vasăzică, după o iscusită mediatizare, să fi ajuns poporul român, ca minoritate majoritară a naţiunii – singura responsabilă; de aceea, e şi cel mai expus, mare rău îi face cine ştie şi tace fără a se zbate din vreme să înfiinţeze Institutul pentru Semnalarea şi Monitorizarea Anti-Românismului (ISMAR), anexat la ICR şi cel mult consiliat de serviciile secrete. Ci nu numai minoritatea majoritară din RO, Neamul Românesc, aşteaptă Dezastrul. Toate minorităţile sunt primejduite! Un german din RO e privit ca un german din RO de un german din UE! Un rom din RO e privit ca un rom din RO de un rom aciuiat în UE! Un maghiar din RO e privit ca un maghiar din RO de un maghiar din UE! (Cum România politică şi intelectuală şi-a declarat dezinteresul faţă de Monarhie, Reprimarea bolşevismului şi Basarabia, deci şi faţă de Ardeal, tocmai prin această infatuare nătângă se explică de ce nu ne-am ales noi cu o gaură fiscală cât Kosovo, pe care suntem atât de bine mankurtizaţi cu bancuri de raton s-o acceptăm!) Institutul pentru Semnalarea şi Monitorizarea Anti-Românismului (ISMAR) devine astfel tot atât de justificat bugetar precât precauţiunile şi asigurările privind cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren cu tot cu arăturile. 
  
Cum însă opreliştile birocratice sunt impenetrabile fără şpagă, postacii noştri e de a lor datorie sacră să facă totul pentru ca, Doamne fereşte, să nu se clevetească mâine că noi românii n-am învăţat de la fraţii noştri vestici, de exemplu rolul de cinste care se dă la Antimagyarizmus, azi acum găsindu-se peste 4000 de subiecte pe stimulatorul la emulaţie excelent site: http://kuruc.info/ Cine şi când ne va anexa şi nouă la un site o pagină Antiromânismul ţinând cu moderaţiune loc de Institutul pentru Semnalarea şi Monitorizarea Anti-Românismului (ISMAR)? 
  
Căci de s-a constata că antiromânism nu există, ne vom îmbăta de bucurie! Dar în aste timpuri de vorbe grele, când intelectualii înşişi cere introducerea Cenzurii, adică să se ocupe Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) de morală pe internet prin Institutul Iosif Chişinevschi sau Institutul Mihai Dulea, valorificându-se bunele practici ale cenzorilor bolşevici, îţi vine să te laşi de pasiunea de postac, când te gândeşti ce ar însemna electoral, din vina ta că n-ai pus pază danturii şi tastaturii, să controleze vreun shogun de-al mogulilor sau nababilor acest CNA ca cenzor, să dispună totodată de ICR pentru voturile externe, şi de însuşi ministerul de forţă supremă, identitară – Ministerul Culturii, care pentru apărarea naţională a ajuns azi mai important decât Ministerul de Război, cum prioritar naţional şi Ministeriul Educaţiunii – faţă de Comunitatea de Informaţii, cu sms-uri şi emailuri stocate cu tot. Paradoxal – în aşa context postmodernizat şi în concluzie critificţională –, adevăratul intelectual public nu mai este în societatea noastră de tranziţie de la Epoca Mooye la Epoca Wash gazetarul de Autoelită cu rubrică fixă, plătită, deci suspectă, ci postacul, a cărui luare de atitudine este teoretic un act pur gratuit, o acţiune civică autentic autentică în sensul originar voluntar al cuvântului. Spre deosebire de nechezolul cosmopolit, postacul român român nu trebuie atunci decât să îşi accepte cu demnitate această poziţionare, deci să nu citeze când e cocalar, că a consultat o bibliografie de 13 pagini de cărţi şi periodice intruvabile în RO, intruvabilitate care justifică bugetar numeroase ieşiri externe conform analizei de nevoi şi, indirect subtil, neterminarea occidentalizării Bibliotecii Naţionale, ca sculărie academică, nici până în 2112, din lipsă de necesităţi informative, fiindcă umplerea şi sincronizarea va fi mai grea şi mai costisitoare decât tăierea panglicii inaugurale a clădirii finisate la pereţi de câştigătorii licitaţiilor. 
  
Ci privilegiul de a-şi baza altitudinea jilţului şi catedrei pe cărţi inaccesibile studentului e de regulă al universitarului nostru libidinos cu examinatele, nechezol de ambe speţe, nu numai ăsta de azi, mai umblat, ci mai ales ăl de dinainte, care a şi favorizat ca prof superior stabilizarea interfeţei „secretariat“ cu o vecinică obişnuire a studenţimii la cozi umile între orele 12 şi 14, când e coţofana mai irascibilă, iar vinerea nu se lucrează deloc cu publicul, ci doar cu dosarele şi hârtiile. În concluzie, orice nechezol trebuie să se smerească şi să se roage pentru alţii, fiindcă datoria megaintelectualilor nu e să facă mai inteligibilă educaţia la popor, dându-i-o în termeni mai uşor de înţeles – aceasta e misiunea partidului cadrelor didactice după Emancipare – , ci să se bată pentru Infrastructură Intelectuală de care să beneficiem toţi, iar în rest să-şi aducă aportul la Marea Recuperare, creând noi şi noi opere de valoare recunoscute în Ţară, în Diasporă şi pe plan universal, inclusiv pe Google Earth în contextul arhitectonic al Marii Recuperări a tuturor stilurilor. Desigur, renaşterea prozei politice româneşti e şi ea un garant clasic pentru Marea Recuperare, polemica nefiind posibilă decât atunci când doi prieteni caută împreună, în termeni biblici, adevărul şi, odată găsindu-l în fân, îl despică-n patru. Iar adevărul incoruptibil pe sfert va fi că orice incompetent e un hoţ! Deci duşmănia nu încape între doi nechezoli, ci doar între cuplul lor amoros şi poporul cititor, deoarece ca postac sau intelectual, nu poţi deosebi decât între români şi cetăţeni români (aici cuprinzându-se şi minorităţile). Fără a segrega, deoarece mulţi neromâni sunt mai buni români decât mulţi români dintre românii înşişi. 
  
Mai grav e că unii nechezoli disting, pragmatic şi necetăţeneşte comercial, între români şi cititori români, adică piaţa de carte, asta fiind tot ce îi interesează, nu Luminarea Poporului întru Marea Recuperare, vinderea fie şi prin abjecţie, aici şi dincolo, a mărfii lor spirituale! De aceea, accepţia curentă pentru termenul nechezol tinde să devină una greţoasă de intelectual egoist, căruia nu-i mai pasă ascensional de popor, fie că îl minimalizează abject la minte cu propria erudiţie monstruoasă ca măsurariu, fie că îl compară duşmănos la patrimoniu cu alte popoare, mai ferite geografic de apăsarea unor imperii deznaţionalizante, care să le fi ţinut în întuneric şi fără mobilier spiritual, să facă sex taoist doimaist pe tatami, de să iasă cu rogojini arzânde pe cap la vizite de lucru numai protestatari idealişti, retardaţi, făcuţi la beţie de nişte incapabili de a dobândi competenţe la limbile Străinului, vasăzică rezistenţi la mankurtizare. 
  
De unde şi pesimismul, iubite postacule, de moderezi pe nechezolii de ambe speţe sătul de atâta Caragiale, că oricât de răzeş sau mazil vajnic ar fi un nou basarabean la Paris, ca Paul Goma sau ca, tot exilat, Alecu Russo, de scrise „tânguirea intitulată Cântarea României“, te doboară băşcălia, la băutură şi călărire în zori pe zare, pe orizontul de aşteptare al rozătoarelor televizionare, chiuind c-un surogat de euforie postmodernistă, rinocerizată ca râsul la mormânt, cum sunt rânjite kantian şi rândurile de faţă cu dinţii la stele, despre Postromânismul, carele poem levantin nu se vrea, în a nechezolilor Românică dispreţuită după Loviluţie, fără de Basa, decât o remachiată Cântare a RO, poate şi a DRO, adaptată critificţional întru Luminarea Poporului ca „o scurtă ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului“, adică spre Marea Recuperare, prin 22 Eradicarea Corupţiei şi Combaterea Incompetenţei cu pasionalitate verbală demolatoare măcar până în 2112 sau 2222. 
  
(Va urma) 
  
Camelian PROPINAŢIU 
  
http://www.scribd.com/propinatiu/shelf  
  
http://archive.org/search.php?query=Propinatiu  
  
http://propinatiu.ro/carti 
  
Bucureşti 
  
23 august 2012 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Camelian PROPINAŢIU - POSTROMÂNISMUL (2) – NECHEZOLII DE AMBE SPEŢE ŞI POSTACUL INTELECTUAL PUBLIC / Camelian Propinaţiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 605, Anul II, 27 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Camelian Propinaţiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Camelian Propinaţiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!