Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   



CALATORIA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O dimineaţă obişnuită de început de septembrie, deşi foarte devreme, Gara de Nord, a capitalei părea un furnicar.Călătorii grăbiţi, circulau în toate direcţiile, ducând cu ei bagaje multe şi grele, sau mai rar câte un geamantan minuscul şi o geantă pe umãr aşa cum intra pe peron Iulia. 
  
Mai era o jumătate de oră până la plecarea trenului. De la un chioşc de ziare îşi cumpără două reviste şi o Informaţia Bucureştiului. 
  
Călătoria ei va fi lungă de 12 ore. Peste numai câteva minute se afla deja instalată într-un compartiment alături de încă şase persoane, foarte comunicative încă din zori. Pe lângă emoţia călătoriei, Iulia are încă o dată ocazia să cerceteze firea oamenilor, obicei păstrat din copilãrie. 
  
Constată că unii oameni, fac conversaţie cu o uimitoare uşurinţă.  
  
Nu se cunosc, nu s-au văzut niciodată, dar discută ca nişte vechi cunoştinţe. Fiecare caută să capteze atenţia cuiva, să se asigure că pe tot parcursul călătoriei, nu se vor plictisi şi sigur vor ajunge acasă cu multe noutaţi de povestit. 
  
Discuţiile încep de obicei, cu mici observaţii fără prea mare importanţă, banalităţi. Întâmplări ce se ivesc la tot pasul, capătă la un moment dat importanţa unor fapte cu totul ieşite din comun. 
  
Pe banchetă, lângã uşă, două femei cu desagi dintr-o stofă groasă în dungi albe şi negre, cu accentul oamenilor de la munte, comentează o întâmplare petrecută într-un magazin. Discută cam tare şi asta deranjează.  
  
Lângă Iulia s-a aşezat un bătrân, în ochii căruia stăruiau lacrimi.Tocmai se despărţise de fiul cel mic, care-şi efectua stajul militar în apitală.  
  
Regretabil, dar nimeni nu găseşte un cuvânt consolator de spus. Oare de ce fug oamenii de lucruri triste, se intreba Iulia. Cu siguranţă că fiecare are deja amărăciunea lui şi nu mai are timp să consoleze pe alţii. 
  
Deşi nu face conversaţie, Iulia nici nu a observat când s-a pus trenul în mişcare. Casele cartierelor marginaşe dispar una după alta, iar trenul începe să prindă viteză. 
  
La o barieră aşteaptă un autobuz plin, cu oamenii agăţaţi pe scară şi două căruţe. Oamenii se grăbesc la treburile lor. 
  
Încercând să răsfoiască o revistă, Iulia îşi dă seama că nu se poate concentra. Gândurile o năpădesc din nou.Un bărbat între două vârste, neavând nimic de făcut, îi studiază fiecare gest, fiecare mişcare şi asta nu-i place. 
  
Amabilă îi întinde ziarul, poate dorea să-l citească. Se felicită în gând pentru idee.În mai puţin de un sfert de oră, omul dormea cu ziarul alunecat pe genunchi. 
  
Iulia privea tăcută pe fereastră, încercând zadarnic să-şi pună ordine în gânduri . 
  
I se părea că un vânt neastâmpărat i le aduna şi le împrăştia în neştire. Era neliniştită. Trăia o senzaţie de teamă amestecată cu ciudă.  
  
-Unde calătoriţi ? o întrebase cineva din compartiment. 
  
-La L.........răspunsese ca un automat, luată prin surprindere. Nu se putea spune că nu participase şi ea la discuţie.Trenul străbătea acum o câmpie netedă şi arată de curând. 
  
Ce firi ciudate sunt totuşi oamenii. Cele două femei deapănă deja amintiri, chiar probleme intime, fiecare face eforturi vizibile, pentru a reţine atenţia celeilalte, dar pe amândouă le-a ajuns curând oboseala, sau legănatul trenului le îndeamnă la un pui de somn. 
  
Câmpia presărată din loc în loc cu liziere de pădure, care foşnesc la trecerea trenului. Satele rămân în urmă cu aceeaşi viteză. Lanuri de porumb încă necules şi viile dau culoare peisajului, amintind că toamna îşi intră treptat în drepturi. Mereu Iulia a considerat toamna, un anotimp frumos. Nu numai din cauza belşugului pe care-l aduce, ci şi din cauza unei doze mai mari de nostalgie, în comparaţie cu alte anotimpuri fireşte. Întreaga fire se pregăteşte de iernat.  
  
S-a ivit in zori o fată, 
  
naltă cu privirea blândă, 
  
vocea-i şoapta măsurată, 
  
a izvoarelor ce plâng. 
  
Zvon de struguri, 
  
must şi larmă 
  
de cules, de hărnicie, 
  
toamnă, doamnă arămie, 
  
coborâtă printre vii. 
  
Cu alaiul ei de frunze, 
  
cu ghiozdane şi copii, 
  
pune zâmbete pe buze, 
  
desfrunzind din nou copacii, 
  
lasând crengile pustii. 
  
Mi te-ai înfrăţit cu vântul, 
  
maturaţi aleile, 
  
nostalgia şi cuvântu-mi, 
  
umple iară paginile.  
  
Primăvara este frumoasă pentru că trezeşte la viaţă întreaga fire, iar toamna pentru împlinirea ei. Aşa îi plăcea Iuliei să le caracterizeze. 
  
Capriciile primăverii le-a simţit de multe ori, deşi o aştepta cu nerăbdare, dar toamnei îi este într-un fel recunoscătoare, pentru izbânzile sale, mici în comparaţie cu ale altora, dar pentru ea foarte importante. 
  
Pluteşte deasupra covorului multicolor, purtată de sutele de cai putere ai locomotivei. 
  
Un firicel de apă albăstrie, străjuit de câteva sălcii tiveşte imaginea ce se schimbă uimitor de repede. Încearcă să se amuze punându-şi singură întrebări, la care trebuie să răspundă: 
  
-Tu, Iulia Aron, ce-ţi doreşti cel mai mult şi mai mult acum? se întreabă ea. 
  
Îi este practic imposibil să răspundă. Îşi doreşte mai multe în acelaşi timp. 
  
A avea o singură dorinţă la anii ei, i se părea nefiresc de puţin. 
  
Ar dori poate să ajungă cât mai curând la destinaţie, dar asta era treaba mecanicului de locomotivă, care se străduia din toate puterile, scoţând şuiere lungi din când în când. 
  
Dar serios vorbind, ce-şi dorea ea, de acum înainte de la viaţă? A fost o vreme când şi-a dorit foarte mult să devină independentă, să trăiască pe propriile picioare.  
  
N-a fost uşor, dar a reuşit până la urmă şi numai asta contează. Nimic nu se dobândeşte stând cu mâinile împreunate, după cum bine spunea cea mai dragă îngrijitoare, de la orfelinatul unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. 
  
Cele mai mari satisfacţii, i-au venit de pe urma muncii ei.  
  
Fără muncă, nu s-ar fi realizat ca om, nici moral, nici profesional. 
  
Pentru acea femeie, mama Antonia, ingrijitoarea de copii, Iulia nu fusese nicidată un copil abandonat, aruncat pur şi simplu în viaţă sau lăsat în grija străinilor, a fost aproape ca o fiică. 
  
Chiar şi acum când se prezenta la post, când numai prin eforturile proprii a ajuns profesoară de, Iulia simţea cruda realitate, dar de mult timp renunţase să-şi mai facă sânge rău, să-şi pună tot felul de întrebări. 
  
Dacă nişte oameni au adus-o pe lume şi s-au lepădat de ea, nu meritau ca ea să se chinuie, să sufere ... nu ! Poate că au avut motive serioase să procedeze astfel. Lipsuri materiale, boală, moarte...orice era posibil.  
  
Toate acestea au fost lăsate în urmă, o dată pentru totdeauna, au fost înlocuite de o sete continuă de a şti, de a se realiza cât mai bine şi numai prin propriile ei puteri. Asta a vrut, asta a reuşit. Deci avea aceastã mulţumire.  
  
Dacă n-a avut parte de o familie care s-o susţină şi îndrume în viaţă, a avut în schimb norocul să fie în îngrijirea unei femei simple, dar cu o înţelepciune de invidiat, o inimă de aur şi o voinţă de nezdruncinat. 
  
Mama Antonia fusese ani de zile suportul moral al Iuliei, cu psihologia ei simplă dar sănătoasă, găsise întotdeauna drumul spre inima copilei firave, sensibile, tăcute, copleşită parcă de toată povara abandonului familiei, a acelora care au adus-o pe lume. 
  
La un moment dat, Iulia priveşte mirată în compartiment, unde mai sunt numai două persoane care dorm, iar ea care nu a putut închide ochii nici pentru un minut, n-a observat când au coborât ceilalţi călători. 
  
Se simţea obosită, amorţită de atâtea ore de stat nemişcată, coborâtă parcă în subsolul existenţei sale. Şi-a făcut o trecere în revistă, a evenimentelor cele mai importante, care-i marcaseră existenţa. 
  
Era mulţumită pentru moment, dar desigur mai avea multe de făcut de aici înainte. Pe culoar cineva spune cu glas de bas, ”ajunserăm şi la Filiaşi”. 
  
Aşadar se afla deja în Oltenia, dar peisajul era încă prea puţin schimbat, gările semănau între ele ca şi construcţie, câmpul acelaşi cu amprenta toamnei bine imprimată, dar munţii pe care-i aştepta încă din zori, întârziau să se arate. Deschide geamul şi priveşte cu milă o fetiţă care, căra pe mâinile ei subţiri un coş de nuiele cu cornete de hârtie în care se aflau pere şi struguri. 
  
-2 lei punga cine mai doreste? se agita ea pe peron să nu plece trenul şi să-i ramână fructele nevândute. Iulia cumpără şi ea numai ca să-i facã o bucurie micuţei oltence, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. 
  
Intuind graba călătorilor şeful staţiei dă plecarea trenului, ridicând steguleţul. Două şuiere scurte şi trenul se pune din nou în mişcare.  
  
Revistele şi ziarul zac abandonate pe măsuţa de lângă fereastrã.  
  
-Am intrat şi-n împărăţia Oltului, spune o femeie căscând. Peisajul este bine-nţeles tot câmpie, iar apa galbenă a Oltului se târaşte printre sate, să ajungă la Dunare.Trenul parcurge rapid o pădure care foşneşte puternic şi trimite o undă răcoroasă. Şi aici se vede ruginiul toamnei, în covorul de frunze de pe sub copaci. Părăsind valea Oltului de la o vreme, trenul străbate ţinutul Gorjului. Peisajul începe să se schimbe treptat, iar munţii aşteptaţi cu atâta nerăbdare încep să capete contur. Se simte deja aerul proaspăt de munte, iar Iulia soarbe cu nesaţ bucurându-se ca un copil de noua privelişte, ce i se perindă în faţa ochilor. Un şuier lung şi trenul se cufundă în întuneric. Intrase în primul tunel din defileul Jiului. Se aprind becurile, pe ici pe colo, unde nu au fost sparte. Ieşind din nou la lumină, Iulia deschide fereastra, admirând minunata privelişte ce i se aşterene în cale. Lăsase deoparte gândurile ce o bintuiseră toată ziua.  
  
Auzise cândva vorbindu-se despre frumuseţea Văii Jiului, dar ceea ce vedea acum, întrecea orice descrierere. Apele Jiului înspumate sclipeau în soarele dupămiezii, de parcă pietre nestemate ar fi purtat pe crestele valurilor. Cu ce furie izbea apa pietrele mari, puse parcă anume în calea ei, spre a-i verifica rezistenţa în competiţie. Pădurile cu foşnetul lor, freamătul apei încorsetată în pereţii de stâncă, făceau să-i tresară inima de bucurie. Locomotiva trăgea din greu şirul lung de vagoane, urcând tot mai sus, în creierul munţilor. Ce repede trecea acum timpul. Iulia privea cum rămânea în urmă o vale sau un munte, o mică aşezare omenească, când cineva pe culuar spune: aici la L........, nu stă decât un minut. Grăbită Iulia îşi trage de sus bagajul de mână şi geanta, urează drum bun călătorilor rămaşi în tren şi se îndreaptă spre uşa vagonului. La coborâre, imensitatea culmilor ce înconjoară localitatea, o fac pe tânăra fată, să se simtă şi mai mică şi mai dezorientată. Un şuier scurt şi trenul se pune din nou în mişcare. Amorţită de prea multe ore de mers cu trenul, se oprea la fiecare zece paşi, privind în jur. Cei câţiva pasageri care coborâseră o dată cu ea, se grăbeau spre casele lor. Doi CFR-işti au stat puţin de vorbă, după care şi-au urat unul altuia “sară bună” după obiceiul locului. Pe unul din ei îl întrebase Iulia, cum ajunge la primărie. Puţin nedumerit de apariţia ei, acesta strigă la colegul său care se depărtase ceva mai mult. - Mă Ione, condu tu pe domnişoara la primărie, cã nu-i de pe la noi şi tot ţi-i în drum. Se înclină puţin, îşi scoase şapca pentru o clipă, apoi zise: 
  
- No mereţi cu el, vă duce tocmai acolo. Iulia îi mulţumi omului şi se grăbi să-l ajungă din urmă pe celălalt, ca să-i fie călăuză până la primar. Se lăsa seara, aerul era încărcat de mireasma finului proaspăt cosit. Soarele-şi ascunsese faţa dincolo de crestele dinspre apus. Mantia ruginie a toamnei aici era mai vizibilă, dar vremea era încă frumoasă în acea primă parte a lunii septembrie. Omul în uniforma de CFR-ist se înclină un moment şi-i zise Iuliei: - Bine aţi venit la noi, se pare că-i pentru prima dată.  
  
Iulia îi spuse ca aşa era, dar privind faţa obosită a omului se feri să-l asalteze cu întrebările. Şi omul părea destul de discret, vorbind numai atât cât cere buna cuviinţă. De altfel se vedea şi primăria la numai câteva case, undeva în apropierea şcolii.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CALATORIA / Flora Mărgărit Stănescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Flora Mărgărit Stănescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Flora Mărgărit Stănescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!