Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1043 din 08 noiembrie 2013        Toate Articolele Autorului

CĂLĂTOR PE MERIDIANE LĂUNTRICE - recenzie la cartea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

 

CĂLĂTOR PE MERIDIANE LĂUNTRICE  

 

Ioan Gh. Tofan, Piaţa Veche, (Călătorii paralele I) Fundaţia Culturală ANTARES, Galaţi, 2013  

 

 

Un amestec ciudat de frusteţe şi candoare (dar, în lumea lor şi spinii pot fi catifelaţi şi tandri!) un veşnic monolog al vocii auctoriale, paralel cu rememorarea unor vechi sau mai noi întâmplări, acesta este subiectul cărţii de faţă. Autorul ţine să-şi explice totul, sub pelerina retoricei întrebări: altfel cum? Un stil autopersiflant cât cuprinde, bagatelizându-şi trăirile şi sentimentele sub masca umorului care uneori ia aspectul tragismului existenţial. De fapt, autorul, scăldat în sudoarea timidităţii, a autocontrolului şi a pudorii, încearcă, măcar prin scris, să-şi depăşească firea, din spirit de frondă, evocând unele fapte pentru a se elibera de poverile propriilor erori, într-o vreme când viaţa se învârtea ca un fluture beat în jurul lămpii.  

Dezmeticirea are gustul lucidităţii, dar nu neapărat şi al aprobărilor în conştiinţă.  

De altfel, cine este total mândru de toate pornirile lui?  

Romanul debutează cu un episod pseudo-erotic în care Ionel Corban (alter-ego al autorului) trăieşte multe frustrări pe lângă o femeie care-l chemase pe litoral pentru o aventură ce nu are loc, din pricina, sau datorită falselor precepte morale ale femeii, mamă a unui adolescent de 15 ani,”mămos, obraznic şi răsfăţat” – care nu i-a lăsat singuri nici o clipă. Nu se cădea, în faţa copilului să recurgă la gesturi şi atitudini intime.  

Frustrările sunt pe măsura dorinţelor refulate.  

De ce a dorit autorul să-şi înceapă romanul autobiografic cu un episod care nu-l prea avantajează din tinereţe, şi care nici măcar nu e semnificativ pentru corpusul cărţii?  

Un procedeu stilistic propriu acestui autor este schimbarea bruscă a planurilor dar şi, în aceeaşi măsură, a timpurilor de desfăşurare a acţiunii. De la trecutul evocator din prima secvenţă, la prezentul persoanei a III-a, în vreme ce relatează recenta călătorie în Italia, pornind din Bucureşti, într-o dimineaţă de primăvară. Limbajul – destul de direct, reflectă atitudinea şi stările autorului.  

Şi în aceste episoade ale călătoriei sunt inserţii în trecutul copleşitor şi greu ca un cargou uriaş umplut cu marfă, din care navigatorii aruncă baloturi întregi, ca să se mai debaraseze de greutăţile inutile.  

Amintirile, saci cu nisip aruncaţi dintr-un dirijabil care se încăpăţânează să rămână în aer, plutind în derivă, după capriciile celui dintâi acvilon.  

Imagini reavene se amestecă printre cele învăluite deja în ceaţa vremurilor.  

Ioan Ghe. Tofan este un tehnician al peisajelor, descrise cu acurateţe, astfel încât, forţa imaginii ieşite din condeiul său, reînvie natura, cu tot farmecul ei negrăit şi de neimitat, sporind emoţia cititorului, avid de frumuseţe.  

Firul roşu al naraţiunii este urmărit cu acribie şi el ne conduce în preajma fluviului tutelar, pe strada Negroponte, într-un peisaj arhaic de pace domestică, în care soba duduie, motanul toarce şi copilul bea ceai de pojarniţă cu pâine neagră.  

Autorul vrea să eternizeze clipa când copilul „deschide ochii mari asupra lumii.”  

Ca o notă de specificitate, se remarcă decantarea semnificativului din întreg şi din multitudinea de perspective şi de trăiri complementare, care-l incită pe cititor la o atitudine participativă şi chiar substitutivă în acţiune, aşa cum se întâmplă îndeobşte, fie în trecut, fie în prezentul imediat.  

Aşadar, o voce auctorială, un personaj principal, Ionel Corban şi multe alte personaje pasagere, un joc de alternanţe iscusit (persoana a I-a singular ori plural, persoana a III-a).  

Uneori, autorul anticipează dialogurile între varii personaje, pe care le introduce în amintirile sale despre părinţi şi despre episodul dramatic petrecut în familie, şi anume: moartea fetiţei în vârstă de o lună, urmare a unei răceli straşnice, surioara scriitorului, Larisa.  

Dialogul părinţilor la câmp, unde i-a prins o ploaie torenţială, împreună cu copiii, apoi dialogurile închipuite ale bunicii materne cu un vecin, Stoian, convorbire nu lipsită de oarecare umor specific ţărănesc, cu vorbe spuse pe şleau, în limbaj colorat, presărat cu regionalisme şi cu specificul moldovenesc al zonei.  

Istoria familiei Corban se derulează sub ochii noştri. Filmul amintirilor continuă cu alte scene din localitatea unde părinţii se stabilesc, în casa din Negroponte, apoi cea din Ghica Vodă.  

Arta naratorului este uluitoare, în pofida vălului greu al anilor scurşi, de la acea perioadă, sau poate de aceea sunt atât de pregnante. Se vede că unele lucruri ţi se întipăresc definitiv în minte, în cel mai mic amănunt.  

Un amănunt insolit este cel al descrierii turlei bisericii fortăreaţă Precista, de pe malul Dunării, care era înlănţuită (turla legată cu lanţuri, fiind avariată în urma cutremurului din 1940).  

Ochii uimiţi ai copilului de atunci înregistrează fidel, ca pe o peliculă de 16 milimetri, aceste detalii neobişnuite, dându-le sens abia mai târziu, la vârsta înţelegerii multor lucruri, despre care atunci, era preferabil să se tacă.  

Vocea fanteziei populare inventează poveşti sau le exagerează pe cele cunoscute, alcătuind, ceea ce la mahala se numeşte „Radio-Şanţ”.  

Expresii tipice limbajului comun al păturii de mijloc a populaţiei, ba şi zicale populare, sunt folosite de autor cu dezinvoltură, în chip amuzant, intrând în uzul comun al oamenilor mahalalei, fără prea mari pretenţii: „Ce mi-e tandea, ce mi-e mandea!”; „să trăncănesc ca prostu-n tramvai!”; „Tot un drac până la urmă!”; „o mie de vorbe un ban nu fac”; „de ceapa ciorii”; „Hai, uşcheală”; „să nu te mai trezeşti vorbind ca surda-n clacă!” – desigur, toate acestea având un înţeles doar de ei ştiut şi intrat în folclorul dunărean, de la lume adunate.  

Un alt părocedeu stilistic este introducerea în povestire a filelor de jurnal, referitoare la evenimentele petrecute atunci, de pildă, mutatul lângă Biserica Sfânta Precista sau informaţii despre pasiunea de cinefil care l-a atras pe autor încă din copilărie.  

Autorul nu ezită să-şi expună părerile despre cinematografia românească de azi, dar şi despre cea universală, căutând similitudini cu personaje, locuri şi acţiuni cunoscute de el.  

Cu un ton uneori didactic, alteori moralizator autorul îşi declină convingerile fără inhibiţii.  

Stilul interactiv al autorului obligă cititorul la răspunsuri la unele întrebări puse prompt, legate de diferitele probleme ale etniei evreieşti migrate în Israel. Ex. „A fost bine, a fost rău că au plecat, dumneavoastră ce credeţi?”  

În acelaşi timp, îşi expune părerea proprie: „Spiritul lor întreprinzător, nasul lor pentru oportunităţi şi afaceri ar fi dăunat oare ţării? Eu nu cred.”  

Năzbâtiile copilăriei sunt de pomină: zborul bondarilor legaţi cu aţă, vânătoarea şi luptele de păianjeni, pariurile pe nasturi de diferite valori, trocul cu nasturi.. Fiecare puşti din gaşcă avea câte o praştie cu gume roşii. Şi toţi erau neîntrecuţi la aceste jocuri copilăreşti care aveau un farmec nespus.  

În anii aceia, jucăriile erau ca şi inexistente. Jocurile erau inventate de ţânci sau preluate de la fraţii mai mari. Şi băieţii mai răsăriţi aveau jocurile lor: „Se adunau în curtea fără gard a bisericii Precista, lângă mormântul părăsit al unui prelat din alt veac unde jucau poker sau barbut, făceau poştă la chiştoace, înjurau ca nişte camionagii şi din când în când, scuipau cu măiestrie în colbul de pe jos.”  

Adevăraţi fii ai Dunării care-şi ajungeau loruşi, fără să aibă nevoie de alte jucării sau distracţii.  

Autorul redă cu nostalgie şi bucurie amară, cât mai fidel, lumea de atunci, văzută parcă într-un film alb-negru, cu locuri şi personaje insolite.  

Arta portretisticii este uimitoare. Portretul lui Izu este creionat magistral.  

Ioan Gh. Tofan construieşte dialoguri dinamice, alerte, veridice, cum e cel dintre domnişoara Aneta, cea care-şi etala nurii de la fereastră şi vecinul Nemţeanu, proprietarul sifonăriei, un dialog spumos, plin de haz, dar ascunzând sentimente antisemite pe care Aneta le nutrea faţă de familia lui Izu.  

Comicul de limbaj este provocat şi de vorbirea stricată a Rozei care stâlceşte toate cuvintele în conversaţia cu Mitriţa.  

O notă de culoare este şi prezenţa circului fraţilor Creţu în Piaţa Veche, care atrage mulţimile la spectacol. Autorul strecoară printre rânduri şi date privitoare la viaţa politică şi socială a ţării în „obsedantul deceniu”.  

Observaţiile autorului, intercalate printre dialoguri, au rolul de a explica unele fenomene şi stiuaţii care se petreceau în acea vreme, legate de Legea Naţionalizării din 1948, viaţa micilor ţărani comercianţi veniţi de peste Dunăre să-şi vândă produsele, lumea pestriţă a Pieţei Vechi sau animaţia din copilărie de pe Vadul Sacalelor, care atrăgea prin pitorescul ei, toate acestea dau un farmec deosebit scriiturii. Dar şi modul cum se distrau gălăţenii la acea vreme, bâlciurile amenajate de hramuri şi sărbători, circul care susţinea spectacole atractive, viaţa de zi cu zi a oamenilor simpli, toate acestea constituie mici fresce ale societăţii urbane de la mijlocul secolului XX, din oraşul-port dunărean şi împrejurimi. Autorul revede şi azi, cu ochii amintirii de atunci, întreaga atmosferă care i-a populat copilăria: „Vede ţăranii care, după ce şi-au făcut cumpărături din banii obţinuţi cu puţin timp înainte din vânzarea produselor proprii se îndreaptă spre Dunăre, unde vor aştepta şalupa sau o barcă să-i ducă acasă, căruţaşi şi camionagii cu mijlocul înfăşurat în brâuri albe în care au înfipt bicele de care nu se despart o clipă, muncitori cu şepci ponosite şi chipuri încruntate, vagabonzi murdari şi zdrenţăroşi, copii ai străzii flămânzi, cu ochii după furat, gospodine cu sacoşe pline, câte un Ostap Bender îmbrăcat ţipător în căutare de naivi pe care să-i îmbrobodească cu năstruşnice propuneri de afaceri, vreun ţigan lăutar cu vioara sub braţ sau acordeonul în spinare. Securişti deghizaţi trăgând cu urechea, golani care se îndreaptă spre părcuţelul de roşcovi din faţa pieţii în căutarea acoliţilor sau a unui joc de barbut, cu alte cuvinte, o lume dispărută pentru totdeauna.”  

O lume hibrid, cu oameni nici ţărani, nici orăşeni, încercând să se adapteze noilor tentaţii urbane, dar, pe de altă parte, neputându-se dezlipi total de sat, de munca agricolă şi de mentalităţile rurale. O lume în plină devenire socială şi politică.  

O scriitură densă, analitică, impregnată cu descrieri şi portretizări, un stil destul de încărcat, de altminteri.  

Mult mai limpezit, mai decantat, curgând precum nisipul prin colul clepsidrei, formând grămăjoară de gânduri, de cuvinte şi gesturi păstrate intacte în spatele retinei, există în Jurnalul lui Ionel, unde amintirile se scurg în aval, precum ambarcaţiunile pe fluviu, când ai ridicat ramele şi te laşi purtat de valuri şi de curenţi, în voie, până la Cotu’ Pisicii.  

Ca pe chica zmeului, amintirile zboară, împinse de vântul primăvăratic, într-o temerară întrecere de-a alergatul, cu picioarele goale, peste pământul lânced de la ploile din ajun: „...şi...un, doi, trei...gata, fugim mâncând pământul, ţinem braţele întinse şi...zburăm pur şi simplu, cel puţin asta credem în timp ce ţipăm cât ne ţin plămânii. (...) Nu ne pasă de toate acestea pentru că nu le înţelegem. Nici nu vrem să le înţelegem. Ne trăim copilăria. Noi acum levităm. Privim de sus Dunărea pe care înaintează leneş în amonte un remorcher cu un coş mare şi negru care pufăie ca o locomotivă cu aburi, târând după el două şlepuri încărcate cu buşteni. Planăm uşor până la urmă pe cheul de piatră pe care, încălziţi, ne aşezăm în fund cu picioarele atârnate, privind în jos la fluviul tulbure care la doar câţiva centimetri de călcâiele noastre curge furios ducând spre valea oraşului plaur, sălcii desprinse de la mal şi chiar un butoi gol pe care s-au aşezat câţiva pescăruşi. Iar va fi inundat Bădălanul, dar noi n-avem habar de asta, nu realizăm nici pericolul apei învolburate care parcă ne cheamă. Dacă ar şti părinţii unde suntem, chelfăneala noastră n-ar fi uşoară, dar nu ne batem capul cu asta, ne balansăm picioarele încântaţi. De dincolo de fluviu, vântul care s-a mai înteţit, rotindu-se de tot spre sud, aduce miros de mâl şi de iarbă crudă. Este pentru prima dată când facem cunoştinţă cu bătrânul Danubiu şi clipa asta nu poate nimeni să ne-o ia. Nu scria oare Dostoievski în Jurnalul de scriitor că „...amintirile pregnante, care exercită asupra omului infoluenţa cea mai puternică, sunt întotdeauna cele din copilărie?” Senzaţia de zbor o trăiesc şi acum când mă revăd alături de primul meu prieten, alergând cu picioarele goale, fără să le mai simţim, alergând în faţa vieţii pe care urma s-o trăim. Fericiţi şi neştiutori.”  

Peste toate se suprapuneau amintirile de la ţară, la cules de struguri cu bunica şi cu unchii lui Ionel, abia ieşiţi din copilărie, scene nu lipsite de umor sănătos, în grai moldovenesc, care provoacă amuzament şi sporeşte interesul cititorului. Scenele sunt antologice, scrise alert, dezinvolt, cu aplomb şi oarecare îngăduinţă înduioşătoare pentru familia de la ţară, ieşită la muncă la vie, la vremea culesului poamei. Familia, unită, se bucura cu aceste prilejuri să fie cu toţii şi să retrăiască împreună trecutul.  

Arta naratorului, mai ales în notaţiile de jurnal, referitoare la vacanţele la ţară este desăvârşită. Scriitorul se apleacă atent asupra amănuntelor, dar şi asupra dialogurilor între bunică şi unchii lui Ionel. Hazul ia uneori proporţii homerice, mai ales când e vorba de stângăciile copilului crescut la oraş, neobişnuit cu viaţa la ţară. Jurnalul are un rol esenţial în reţinerea detaliului.El este scris în clipele de tihnă, este mai aşezat şi mai atent alcătuit.  

Autorul foloseşte prilejul de a relata unele realităţi dureroase şi asupritoare chiar, din viaţa sătenilor de la începutul anilor ’60, când, presiunea exercitată de autorităţi se concretiza în cote uriaşe, ca să descurajeze ţăranii cu gospodării individuale să intre în GAC.  

Prozator de forţă şi de largă respiraţie, Ioan Gh. Tofan ştie să ţină hăţurile naraţiunii, lăsând uneori suspansul să trezească interesul cititorului, dar şi pentru un oarecare efect de lectură asupra lui. Cartea nu plictiseşte cu toate că e foarte densă şi de mare întindere, pentru că autorul ei ţine cititorul treaz cu diferite tehnici de scriitură, schimbând deseori registrul şi palierele de lectură. Ca să nu ai timp să te plictiseşti.  

Aparent, crezi că firul povestirii rămâne brusc nedepănat. Dar Ioan Gh. Tofan îl reia la fel de neaşteptat, de acolo de unde îl lăsase, cu şi mai mare intensitate narativă. Lectura e atractivă, indiferent de subiect. Episodul cu activistul mahmur care cere zeamă de varză celor doi copii, să se dreagă după o beţie straşnică, este antologic.  

Nota de autoironie şi permanentă autopersiflare a lui Ionel, face din personaj unul foarte simpatic şi prin limbajuul frust, cotidian, nefiltrat, care se apropie de sufletul omului.  

La Ioan Gh. Tofan naraţiunea se face temeinic, cu pauze lungi de gândire şi descripţie, cu un joc subtil de aparenţe, după toate artele scrisului, cu istorii şi pilde inserate în text, care dau savoare naraţiunii.  

Episodul arestării criminalului Cerceluş Florică, zis Cocleală, care a luat viaţa unei bătrâne infirme şi îşi duce pe mai departe veacul la cârciuma lui Meluţă este, de asemenea, pus în scenă cu minuţie demn de un regizor de film poliţist, cu vervă şi acţiune specifice până la cel mai mic detaliu, domeniu pentru care autorul are o predilecţie cu totul specială.  

Fiecare autor ascunde în sine o lume. O lume mirifică, de cercetat, de asumat, cu fiecare pagină parcursă. Acesta este farmecul lecturii. Să cunoşti şi să-ţi însuşeşti lumi necunoscute, să intri în ele, la început cu sfială. Apoi, din ce în ce mai îndrăzneţ, să o iei în stăpânire. Mirajul acesta se poate întâmpla în faţa oricărei cărţi care te atrage şi te vrăjeşte până la a nu-i mai putea rezista. „Piaţa Veche” – este una din cărţile care fascinează cititorul, prin lumea pe care o descoperi, veche şi totuşi nouă, cunoscută şi atât de alta, pe care o iei complice propriilor tale amintiri, căutând mereu similitudini. Şi acestea răsar parcă, la fiecare frază, uimindu-te cu mirarea copilului care descoperă în mâinile altui copil, o jucărie asemănătoare cu a lui. Surpriza se naşte de o mie de ori, pentru că el credea că a lui este unică. Asta-ţi creează un soi de complicitate cu celălalt, te regăseşti în faptele şi spusele lui, chiar dacă puţin diferite. Şi într-aceasta constă farmecul nunic al lecturii.  

Universul mic al casei, grădinii, curţii copilăriei este intersectat de evenimente la scară majoră, cum e moartea lui Stalin, zăpezile din iarna lui ’53, amintirile retrăite de autor fiind suprapuse peste recentele întâmplări din viaţa lui, cum este, voiajul în Italia.  

Şi toate, pe fundalul discret al Jurnalului care consemnează fidel, impresiile asupra evenimentelor care l-au marcat pe autor. Aceasta este construcţia, pe trei planuri diferite, care totuşi se întretaie în punctele forte ale acţiunii, firul fiind reluat, de fiecare dată, aşa cum am mai precizat, de unde a fost întrerupt. Memoria selectivă înregistrează ca pe „firul de păianjen” amănunte semnificative. Rămâi uluit de câte lucruri cunoscute şi necunoscute ţi se derulează prin faţa privirii. Până şi miresmele şi zgomotele şi imaginile, chiar şi tăcerile îţi devin cunoscute şi trăite de tine, într-un straniu deja-vu, dintr-o altă existenţă, dacă ar fi să crezi în teoriile budiste. Destul de ciudat. Parcă eşti abandonat în plin fabulos, într-un fel de labirint vegetal în care, după ce colinzi până la sfârşeală coridoarele întortocheate, în căutarea ieşirii salvatoare, constaţi că ai mai fost cândva pe acolo, şi peisajele îţi sunt vag cunoscute. Însă firul Ariadnei îl deţine scriitorul şi tu trebuie să te ghidezi după el.  

Când relatează despre presupusele aventuri galante, autorul o face la persoana a III-a, aducându-l în prim plan pe eroul lui, Ionel, un alter-ego, în felul acesta eludând timiditatea, teama de ridicol şi de a nu râde cineva de el.  

E un procedeu cunoscut când vrei să-ţi reverşi sentimentele, fără inhibiţii, foloseşti ca scut o altă persoană, ca şi când n-ar fi vorba de tine. E un subterfugiu eficient. Stratagema, de cele mai multe ori, dă rezultat. Dar aici, situaţia este destul de transparentă.  

Tot pe seama altor personaje, autorul pune şi slobozenia la gură, vorba cu tâlc şi nuanţe subtile.  

Dialogul permanent cu cititorul – alt element stilistic, dă un ritm dinamic acţiunii. Naratorul îl ia martor pe cititor, îl interpelează, îi cere părerea, îi cere o decizie, se târguieşte cu el şi chiar îl provoacă să-i răspundă la unele întrebări, provocând situaţii amuzante: „Nu spune oare românul că dacă ai călcat într-un...hai să zicem, excrement, o să ai toată viaţa un car de noroc? Dar dacă ţi se întâmplase ceva asemănător în pruncie? De pildă, la botez, să te fi scăpat în scăldătoarea popii? Se cheamă că te aştepta în viaţă şi mai multă baftă. Ce să mai spui atunci de norocul proaspătului elev Corban, care, în prima zi de şcoală din clasa I, după prima lecţie predată, ducându-se împreună cu ceilalţi şcolari la vespasiana aflată în curte, unde fusese condus până la uşa de la intrare de însăşi doamna învăţătoare, intrând în holul întunecos, pavat cu ciment, mijindu-şi ochii ca să vadă unde trebuie să facă pipi, împins de la spate de puştimea gălăgioasă, cade, prin gura de vizitare, direct în canalizare? Eeei! Ăsta, da. Noroc! Credeţi că respectabilul grup social era prevăzut cu o canalizare fără capac? Nici vorbă!”  

Sau: „Jos pălăria pentru dascălii de pe strada Egalităţii din prima jumătate a anilor ’50! Dar nu-l întrebaţi pe Ionel cum s-a simţit acolo. Puneţi-vă numai în situaţia lui şi pariez că o să-i daţi dreptate”.  

Un astfel de procedeu foloseşte Nicolae Breban în romanul „Buna Vestire” în care se întreabă mereu (întrebându-l pe cititor, în acelaşi timp): „Ei, Brebane, acum să te văd ce mai faci? Îl omori pe erou sau nu?”  

Sau în notaţiile de Jurnal, aparteuri de felul: „Ce voiam să spun înainte de a divaga, era că...”  

Informaţia livrescă strecurată adesea în pagină, cu dibăcie şi, exact la locul potrivit, are rolul ei exemplificator sau lămuritor. Foarte bine informat, autorul uzează de livresc în mod frecvent şi natural, apelând adeseori la clasici. Autorul foloseşte şi artificii stilistice ingenioase şi de efect.  

Excelent observator al atmosferei, el redă, de fiecare dată, nota de specificitate a momentului istoric sau comun, scoţând la iveală esenţa, vrând să imortalizeze în felul acesta clipa.  

Clipa atinsă de aripa veşniciei.  

Ce relevanţă au pentru cititori aceste precizări amănunţite despre străzi, curţi şi vecinătăţi, despre grădini, biserici, unde se petrece acţiunea? Pentru scriitor, sunt, desigur, foarte importante, pentru că el simte nevoia să descrie ceea ce vede cu ochii minţii, ca într-un film derulat cu încetinitorul, întreg cadrul acelor întâmplări, dând naştere unor sentimente ce nu aveau să se şteargă nici după şase decenii? Fixarea cadrului împrospătează memoria, stivuind amintirile care se aşează cuminţi, în ordine, în spatele retinei.  

O altă istorisire antologică este aventura celor doi puşti, Ionel şi Izu care pleacă pe jos la Brăila. Povestea abundă de întâmplări amuzante şi de limbajul colorat al copiilor.  

În ton cu tendinţele prozei contemporane care au părăsit acurateţea limbii literare, folosind un limbaj stradal, de cartier, de gaşcă şi chiar de gang, autorul nu ne scuteşte de un limbaj destul de licenţios, cu expresii care ar părea amuzante dacă n-ar fi uneori destul de triviale: muian, naşparliu, meclele, glojdeală, limbarniţă.  

Din dorinţa ca relatarea să fie cât mai realistă, autorul foloseşte aceste expresii; te-ai cam dilimănit, ai feştelit-o, vrei să mă brăileşti, te benoclezi, cărel poteca, mânca-ţi-aş!, ai făcut rahatul praf, hai să ne bunghim; am îmbulinat-o; stereotipii şi ticuri verbale precum: başca, vax, nexam, sanchi, ş.a dar şi expresii de genul: mă simt naşpa; să pui mătura-n doliu, nici cât negru sub unghii; care se dădeau în stambă, dă-i nas lui Ivan, ajunge o măciucă la un car de oale, de când hăul şi bârgăul, ca şi interjecţii uzuale: Iaca-aşa, Zău aşa! S-a şucărit; Ce pălăria mea?; să-mi bag picioarele; ce puşca mea ş.a. interpelări ale cititorului, din spirit de frondă, destul de des folosite în epicul de astăzi, pentru cititorii care au apetenţă pentru astfel de expresii fruste.  

Uneori este nevoie de explicaţii în note ale autorului: Ex. zgaroi-cioroi ş.a.  

Cutreierând prin amintiri, autorul aduce acţiunea cu măiestrie în actualitate, inserând discuţii, păreri ale turiştilor români în Italia, privind starea naţiunii, neocolind oarece dispute politice legate de conducători şi presărând conversaţia cu vorbe şi amănunte picante. Aşa-i românul, oriunde s-ar afla, se implică în discuţii nesfârşite, invocând drepturile omului. De fapt, jurnalul nu e altceva decât un pretext, un artificiu literar (foarte necesar) pentru a diversifica planurile acţiunii şi a stârni interesul. Dar, notaţiile lui sunt cele mai reuşite pagini ale romanului autobiografic.  

Veridicitatea întâmplărilor este asigurată, cu toate că fantezia şi imaginaţia autorului sunt prodigioase.  

Ioan Gh. Tofan dă frâu liber închipuirii chiar când relatează fapte petrecute în copilărie, dar, adevărata artă constă în îmbinarea fericită a planurilor trecut-prezent şi în alternanţa oniricului în plan real. El aduce însă şi unele informaţii privind istoria bisericii fortificate Precista şi a parohului ei, preotul Gh. Florea, întemniţat între 1959-1964, pentru „activitatea contra clasei muncitoare”. Şi în această privinţă, cartea serveşte drept studiu memorialistic.  

Foarte reuşită este şi scena în care, câţiva copii îşi fac felinăraşe din pepeni, cu lumânări înăuntru şi înconjoară biserica noaptea, înfioraţi de mister şi de bucuria că au meşteşugit ceva singuri.  

Se ştie că în copilărie, cei mici iau în stăpânire locurile unde se simt bine şi se joacă, mai bine zis, locurile unde au deschis ochii.  

Un astfel de loc este şi curtea fără gard a bisericii Precista, căreia copiii îi cunosc toate ungherele, chiar dacă ea este închisă pentru reparaţii şi nu se permite accesul în ea.  

Dar, spune-i unui copil că nu are voie să se ducă undeva şi drept acolo va merge.  

Copiii intră în biserică, se urcă în clopotniţă. Biserica este pentru ei loc de adăpost, de ascunziş, loc de ţinut minte. Ca să se grozăvească în faţa copiilor, Ionel intră în ea pe geam, pe întuneric, urcă în clopotniţă, mai mult să-şi dovedească sieşi cât e de curajos. Tot ce ţine de Precista e încărcat de mister şi, se ştie, misterul îi atrage pe copii, astfel încât neglijează eventualele primejdii.  

O bună parte din copilăria lui Ionel stă sub semnul miraculos al acestei biserici fortificate, căzută în ruină de la cutremur, cu turla înlănţuită, unde copiii se adună şi se joacă nestingheriţi.  

Biserica devine un reper al vârstei lor, al inocenţei lor, dar şi al dorinţei de a afla cât mai multe informaţii despre acest lăcaş de credinţă, care a slujit şi ca fortăreaţă în luptele care s-au dat în preajmă şi peste Dunăre.  

Nici vorbă de spirit evlavios la copiii ce abia se ridicau copăcel şi voiau doar să-şi afle un loc de joacă. Abia la vârsta înţelegerii, fiecare va alege dacă să creadă sau nu.  

Un spirit al zonei şi al oraşului, un spirit al epocii, cu legi nescrise, cu datini păstrate cu evlavie, de sărbători, cu oameni cumsecade, buni megieşi, dar şi cu unii care dispreţuiau legile, un amestec ciudat de candoare, violenţă şi demnitate, unde vocea mahalalei se făcea auzită şi chiar ascultată ca o instanţă morală, la fel cum la ţară, sfatul bătrânilor hotărăşte soarta obştii. Unde oamenii se salutau şi se respectau, dar şi când intrau în gurile mahalagioaicelor care forfecau totul, era vai şi amar...  

O lume apusă, păstrătoare de frumuseţi lăuntrice şi de lumină de sine, ale cărei urme încă se mai zăresc pe ici pe colo, în ochii nepoţilor.  

Suflet românesc care nu ezită să plângă, să se emoţioneze, să cânte, să dăruiască, dar şi să lupte pentru adevărul lui.  

Aceasta e lumea Pieţei Vechi, descrisă cu fidelitate de Ioan Gh. Tofan, lumea reflectată în noi înşine, cu tot ce are ea mai preţios şi mai demn de amintire. Nu toate amintirile se înghesuie să se ivească. Însă unele dau buzna, îşi fac loc şi se instalează pe neaşteptate, pe nesimţite, pe nepoftite. Şi atunci, n-ai încotro şi trebuie să le acorzi şansa şi onoarea de a le aşterne la tine-n pagină.  

Autorul ne ia martori la periplul său bolognez, descris amănunţit, în unele locuri ne cere părerea ca şi cum am fi prezenţi şi noi acolo cu expresii precum: „după cum vedeţi...”;acum, vedeţi dumneavoastră...o să descoperiţi...” ş.a.  

Da, vedem cu ochii naratorului şi ne minunăm de frumuseţea oraşului cărămiziu, cu cea mai veche universitate, unde s-au perindat marile personalităţi: Dante, Petrarca, Boccaccio, Thomas Becket şi mulţi alţii care şi-au desăvârşit studiile aici.  

Romanul are şi acţiune şi suspans, ca episodul când lui Ionel i se face rău în piaţa din Bologna, unde rămăsese singur să fotografieze câteva obiective şi are câteva viziuni din copilărie.  

Şi iarăşi autorul taie în două acţiunea, sărind direct în trecut, în urbea natală, la sfârşitul lui august 1957 când se mută cu familia, de lângă Biserica Precista, pe strada Română.  

Cu acribia unui istoric, Ioan Gh. Tofan descrie străzile, casele şi împrejurimile de pe malul stâng al Dunării, la Mila marină 80, unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi maturitatea, până la vârsta actuală. Privind înapoi „fără mânie”, ochiul autorului reînvie oameni şi întâmplări, aducând informaţii foarte bine documentate despre istoria acestor locuri din portul dunărean.  

Limbajul băşcălios este şi el un artificiu de stil uzitat de autor ca să redea atmosfera şi culoarea pitorescă a oraşului şi îndeosebi, a cartierului de pe malul Dunării.  

Se poate spune că evadările repetate din cotidian, ale personajului central, şi refugierea în trecut, sunt un subterfugiu necesar pentru refuzul de a accepta realitatea imediată, dar mai ales pentru că, în anii copilăriei, încă nu se simţea asuprit de responsabilităţi majore şi era cu adevărat liber şi fericit.  

În unele cazuri, trecutul şi prezentul se suprapun aproape dramatic, ca în episodul cu leşinul lui Ionel lângă un zid din Bologna, când a avut viziunea clară a unei scene din copilărie, cea a mutatului, cu un camion de mobilă, pe altă stradă.  

Planurile fizic şi metafizic se amestecă aici şi Ionel Corban nu mai ştie ce e realitate şi ce e ficţiune.  

Fire meditativă, adeseori reflexivă, cu inserţii lirice de mare profunzime, Ioan Gh. Tofan a construit un roman al Dunării pentru iubitorii trecutului din urbe.  

Şi nu numai.  

Prin acest roman autobiografic, Ioan Gh. Tofan se dovedeşte a fi un prozator de cea mai aleasă spiţă.  

 

 

CEZARINA ADAMESCU, Agero-Stuttgart  

8 Noiembrie 2013  

 

 

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
CĂLĂTOR PE MERIDIANE LĂUNTRICE - recenzie la cartea Piaţa Veche - de Ioan Gh. Tofan (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1043, Anul III, 08 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!