Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1089 din 24 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Cadoul de Crăciun
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cadoul de Crăciun 
  
Zăpada acoperi de două zile, cât vedeai cu ochii, toate coamele munţilor cu nămeţi mari de ninsoare, care, viscolite, troieniră cu totul gardurile şi cărările de pe creasta muntelui pe care se afla casa lui Mihai al lui Macovei. Acesta era un om vrednic, deşi nu prea bogat. Îi plăcea să ţină în cea mai bună orânduială gospodăria sa, cu tot ce ţinea de ea: vreo două vite mari, un viţel şi câteva oi. Dis de dimineaţă, se trezi, luă pe el surtucul cel de lână groasă, îşi trase vârtos căciula sură de miel pe urechi, apoi ieşi prin curte să hrănească animalele care deja aşteptau hrana de dimineaţă. Urcă pe stogul de fân proaspăt început de lângă casă, aruncă cu furca câteva pale de fân jos de pe claie, apoi coborî şi începu să care fân pentru animalele din grajd. Zăbovi mult cu această îndeletnicire aproape sfântă pentru un ţăran de la munte, apoi intră în casă. Nu mult după aceea, stăpâna casei, Catrina, ieşi şi ea cu două căldări de apă încălzite, pe care le duse în grajd, să adape vitele. Se întoarse în casă, luă altă căldare, albă, cu care intră în grajd să mulgă cele două văcuţe. Se întoarse mulţumită în casă cu căldarea plină de lapte proaspăt, spumegând. 
  
Aveau o fată, Măriuca, care, de mică ce era, era lăsată să doarmă în pace, pe săturate, în odaia cea mai încălzită, cu căpuşorul ei bălai pe o pernă mare, de puf de gâscă, şi acoperită cu o cergă mâţoasă, caldă, prea caldă, lăsând doar un picioruş în afară, neacoperit. Când intră mama ei cu căldarea cu lapte în odaie, simţi, parcă, mirosul laptelui proaspăt, făcu ochişori mari, se ridică şezând pe pat, frecându-şi pleoapele. 
  
- Mama, îmi faci turte? Mi-ai promis că-mi faci turte! 
  
- Da, Măriuca, îţi fac turte, ţi-am promis de cu seară! 
  
- Vreau chiar acum! Îmi faci? 
  
- Da, puiul meu, îţi fac! Dar mai aşteaptă să mănânce taică-tu, că pleacă în pădure!... 
  
- Tati, de ce pleci în pădure? Mai bine stai cu noi în casă! 
  
- Trebuie să plec. Nu ţi-am promis să-ţi aduc de Crăciun blăniţă de jder pentru bundicica ta cea nouă, cadou de sărbători? 
  
- Hi-Hi-Hi! Tăticule! Da, mi-ai promis! Şi pleci chiar azi în pădure să-mi aduci cadou? 
  
- Da, uite, mănânc, mă îmbrac şi pornesc! 
  
Trebuia să plece. După ce mâncă bine, se înfofoli în sumanul lui cel mare şi gri, îndesă bine căciula pe cap, îşi sărută odorul pe căpuşorul lui bălai, cu parfum ademenitor de copil, deschise uşa şi plecă. Măriuca îi făcu semn cu mânuţa ei firavă, prin geam, văzându-l cum pleacă prin nămeţi spre pădure. 
  
Era trudă mare să răzbaţi prin nămeţi cât gardul, în care te împotmoleai la fiecare pas, o aventură anevoioasă, peste puterile chiar şi a unui om trăit pe munte. Când se văzu pe creasta dinspre pădure, se porni un vânt năprasnic, ce începu să spulbere în trâmbă zăpezile bogate, acoperind orice urme de paşi de om, ori sanie, urme făcute doar cu câteva clipe mai înainte. Merse aşa, cu mare trudă, până răzbi înspre pădure. Aici era mai bine, viscolul era mai blând. Doar, când şi când, cădeau de pe brazi bucăţi mari de zăpadă stârnite de furiile vântului ce îndoia vârfurile copacilor. 
  
Nea Mihai umbla printre brazi, molizi şi fagi, rotind privirile în toate părţile. Ştia pentru ce venise - să caute vizuini de jder, trădate de urmele lăbuţelor lăsate prin zăpadă, care duceau drept spre bârlogul lor. Dar, ochii lui de gospodar căutau şi nişte trunchiuri uscate de fag, în speranţa că acum, după ce căzu zăpada, va fi timpul cel mai potrivit să taie nişte lemne, să le aducă acasă năimind un cărăuş de prin vecini. 
  
Şi ce frumos şi odihnitor era prin pădurea cea proaspăt încărcată cu multă zăpadă! Crengile brazilor şi a molizilor gemeau de covoare albe de omăt! Soarele, când şi când, răzbătea printre nori, făcând ca toate plăpumile de ninsoare să strălucească în lumina albă, făcând verdele cetinii brazilor să răzbească cu greu printre cojoacele de zăpadă pufoasă. 
  
Era bun cercetaş al urmelor jivinelor din sălbăticie. Ochii lui scrutau toate cotloanele pădurii, urmărind neobosite urmele de vietăţi de prin zăpadă. Şi nu erau puţine. Mai mici, mai mari. Uite, astea trebuie să fie de vulpe, astea de căprioară. Iată şi nişte urme de jder, imprimate o vreme prin zăpadă, apoi dispărând într-un brad întunecat. Ce credeţi, e uşor să prinzi un jder? Urcă-te în brazi înalţi după jder, în miez de iarnă, dacă poţi!  
  
Luase de acasă un sac cu care ştia să prindă un jder de îndată ce i s-ar fi ivit ocazia. Punea sacul la gura vizuinii, sperând să se pricopsească cu jivina în sac, care, cum ar fi de aşteptat, n-ar sta nicicum cuminte în sac, ar fi dat naştere la o bătălie în toată regulă. 
  
Umblă mult prin pădure, cu zăpada de pe cetini scuturându-se pe capul şi pe umerii lui. Nu ar fi renunţat uşor, doară i-a promis copilului o bucurie de sărbători, şi nu vroia s-o dezamăgească. De aceea cutreiera hăurile pădurii în căutarea celei mai râvnite vietăţi pentru blăniţa ei.  
  
Iată, în sfârşit, zări pe partea cealaltă a pârâului ceva mijind în jurul unui brad. Încetini mersul şi se uită mirat într-acolo. Era exact o perechiuşă de jderi care îl zăriră şi s-au ascuns într-o scorbură.  
  
- Aha! Deci aici eraţi, drăgălaşilor! Să vedeţi ce guleraşe scot eu din voi pentru bundiţa lui Măriuca a mea! 
  
Coborî în pârâu, urcă un pic de partea cealaltă, apoi scoase sacul de sub braţ, îl desfăcu la gură şi se opri la poalele bradului. Se prinse vânjos de creanga cea mai de jos a vigurosului copac, apucă următoarele ramuri, şi, cu sacul pe umeri, urcă pas cu pas spre scorbură. Când ajunse în dreptul ei, desfăcu sacul la gură, îl potrivi la gura vizuinii, legă sacul cu sfoară de nişte ramuri, să nu cadă. Apoi rupse un ciot de lemn şi începu să bată viguros în trunchiul răsunător al bradului. 
  
Jderii din scorbură, care până atunci se simţiră, poate, în siguranţă în adâncul scorburii, acum auzind bătăile ritmice în copacul lor, le-a venit a frică, deodată au simţit că nu sunt în siguranţă. Atunci încercară să fugă din vizuină şi au nimerit drept în sac. Atât i-a trebuit omului, a strâns repede gura sacului în care se zbăteau cumplit două dihănii. Apoi a încercat să dezlege de zor sforile care ţineau gura sacului legată de copac. 
  
Nu se ştie cum, chiar când se căznea să dezlege sforile, cu o mană ţinând gura sacului strâns, să nu fugă jderii, a simţit cum un picior i-a alunecat, celălalt l-a urmat, şi se văzu prăvălindu-se spre rădăcinile bradului. Când a ajuns jos, s-a lovit urât de tot de rădăcini groase, simţind cum i s-au zbrelit coastele şi cum i-a pârâit un picior. Iaca, s-a sfârşit totul, a dat de mare necaz! 
  
Sacul căzu jos, dihăniile ieşiră din el şi se făcură nevăzute prin ramurile copacilor din jur. Iar omul a început să se vaiete de durere, căzut pe rădăcinile bradului. Zăpada rece ca gheaţa îi umpluse fata şi hainele. Dar nici nu mai simţea zăpada, doar capul îi vâjâia cumplit, iar durerile rănilor erau de neîndurat. Nici n-avea putere să mai strige. Şi-apoi, cine l-ar fi auzit în acea pustietate? 
  
Cu chinuri cumplite reuşi să se târască de sub brad. Se rostogoli în pârâu, unde dădu de zăpadă multă şi rece, ca gheaţa. Un firicel de apă ce nu îngheţase încă de tot curgea în vale, doar cât să-i ude hainele de pe el. Încă mai putea gândi, aşa că încercă să facă ceva să scape din pârâu. Se chinui greu de tot, până reuşi să urce un pic în afara viroagei. Cu ultimele puteri, a ajuns lângă un plai, pe care-l ştia bine. 
  
Nu mai avea putere nici un strop. Simţi corpul cum îi îngheaţă din cauza frigului pătrunzător al înserării şi din cauza hainelor ude de la apa din pârâu. În acea clipă îi veni în minte că nu va mai ajunge acasă. Va îngheţa acolo, în mijlocul pădurii, neştiut de nimeni. Ca un vis, îi trecu prin închipuire imaginea copilului drag, al lui Măriuca cea bălaie şi zâmbitoare, care-l aştepta acasă cu atâta drag. Lacrimile îl podidiră. Deodată simţi cum totul se învârte în jurul lui, apoi ... nu mai ştiu nimic. 
  
* 
  
Soarta, însă, a fost îndurătoare cu el. Providenţa a făcut ca tocmai atunci pe plaiul de pădure unde zăcea nefericitul Mihai fără cunoştinţă din cauza îngheţului, să treacă un om din sat, care urca ducând de căpăstru un cal trăgând o sanie goală, venind dintr-un cătun vecin, unde a fost să care nişte fân la cumnatul său. Nu-i veni a crede când văzu un om căzut nemişcat de-a lungul plaiului. Se apropie de el, îl întoarse într-o parte. Da, acum îl recunoscu, era Mihai al lui Macovei. Doară erau vecini de cătun. Văzu că trupul celui căzut încă mai era cald. Nu stătu mult pe gânduri, dezbrăcă cojocul său cel gros şi cald, înveli cu el pe cel îngheţat, puse repede nişte crengi pe sanie, aşternu multă cetină de brad, apoi mână calul să urce cât putea de repede peste deal, spre casă. Nu trecu mult, şi-au ajuns la casa lui Macovei. 
  
S-au speriat ai casei, adică nevasta lui Macovei şi firava Măriuca. 
  
- Valelei! Vai de noi! Ce nenorocire s-a întâmplat?! se puse pe bocit femeia. 
  
- Să-l ducem repede în casă! Era să îngheţe în pădure! zise vecinul. 
  
N-au stat mult pe gânduri, l-au dus în casă, l-au întins pe pat. Capul îi era greu, nu ştia nimic ce se întâmpla în jurul lui. 
  
- Aduceţi repede două căpăţâni de varză, cu frunze mari, să-i oblojim mâinile şi picioarele degerate! dădu ordine vecinul, care ştia bine ce-i de făcut în asemenea împrejurări. 
  
În fine, l-au îmbrăcat în cămaşă de casă, i-au înfăşurat şi legat picioarele în foi de varză murată, i-au legat cu atele piciorul rupt. Nea Mihai nu-şi revenea de loc. Ai casei erau disperaţi. Au stat la căpătâiul omului toată noaptea. Îl ascultau cum respiră adânc, spasmodic. Slavă Domnului, încă era în viaţă. Spre dimineaţă, nevasta trimise copilul la culcare. Cu toată grija pentru tăticul ei, copilul adormi pe loc. Se trezi cam spre amiază. S-a dus repede să-l privească pe tăticul ei. Îngenunche lângă patul lui, îl mângâia cu gingăşie pe faţă şi pe creştet. Plângea. Avea remuşcări: de ce trebuia să-i ceară să plece în căutare de jderi pe o astfel de vreme cumplită? Privea cu îngrijorare chipul tăticului ei. 
  
Se petrecu, însă, o minune: tatăl deschise un ochi, apoi pe celălalt. Văzu chipul copilului deasupra capului său. Ridică mâinile sale betege să mângâie faţa fetei. L-au podidit lacrimile. Îşi aminti cum, îngheţat în pădure, când a înţeles că mai poate urca plaiul spre casă, i-a trecut prin minte că nu va mai vedea vreodată copilul lui cel drag. Şi uite, acum era lângă el, îl mângâia cu mânuţele ei firave. 
  
- Măriuca tatii! Îngeraşul meu!... 
  
- Tăticul meu scump! Ştii ce tare ne-am speriat! Aşa-i, tati, că o să te faci bine? 
  
- Da, copilul meu, îngeraşul meu! 
  
Fata s-a dus în odaia cealaltă să-şi şteargă lacrimile. Zăbovi acolo o vreme, apoi apăru misterioasă în camera unde zăcea tatăl ei. 
  
- Tati, asta e pentru tine, cadou de Crăciun! 
  
- Ce mi-ai adus tu aici? 
  
Când se uită mai bine, văzu în mâinile ei o figurină de lână albă de miel, un iepuraş alb şi arătos, cu urechi şi ochişori mari şi frumoşi. 
  
- Când ai făcut tu jucăria asta? 
  
- Ieri, tăticule! În timp ce erai plecat în pădure şi umblai după jderi! E cadoul meu pentru tine! Iar pentru mine cadoul cel mai mare eşti tu! Nu-mi trebuie alt cadou mai preţios! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Cadoul de Crăciun / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1089, Anul III, 24 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!