Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Bun venit, Moise
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
BUN VENIT, MOISE! 
  
Tata cobora treptele una câte una abia trăgându-şi sufletul, arăta peste măsură de obosit şi faţa i se crispase într-o parte, cu o mână, cea dreaptă, se ţinea de-a curmezişul pieptului de reverul hainei, iar cu cealaltă se apucase de balustradă. Strângea atât de tare balustrada între degete, încât ele i se albiseră la capăt. 
  
Te doare la glonţ? îmi venea să-l întreb strigând, dar expresia duşmănoasă a feţei crispate, pe care numai rareori i-o văzusem aşa, îmi îngheţa cuvintele pe buze. În pofida aerului rece, fruntea îi transpirase, iar picăturile de sudoare prinseseră să i se scurgă pe linia cutelor spre tâmple. 
  
Cu vreun an în urmă, îmi aminteam, mă privise aproape la fel, făcusem o trăsnaie iar el se repezise să dea în mine, numai că eu ţineam în mână un obiect tăios, tocmai îmi făcusem de lucru cu el, şi, cum ridicasem instinctiv mâna să mă apăr de lovitura lui, dăduse cu palma în obiectul acela. Şi sângele începuse să-i ţâşnească şuvoi din palmă, iar el se uitase la mine aşa, duşmănos, cu faţa crispată într-o parte, crezusem că mă va face bucăţi, dar nu, stătea cu mâna însângerată la piept, ca împietrit, iar mama ţipase: Te doare la glonţ?, apoi îl ajutase să se culce pe dormeză şi alergase să caute ceva ca să-i bandajeze rana. De mine păreau că uitaseră cu totul.  
  
Îmi rămăseseră în minte cuvintele mamei, încât, după o vreme, o întrebasem curios ce noimă aveau. Ea mă cântărise din priviri, să-mi spună, să nu-mi spună, tu ştii că taică-tău trăieşte cu un glonţ în piept, îmi şoptise cu ochii măriţi, după lunga ezitare, dar, ai grijă, nimeni nu trebuie să afle de asta!... Că tata ar fi ţinut morţiş să nu-i dea în vileag meteahna, ţinuse să precizeze ea stânjenită, da, chiar de mine se ferea mai ales, adăugase, prea tânăr fiind mă puteam simţi tentat să umplu târgul cu tot soiul de poveşti. Să-i iasă vorbe cumva că s-ar ţine erou!... Întâmplarea făcuse însă, ceva mai târziu, să-mi mărturisească el însuşi, de-a fir a păr, totul.  
  
Dar până să-mi treacă mie prin cap amintirile astea, tata mai coborâse câteva trepte, ajungând pe un palier, era limpede că nu dorea să se oprească. Şi atunci mi se păruse că mâna dreaptă, cea cu care se ţinea de reverul hainei de-a curmezişul pieptului, îi sângerează şi un val de ruşine mă inundase din creştet până în tălpi. Dă-mi voie să te ajut îi strigasem, dar strigătul meu nu se auzise, eu însumi nu-l auzisem, iar după ce tata îşi reîncepuse coborârea, îl urmasem neputincios, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji.  
  
Se hotărâse să-mi dezvăluie, aşadar, cum stăteau lucrurile, într-o zi când mă surprinsese căutându-i prin sertarele mesei de scris, îmi dădea voie să-i împrumut stiloul, în caz că aveam nevoie de el la şcoală, dar sub pretextul acesta mai cotrobăiam eu pe ici, pe colo. La un moment dat, îmi sărise în ochi, ieşit dintr-un dosar, capătul unei coli de celuloid. Era o radiografie, îmi dădusem seama imediat ce, împins de curiozitate, o cercetasem mai atent, recunoscusem imaginea scheletului toracic, sternul, coastele, îndărătul lor – un fragment de coloană vertebrală. Ciudat însă, undeva spre mijloc, aproape contopindu-se cu sternul, se distingea, extrem de bine conturată, o pată foarte albă, uşor alungită, cam de mărimea vârfului unui deget. Atunci îmi adusesem aminte de cuvintele mamei şi un fior mă trecuse de spaimă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, auzisem în spatele meu vocea tatei întrebându-mă cu ce mă ocupam acolo. Cu nimic, răspunsesem stânjenit, adică voiam să-i împrumut stiloul, adăugasem, pentru că a doua zi aveam teză ... Dacă nu-mi cumpăra şi mie unul!... Că toţi colegii mei aveau ... Nu neapărat un Mont Blanc, ca al lui Hodoşan, odrasla doctorului din vecini, dar măcar un Flaro autohton ...  
  
Tata îmi luase radiografia din mână, se uitase lung la ea în direcţia ferestrei, ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru întâia oară. Pricepi ce se vede pe chestia asta? mă întrebase apoi cu voce scăzută. Îmi venise să neg, să-i spun că habar n-aveam, că îmi căzuse întâmplător în mână, aşa se întâmplă de obicei, cauţi ceva şi dai peste ce nu te aştepţi, căci îmi trebuia neapărat stiloul, aveam teză cu zbirul de Larionescu ...  
  
Un zâmbet de neîncredere îi apăruse fugitiv tatei în colţul buzelor, apoi îmi luase stiloul dintre degetele moi de emoţie şi îi îndreptase capătul spre pata frapant de albă în comparaţie cu sternul, alături de care se contura pe radiografie. Este un glonţ, spusese pe un ton neutru, de parcă ar fi descoperit o pată de muscă pe bucata aceea de celuloid. Da? mimasem eu surprinderea, căci nu stăteam rău nici la capitolul ăsta. Îmi dădeam seama că tata îmi căuta privirea, dar eu, pentru a nu trăda ceea ce cu adevărat simţeam, neliniştea şi teama adică, îmi fixasem ochii pe cele câteva obiecte de pe masa de scris. Se aflau acolo un portret înrămat al lui tanti Pipi, murise biata de ea cu vreo doi ani în urmă, un altul al mamei, de pe vremea studenţiei, şi o mică reproducere a tabloului Maicii Domnului de la Scăiuş.  
  
M-am ales cu el pe front, auzisem neschimbată vocea tatei. În iarna aceea când te născuseşi tu.  
  
Tanti Pipi mă studia atentă din fotografia ei, cu un zâmbet vag pe buzele strânse, mama, cu pletele răsfirate pe umeri, cum purta pe vremuri, căuta nostalgică în depărtare, iar Maica Domnului îşi pleca tâmpla spre un prunc dezgolit, care îi prinsese cu degetele mânuţei dolofane bărbia.  
  
Au toate acestea vreo legătură cu adopţia mea? îl întrebasem pe tata atunci. Ai vrut să-mi găseşti alţi părinţi în caz că?... 
  
Voiam să-l întreb de mult asta, nu ştiu de ce momentul mi se păruse potrivit, apoi îmi dădusem seama că nu era deloc aşa. Deşi imitasem tonul neutru al tatei, încercând să dau impresia că îi pusesem problema numai fiindcă venise vorba, el se întunecase repede la faţă şi vârful stiloului, îndreptat înspre pata albă de pe radiografie, începuse să-i tremure. Nu fi tâmpit!... îmi răspunsese.  
  
De ce? insistasem, făcând pe jignitul, deşi modul lui de a mă pune la punct, când îi adresam întrebări nelalocul lor, îmi era deja familiar. Ar fi o explicaţie fără cusur. Aceasta, ori alta, cred că a venit momentul să o cunosc. 
  
Ia-ţi stiloul şi cară-te de aici, se tulburase şi mai tare tata, străduindu-se să-şi repună cu mâini nesigure radiografia între coperţile dosarului. Doamne, ce m-a apucat? îmi spusesem atunci ca trezit dintr-un vis urât. Da, da, ce te-a apucat, băiete? părea să-mi spună şi tanti Pipi, care, îmi rămăsese în minte, îşi însoţea cu zâmbetul ei perpetuu atât laudele, cât şi cuvintele de dojană.  
  
Tata se oprise din nou, aplecat peste balustradă, respira greu, are să cadă, mă fulgerase gândul. Nu mai fi supărat, îi strigasem, că n-am vrut să ... , am uitat ce ţineam în mână atunci, mai bine te lăsam să dai, poţi să dai şi acum, dacă vrei, dar lasă-mă să te ajut! Crezusem că o să ridic toţi vecinii cu ţipetele mele, însă ele nu se auzeau. Eu însumi nu le puteam auzi!... 
  
Ţi-a scris Moise, se grăbise într-o zi mama să-i zică tatei, tocmai întors de la birou. Vorbă fie, birou. Aşa-i plăcea lui să-i spună. De fapt, era un mic compartiment al unei magazii.  
  
Moise, ia te uită! se bucurase el şi citise scrisoarea cu zâmbetul pe buze, apoi o rezemase de coşul cu felii de pâine pentru a o reciti în timp ce mânca. Trăsesem cu coada ochiului spre foaia de hârtie boţită, galbenă spre margini, acoperită cu un scris stângaci, de om puţin instruit. Cuvintele erau aşternute cu creionul trudnic, în rânduri ce abia se puteau menţine paralel. Formula de adresare era scrisă cu majuscule: DRAGĂ DOMNULE LOCOTENENT. Restul textului se arăta a fi mult mai puţin lizibil.  
  
Cine e acest Moise? îl întrebasem din cale afară de curios pe tata.  
  
Acest Moise?... se sprijinise el cu coatele pe masă. Păi pe front. A fost ordonanţa mea. Serios? îi zâmbisem eu larg, cu inocenţă, lucru care, nu ştiu de ce, îl enervase. Iar faci pe prostul, observase întunecat la faţă, aşa că mama se simţise datoare, în timp ce se uita cu severitate la mine, să pună capăt discuţiei: Nelu, ce ţi-a spus medicul? 
  
Multă vreme tata evitase să-mi povestească prin câte a trecut pe front. Nu trebuie să te mire, îmi explicase cu altă ocazie mama, cei aflaţi acum la putere i-au făcut destulă mizerie că a luptat pe frontul antisovietic. Cred că se teme să nu-ţi umble gura despre toate astea şi să-i iasă vorbe că s-ar da, vezi Doamne, erou!... Mai ales că, după ce a fost rănit, l-au decorat. Pe patul de spital. Şi românii şi nemţii l-au decorat. Nemţii cu Vulturul lor german! Ultimele cuvinte mama le rostise pe şoptite. Iar brevetul i-a fost semnat chiar de ... , adăugase, apoi se întrerupsese cu ochii măriţi, îngrozită de ceea ce fusese gata – gata să-mi împărtăşească, şi îşi astupase gura cu palma. Precauţie inutilă, fiindcă, cu timpul mi-am dat seama, toate câte mi le spusese mama le ştiau prea bine cei ce îl urmăreau pe tata pas cu pas. Îndeosebi mă edificase faptul că un individ necunoscut, mahăr la partid, am priceput, îmi spusese în cabinetul directorului şcolii, unde într-o zi fusesem chemat pe nepusă masă, după ce îmi adresase mai multe întrebări, pe care, spre nemulţumirea lui, mă prefăcusem că nu le înţeleg: Mă, tac-tu-i un criminal, nu un erou, cum poate crezi tu, fire-ai a dracului de puşlama! 
  
Iar după ce o citise a doua oară, tata se ridicase de la masă şi, deschizând uşiţa sobei de teracotă, aruncase scrisoarea în foc.  
  
Ştii cine m-a vizitat astăzi la birou? îl auzisem pe tata, la câteva zile după aceea, spunându-i mamei. Magda! 
  
Magda!... strigase bucuroasă mama.  
  
Da, răspunsese în culmea fericirii tata, i-au dat drumul. Şi celorlalţi le-au dat drumul. Nu cred să-l fi văzut vreodată pe tata mai fericit. Am să plec, continuase el exultând, îi dau naibii pe ăştia şi am să plec. Nu mai au ce să-mi facă!  
  
Unde să plece? am întrebat-o pe mama, ca de fiecare dată când rămâneam nedumerit după discuţiile lor.  
  
Ei, putea el să plece, se lăsase ea pradă regretelor, vorbind ca pentru sine. Avusese maşina la scară, chiar Böth, director general la Solvay înainte de naţionalizare, le-o pusese la dispoziţie, lui şi lui Ştefu şi lui Milea ... Că aveau nevoie de oameni ca ei şi dincolo, le spusese, dar a refuzat, încă nu era complet refăcut după câte păţise în război. Ce să facă el tocmai în Belgia? Acum, poftim, face aici pe magazinerul, mai jos ăştia nu l-au putut retrograda. Magaziner cu doctorat în drept comercial!...  
  
În Belgia?! strigasem uluit. 
  
Pe naiba, ripostase mama cu severitate, nu poate să scape omul o vorbă că ... Vrea să-i lase, îmi explicase rar apoi, aproape silabisind fiecare cuvânt, adică să plece de la întreprindere şi să se angajeze în avocatură. Asta are de gând să facă. Dar nu cumva să-ţi umble gura în târg că ... Şi ridicase palma în semn de avertisment.  
  
Domnul Magda ne vizitase într-o zi, era un ins înalt, tras la faţă, cu pielea uscată, pergamentoasă, avea ochi de un albastru intens, iar părul blond, pieptănat într-o parte, îi cădea pe sprânceana stângă. Să saluţi frumos, mă îndemnase mama, de parcă aş fi fost un mucos şi nu ditamai elevul şcoală medie, a împărţit cu tatăl tău aceeaşi rezervă la spital.  
  
Când mă văzuse intrând, prima reacţie a tatei a fost să mă retrimită la bucătărie, de unde îmi făcusem apariţia, apoi, pentru că domnul Magda nu se arătase deloc deranjat de prezenţa mea, ba îmi şi întinsese cu simpatie mâna, consimţise să rămân. Musafirul continuase să vorbească şi cu mine de faţă la fel de dezinvolt ca până atunci, povestea întâmplări de pe front sau din detenţie fără nicio reţinere, asta în timp ce tata privea mereu îngrijorat spre fereastra întredeschisă, de parcă ar fi stat ascuns cineva sub ea, trăgând cu urechea. Ca şi cum ar fi vrut să-i facă în ciudă, domnul Magda îi vorbea cu voce de stentor: Mai ţii minte, dragul meu, spunea, când ne-a vizitat la spital madam Antonescu, cu toată suita ei de cucoane simandicoase, şi s-a aplecat spre tine, că păreai rănit mai grav, dacă doreşti ceva în mod special te-a întrebat, iar tu abia ai îngăimat că nu-ţi lipseşte nimic? Noroc că eu m-am amestecat în vorbă şi am zis că domnul locotenent este prea modest pentru a formula pretenţii, dar şi-ar dori, de fapt, pentru a-şi îndura mai uşor suferinţa, un aparat de radio. Mai dă-le în mă-sa, îţi spusesem apoi, că aveau o mulţime confiscate de la jidani. Şi în ziua următoare ne-am trezit cu un superb Philips în cameră, de ne-a trecut altfel după aceea vremea pe acolo, nu-i aşa?...  
  
A doua scrisoare de la Moise sosise câteva luni mai târziu. Tata făcea demersuri pentru reabilitarea sa, zicea că se duce în audienţă undeva sus de tot, că se schimbaseră vremurile, nu mai era chiar aşa ca atunci când, în timpul unei anchete, un individ îi spusese că mai bine murea pe front, decât să se întoarcă împovărat de ruşinea de a fi participat la războiul antisovietic.  
  
N-o mai arunci în foc? îl întrebasem ironic pe tata după ce o citise. 
  
Iar te dai isteţ, îmi răspunsese el, ţi-a plăcut Magda, am văzut eu bine atunci. Dar de ce ţi-a plăcut? Pentru că face ostentativ pe eroul, hai? Dar ce înseamnă să fii erou într-o lume întoarsă cu susul în jos? Nu zic neapărat că gura lui bogată l-a aruncat după gratii, o mai fi avut el şi altele la dosar, cine ştie?... Poate să găseşti o satisfacţie în a-ţi sfida anchetatorii, cugetase apoi, să le arunci în faţă tot ce gândeşti despre dânşii, numai, vezi tu, urmarea a fost că insul admirat de tine şi-a lăsat pe drumuri familia, de l-a părăsit în cele din urmă nevasta, şi-a luat pe altcineva, uite ce a ajuns, ridicase patetic tata tonul, să-i crească un străin copilul!... 
  
Nelu, îl întrerupsese, după obiceiul său, mama, ce ţi-a spus medicul? 
  
Iar după ce tata se culcase, obişnuia să se culce devreme şi să se scoale cu noaptea-n cap, în timp ce eu mă chinuiam la bucătărie cu nişte probleme ale dracului de încurcate, aveam la matematică un profesor care ne dădea să rezolvăm probleme de prin reviste, una mai încurcată decât cealaltă, mama se apropiase de mine. Îl judeci greşit dacă-ţi trece prin minte că ar fi laş, îmi spusese. Nu mai face pe nevinovatul, că ştiu eu, adăugase, copilandrii de vârsta ta văd încă lucrurile doar în alb şi negru. Află că putea cu uşurinţă să scape de front, dacă ar fi vrut, după cedarea Ardealului i se propusese chiar o funcţie politică importantă acolo. Dar el a preferat să se refugieze în ţara neocupată, ca să fie curând mobilizat după aceea şi trimis în stepele ruseşti!... Apoi mama scosese dintr-o carte de rugăciuni cu coperte de sidef, pe care o adusese cu sine, o fotografie, îl înfăţişa pe tata mult mai tânăr, călare pe un cal alb, purta uniforma vânătorilor de munte, beretă bine trasă pe-o ureche şi cizme cu carâmbii înalţi. Era bronzat la faţă şi zâmbea. Părea foarte mulţumit. Un ofiţer german i-a făcut-o, mă smulsese din contemplare mama, tată-tău mi-a trimis-o în plic, nu cred că mai ştie de existenţa ei, o ţin ascunsă, cu ani în urmă, când încă se făceau percheziţii, îşi arsese, pe lângă alte documente, toate fotografiile.  
  
Ce mai cal!... mă minunasem eu ca un nătâng. Era al lui?  
  
A doua scrisoare de la Moise nu numai că nu fusese aruncată în foc, dar chiar rămăsese la vedere, între sticlele vitrinei dulapului combinat. Treceam de mai multe ori zilnic prin dreptul ei şi de fiecare dată trebuia să-mi înfrâng tentaţia de a o lua ca s-o citesc pe ascuns. Ceea ce mă oprea să comit acest gest era convingerea că tata ştia de lupta mea interioară şi, mai ales, gândul că poate se amuza în sinea lui din cauza asta. Cu imaginaţia mea bogată, îmi închipuiam că îşi lăsase el vreun semn ca să mă poată prinde dacă mă atinsesem de scrisoare cumva. În cele din urmă, tata se îndurase să nu mă mai ţină pe jeratic.  
  
Am impresia că ceva nu-ţi dă pace şi te împinge să afli mai multe despre acest Moise, îmi spusese.  
  
N-am citit scrisoarea, mă apărasem eu precaut, neştiind ce intenţii avea, şi de altfel, adăugasem stânjenit, m-ai lămurit în privinţa lui, că fusese ordonanţa ta, adică ...  
  
Mi-a scris că mă va vizita, mă întrerupsese tata cu uşoară tulburare în glas. Îţi dai seama, habar n-am avut că mai există, după ce m-au evacuat din spitalul de campanie şi m-au adus în ţară, i-am pierdut urma. Îmi închipuiam c-o fi murit ... Mulţi s-au prăpădit după plecarea mea, am aflat, pe rând, de unul, de altul, nu şi de Moise, însă ...  
  
Nu ştiai de unde este? îl întrebasem. Fireşte, fireşte, ştiam, îmi răspunsese tata, zicea că era moldovean, de lângă Tecuci, nu-i plăcea să vorbească despre sine, era un om necăjit, fără familie, ceva mai în vârstă, de aceea l-au şi trecut ordonanţă, că nu prea făcea faţă ... Un camarad ofiţer mi-a spus: Fă-ţi pomană şi ia-l la tine, că e prea bătrân pentru front. Eu nu aveam om, ordonanţa mea dinainte, un evreu, şi-a luat tălpăşiţa imediat ce Antonescu a ordonat demobilizarea tuturor evreilor din armata română. Apoi m-au chemat la divizie, aveau nevoie de ofiţeri de legătură cu comandamentul german. Atunci l-am luat.  
  
Tata aproape că ajunsese la parter, de aici putea alege, fie să coboare, greu de presupus că era în stare, pe scările de cărămidă tocită, aproape impracticabile, în pivniţă, fie să iasă în stradă, curată nesăbuinţă, având în vedere frigul de afară. Se mai oprise o dată, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia avânt pentru un ultim efort. Picioarele îl ajutau tot mai puţin, de aceea se înclinase de-a binelea peste balustradă, sprijinindu-se de ea cu amândouă mâinile, numai că palma dreaptă, însângerată, îi aluneca şi nu îi era de niciun folos. Răsufla greu, aproape horcăind, iar ochii ieşiţi din orbite şi-i îndreptase către gura întunecată a pivniţei, de parcă ar fi aşteptat din clipă în clipă să iasă cineva de acolo. Prin geamurile mici, îngheţate ale uşii dinspre stradă se strecura înăuntru o lumină cenuşie, difuză. 
  
Te duci în pivniţă să cauţi borcanul! îi spusesem brusc edificat. Ca să mă întreb numaidecât de unde aveam eu habar pe vremea aceea de borcanul tatei, pentru că de el aflasem mult mai târziu, peste ani, când mama îşi învinsese reţinerea de a-mi dezvălui şi acest amănunt.  
  
Ce nu a ars, îmi mărturisise ea, a băgat într-un borcan, că tocmai isprăvisem din el murăturile, pe care l-a ceruit bine la gură, apoi l-a îngropat în pivniţă. Ştiam că primăvara, odată cu dezgheţul, pivniţa se umplea ochi de apă, să poftească ăia să-l caute, dacă le dădea mâna. Ăia fiind, în acele împrejurări, indivizii ce umblau din casă în casă şi răscoleau totul, în speranţa că vor descoperi lucruri compromiţătoare despre locatarii lor. Cred, adăugase mama, că lui Magda nici nu-i trecuse prin cap să le ascundă, iar să le ardă nici atât. Tată-tău obişnuia să spună că lui Magda i-a plăcut mereu să facă pe viteazul pe front, de pildă, deşi ofiţer şi nu-i cerea nimeni asta, se ridica primul din tranşee ca să-i întâmpine cu grenade pe atacatori. Învăţase o mulţime de înjurături ruseşti de la prizonieri şi le rostea în gura mare, în timp ce arunca grenadele una după alta.  
  
Pe domnul Magda îl mai întâlnisem de câteva ori după vizita ce ne-o făcuse, odată în tren, eram student deja, făceam naveta la T. în timpul sesiunii de examene. Ştii ce, îmi spusese domnul Magda între altele, nu-ţi ascund că pe seama tatălui tău s-au vorbit multe, unii se întrebau de ce nu fusese şi el arestat ca atâţia dintre noi. Dar eu niciodată nu le-am dat apă la moară celor care se îndoiau de el. Şi-apoi, ştiam că în evidenţele ălora care ne tot umflau cu vrute şi nevrute dosarele, figura invalid de război. Şi asta îi crea un statut aparte.  
  
Despre Magda îl mai auzisem şi pe tata vorbind. Mi-a adus Magda scrisoarea asta la birou, îi zisese într-una din zile mamei, e de la Rennhoff, adăugase, ca să vezi, au catadicsit ăştia să nu-mi mai facă pierdută corespondenţa! Dar tot i-au trebuit vreo trei luni din Germania până aici!... Şi pusese pe masa pregătită, ca de obicei, pentru prânz un plic lunguieţ, albăstrui. Otto von Rennhoff, Amelungstraße 4, Hamburg, citisem pe dosul plicului, din cale afară de curios, fiindcă nu mai văzusem până atunci o scrisoare venită din străinătate. E în germană scrisoarea, spusese tata, dând să-mi ia plicul din faţa ochilor. Ia te uită, e un von Rennhoff ăsta! exclamasem eu, în încercarea de a-l determina să-mi îngăduie să-l mai cercetez. Da, se înduplecase el să-mi răspundă, se trage dintr-o familie cu vechi proprietăţi în Pomerania. Apoi, pe neaşteptate, contrar obiceiului său, îşi mai pusese nişte afinată, semn al emoţiei care îl încerca, dintr-un clondiraş în formă de portocală aflat înaintea lui pe masă. Medicament, zicea despre afinata ei mama, dar cu măsură! 
  
Rennhoff era colonel la comandamentul german al armatei a 17-a, continuase tata, văzând că mama întârzie. Cu el trebuia să ţin legătura în probleme de aprovizionare, îi plăcea iapa mea albă, mereu ieşea să mi-o admire. Se dădea în vânt după cai, îmi mărturisise, de altfel, fusese ofiţer de cavalerie, apoi trebuise să se reprofileze, îl trecuseră la blindate, dar noua armă nu-i plăcea deloc. De aceea a preferat să ajungă conţopist, cum se exprima el însuşi. Mi-a făcut şi nişte fotografii, nu mai ştiu pe unde naiba sunt. Unde să fie, le-ai ars, observase precipitată, intrând tocmai cu oala de supă aburindă în mâini, mama. Strânsese din ochi spre mine, îndemnându-mă să nu divulg secretul păstrării uneia dintre ele. Iar tata se întunecase brusc la faţă şi încetase pentru moment să mai spună ceva. 
  
Eşti curios să afli ce îmi scrie Rennhoff? mă întrebase însă mai târziu, văzând că mă tot foiam în preajma lui. Diverse. Îmi scrie, de pildă, că acum la el în Pomerania trebăluiesc polonezii, că a devenit, ceea ce n-ar fi crezut niciodată, proprietar de săli de spectacole la Hamburg. Şi că mă invită să-l vizitez ... Te pomeneşti că, îşi trădase adevărata preocupare tata, după ce mi-au citit scrisoarea, cum le stă în obicei, ăştia iar mă vor chema să le dau declaraţii. O vreme, nu mai ţin minte dacă ţi-am spus sau nu, mă tot chemaseră să le divulg negru pe alb ce misiune avusesem la Berlin înainte de război. În zadar le explicasem că fusesem trimis la studii, bursier, profesorul Ercea, de la drept comercial, mă propusese, căci mă dorea asistentul său. Ei nu şi nu, să le mărturisesc ce misiune avusesem, imposibil să nu mi se fi încredinţat vreo misiune!...  
  
În timpul convorbirii noastre în tren, domnul Magda îmi mai spusese că nu puţini îl bănuiau pe tata, dintre foştii camarazi, de legături oculte cu străinătatea. Nu te superi că ţi-o zic, adăugase, bătându-mă cu prietenie pe umăr. De aceea nu-l arestaseră, îşi tot dădeau ăştia cu presupusul, îmi dezvăluia în continuare interlocutorul meu ocazional, că era bine proptit dinafară!... Şi amintise numele lui Rennhoff, a cărui scrisoare el însuşi i-o adusese tatei, şi al încă unui individ, Cezar, de care tata însă nu-mi pomenise niciodată. 
  
Dar de ce ţi-a adus-o tocmai Magda? ţin minte că întrebase mama, imediat ce văzuse în mâna tatei scrisoarea lui Rennhoff. Fiindcă, răspunsese el, e venită pe adresa baroului, iar pe Magda l-au reprimit de curând în barou. Numai eu învârtesc în continuare hârtii într-un fund de magazie, răbufnise cu năduf, în timp ce se aşeza la masă. Calm, calm, îl potolise mama ieşind. Ştiu, mormăise tata în urma ei, medicul!... Şi îşi turnase primul păhărel de afinată.  
  
Tata nu dăduse curs invitaţiei lui Rennhoff, nici măcar scrisorii lui nu ţin minte să-i fi răspuns. De ce să nu te duci? îl întrebasem peste oarecare vreme. Te invită pentru a-ţi aranja consultaţii la cei mai renumiţi medici de-ai lor, cât ai să insişti să porţi bucata aceea de metal în tine? Nici nu mă prea deranjează, îmi răspunsese el râzând strâmb, doar iarna o simt rece, ca o arsură în coşul pieptului ...  
  
Mă feream să-l bat la cap în prezenţa mamei, altfel ea mi-ar fi tăiat numaidecât vorba, ia vezi că ai mâine oră cu Larionescu, parcă o auzeam spunând, ţi-am eliberat masa în bucătărie. Pentru că bucătăria era cea mai călduroasă încăpere a locuinţei, obişnuiam să învăţ şi să-mi fac lecţiile acolo.  
  
Şi-apoi, deocamdată nici nu se putea gândi să plece undeva pentru mai multă vreme, adăugase tata, tocmai îi dăduseră, în fine, aprobarea să-şi vadă visul cu ochii, să intre în avocatură, adică. Dar nu se găsise pentru el loc decât în baroul cu doar câţiva avocaţi al unui orăşel dintr-un raion învecinat, fiind silit să facă zi de zi cu trenul naveta. Era mereu necăjit că acolo nu-l cunoştea nimeni şi că, deocamdată, nu-l căutau decât nişte babe procesomane, spunea, cu cauzele lor stupide, pe care niciun alt avocat nu dorea să le accepte. Dacă voia să prindă cheag, trebuia în primul rând să-şi câştige un renume. Plecând, s-ar fi năruit totul în urma lui.  
  
Nu destul m-au întrebat ăştia ce misiune am avut când m-am dus înainte de război acolo, vrei să mă ia acum la întrebări cu ce misiune m-am întors?... îşi călcase pe suflet să-mi spună în cele din urmă. Nu găsisem imediat replică vorbelor acestora şi o nesfârşită milă de el mă cuprinsese. Îmi rămăseseră în minte statura lui semeaţă din fotografie, călare pe calul cel alb cum era, zâmbetul uşor sfidător, de om gata să înfrunte orice pericol, îl vedeam acum prematur gârbovit, albit la tâmple, cu ochelarii lăsaţi pe nas, bătrâneşte, cu colţurile buzelor căzute, aplecat asupra tastaturii maşinii sale de scris Continental, cumpărată cu bani anume strânşi de la consignaţie. 
  
Când îmi spusese, parcă glumind, că poate pe von Rennhoff îl mustra conştiinţa, din moment ce îl invita cu atâta insistenţă la el la Hamburg, să-l ducă la medici renumiţi, fiindcă, într-un fel, s-ar putea zice că din cauza lui s-au întâmplat toate câte le-a pătimit, tata mă lăsase mut de uimire. Da, continuase el cu un zâmbet pierdut, ca să vezi ce importanţă poate căpăta un amănunt oarecare în viaţa unui om! 
  
Dar de ce n-o mai fi venind Moise? schimbase el brusc vorba, trădând o nerăbdare pe care de ceva timp abia şi-o mai putea ascunde. Căci era om de cuvânt, nici n-am crezut, când l-am luat pe lângă mine peste cine dădusem. Toate mi le făcea ca la carte, erau vorbele sale, mie îmi place să fac lucrurile ca la carte dom' locotenent. Eram mereu scos ca din cutie, puteam să merg o zi întreagă prin noroi, în dimineaţa următoare cizmele îmi erau uscate şi văcsuite ca oglinda, iar uniforma întinsă pe spătarul scaunului, călcată ca pentru paradă. Îmi place, locotenent Opriţa, îmi zicea comandantul diviziei, generalul Dumitrache, de la nemţii ăia pe la care te tot trimit ai învăţat să te ferchezuieşti aşa?...  
  
Dar zilele treceau una după alta şi Moise întârzia să apară. Şi cu cât întârzierea se prelungea, cu atât mai des aducea tata vorba de dânsul. Numai cu iapa cea albă nu se împăca Moise, găsise din senin să-mi spună, în toiul altei discuţii. Îmi cerea mereu s-o schimb, calul alb e piază rea, dom' locotenent, aşa se zice pe la noi, mă iertaţi că vă spun. Că duşmanul întotdeauna în călăreţul de pe cel mai ortoman cal trage, mai cu seamă dacă este alb. Cu calul alb te duci la paradă, nu la război. Dar mie îmi plăcea iapa asta, ne venise din herghelia de la Rădăuţi, purta un nume curios, Berezina!... Predestinat, aş spune acum. Ceilalţi ofiţeri o admirau, dar se feriseră s-o ia, poate gândeau la fel ca Moise, cine ştie? Şi lui Rennhoff îi atrăsese atenţia, e o Shagya-Araber, spusese numaidecât, şi eu am câteva exemplare acasă, lângă Rugenwalde, aduse din Cehoslovacia. Îmi place că te iubeşte calul, Herr Leutnant, mai zicea, nu abuzezi de el, o vezi cum îşi freacă botul de dumneata, pe noi, ceilalţi, nici nu ne bagă în seamă ... Cum s-o fi lăsat pe mâna altora atunci?  
  
Spuneai că din cauza lui Rennhoff ai dat de necaz, prinsesem eu ocazia să-i cer explicaţii. Da, da, confirmase cu un diminuat chef de vorbă tata, poate am exagerat. Să zicem că el a fost mai degrabă o unealtă a destinului. Şi când te gândeşti că în dimineaţa zilei aceleia, în care urma să-l reîntâlnesc pe Rennhoff, primisem vestea că te născuseşi tu!... Imediat ce ne întoarcem de la nemţi fac cinste, îi spusesem lui Moise, în culmea fericirii, în timp ce ne isprăveam pregătirile de plecare. Moise mă urma pretutindeni, ca un scutier credincios, de aceea Rennhoff îl poreclise Sancho Panza. Schau, Herr Leutnant, observa el râzând, când ieşea să mă conducă, după obişnuitele noastre întâlniri, din biroul său de campanie cu iz de mucegai, da wartet schon ihr Sancho Panza!  
  
Se pusese o iarnă cum pe la noi numai rareori poţi vedea. În dimineaţa aceea ninsese şi căruţele convoiului de aprovizionare, cu care obişnuiam din motive de siguranţă să ne însoţim în drumul nostru, înainta anevoie, spre disperarea lui Strasmutzky, comandantul său, un polonez, ofiţer de carieră, pântecos, ca mai toţi de la aprovizionare. Călătorea înfofolit în pături şi era mereu auzit înjurându-i pe nemţi printre dinţi. Pe la amiază ajunsesem, fără alte neplăceri decât cele cauzate de zăpada abundentă. Inconvenientele mai mari obişnuiau să vină din altă parte, căci nu o dată convoiul fusese atacat, deşi ne aflam la mulţi kilometri în spatele frontului, de mici unităţi de comando inamice.  
  
Îmi terminasem destul de repede treburile şi mă vedeam deja pe calea întoarcerii la divizie, unde urma să îţi sărbătoresc venirea ta pe lume, când m-am pomenit abordat de un aghiotant. Că mă recheamă Rennhoff la dânsul, îmi comunicase. Herr Leutnant, îmi spusese cu gravitate colonelul revăzându-mă, pe lista aceea pe care mi-ai prezentat-o spre aprobare mai adineauri există o importantă omisiune. Îmi vorbea tacticos, după ce mă lăsase să mai fac şi vreo jumătate de oră anticameră, fiindcă tocmai intrase la el generalul von Mackensen, nu cel de la Mărăşeşti, fireşte, ci fiul aceluia. Ce omisiune, mein Kolonel? îl întrebasem ţâţâind de nerăbdare. Importantă, Herr Leutnant, ia dă-mi lista aceea încoace. Rennhoff îmi avizase lista de materiale, căci ne aprovizionam prin ei, imediat ce venisem, fără a o citi însă cu mare atenţie, aşternându-şi apoi sub ea, foarte preocupat de gestul său, semnătura. Avea o semnătură, ţin minte, cu tot soiul de mici dichisuri, nu uita niciodată să-şi treacă particula von înaintea numelui. S-a umplut armata germană de ţărănoi, mi se adresase cândva, dacă noi ăştia, care am construit-o, de la Friederich cel Mare începând, nu ştim să ne respectăm, atunci cine naiba să ne mai respecte?... Era să-mi scape, Herr Leutnant, tocmai mie, ofiţer de cavalerie, îmi spusese, aşadar, la a doua întrevedere Rennhoff, era să-mi scape faptul că pe lista voastră n-aţi trecut caiele! Aţi trecut potcoave, nu însă şi caiele. Păi cu ce-o să prindeţi potcoavele, hai?... Bine însă că mi-am amintit. Şi mai studiase o dată lista, la capătul căreia a adăugat cu grijă: Hufnagel. Apoi mi-o înapoiase, radiind de satisfacţie.  
  
Convoiul se urnise din loc între timp, Strasmutzky, deşi Moise îl implorase să mai aştepte, nu consimţise să-şi amâne nici măcar cu o secundă plecarea. Ne grăbeam să-l prindem din urmă, mai că îl şi ajunseserăm, când în preajmă ne răsunaseră primele împuşcături.  
  
Uşa de la intrare se deschisese brusc şi un val de aer rece, însoţit de fulgi mărunţi de zăpadă, se năpustise înăuntru. În cadrul ei îşi făcuse apariţia un om nu tocmai înalt, dar vânjos, purta o pufoaică cenuşie, cu umerii năpădiţi de ninsoare, şi o căciulă neagră, cu marginile roase, de sub care se iveau în dreptul tâmplelor smocuri zburlite de păr coliliu. Avea nişte ochi mici, spălăciţi, şi o mustaţă stufoasă, plină de promoroacă. Se oprise clipind des, ezitând, întrebându-se, poate, dacă nimerise acolo unde îşi propusese. Pe uşa neînchisă cum trebuie în urma lui continuau să se reverse înăuntru valuri de aer îngheţat.  
  
Atunci îl auzisem pentru prima oară în seara aceea pe tata vorbind. Bun venit, Moise! spusese cu o voce stinsă, abia auzită.  
  
Omul dinaintea noastră îşi învinsese, ca sub şocul unui impuls electric, ezitarea. Dom' locotenent! strigase. Dom' locotenent, sunteţi rănit! Staţi aşa! Lăsaţi-vă mereuţ pe mine!... 
  
Îl ridicase pe tata în cârcă, aplecându-se adânc sub greutatea lui. Acesta, vlăguit, se lăsase cu totul în voia sa. Hai, dom' locotenent, spusese, icnind la fiecare mişcare, noul venit, hai că răzbim noi cumva la liman!... Mie nu-mi aruncase nicio privire, de parcă nu aş fi fost de faţă. 
  
Îmi trebuiseră câteva clipe bune ca să-mi revin după cele întâmplate. Atunci mă repezisem şi eu pe urma lor afară. Trecând însă pragul uşii, simţisem că picioarele mi se taie de spaimă. Înaintea mea nu se zărea altceva decât un câmp înzăpezit, peste care coborâse de-a binelea umbra înserării. Pornind din dreptul uşii, de care nu găseam tăria să mă desprind, un şir de urme adânci, însoţite de picături mari de sânge, se pierdeau în depărtare. Sub ochii mei, spulberată de vânt, zăpada începea deja să le acopere.  
  
Dan Floriţa-Seracin  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Bun venit, Moise / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 568, Anul II, 21 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!