Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Bruno Ştefan         Publicat în: Ediţia nr. 1080 din 15 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Bruno ŞTEFAN - ATHOSUL NEAMULUI MEU (3)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tataia era un om puternic şi nu credeam că o să moară în 1989. Se pregătea să taie porcul şi să vină la Bucureşti, ca-n fiecare an în postul Crăciunului, să ne aducă o bucată de carne pentru a avea de sărbători. Dar porcul i-a scăpat din strânsoare şi a început să alerge prin curte, iar tataia a fugit după el. A făcut aprindere la plămâni. Tata l-a adus la Bucureşti, dar doctorii n-au avut cum să-l salveze şi el a cerut să fie dus acasă să moară în patul lui. Am stat alături de el împreună cu Andrei care tăcea şi se ruga în gând. Pentru că tăcerea era prea stânjenitoare am început să-i spun de planurile mele, de activitatea mea la facultatea de filosofie, de materiile care-mi plăceau.  
– Rătăceşti nepoate, dar şi rătăcirea asta are savoarea ei, căci mai sfântă o să-ţi pară întoarcerea la drumul drept. Aş fi vrut să mergi pe drumul lui Andrei, dar poate că drumurile voastre se vor reuni odată. Poate c-aşa e scris, ca legătura voastră să fie ca a mea cu Dometie.  
– Mai spuneţi-mi ceva de avva Dometie – l-a rugat Andrei.  
– Era atât de smerit şi avea atâta dragoste şi bunătate în el, cum nu credeam că pot încape într-un suflet de om. Vorbele lui vindecau sufletele tuturor pe care i-am cunoscut. Patriarhul Justinian Marina cu greu s-a putut despărţi de el când a fost pe Athos în 1963. Îţi dai seama cum a fost pentru mine în 1945 întâlnirea cu el, când era mai tânăr şi mai aprins de dragostea pentru Hristos? Până şi pe Ceauşescu l-a înmuiat cu forţa harului său. La el veneau toate marile spirite ale ortodoxiei lumii. I s-a propus să fie episcop al Bisericii Ortodoxe din diaspora, dar a refuzat. A fost duhovnicul mânăstirii greceşti Constamonitu, stareţul mânăstirii bulgăreşti Zografu şi a condus chilia Sfântul Ipatie vreme de patru decenii. A fost făclia românească ce a luminat cel mai puternic în Sfântul Munte în ultima jumătate de veac. După ce-a murit acum 4 ani s-a stins şi legătura mea cu Athosul, că ceilalţi călugări parcă nu radiază atâta lumină cu aşa forţă a credinţei. Când o să ajungeţi pe Athos să vă duceţi la mormântul lui şi să-i aprindeţi o lumânare din partea mea.  
 
Văzând că Andrei aştepta să continue povestirile despre Dometie, tataia a vorbit mai departe:  
– Era din judeţul Sibiu şi părinţii lui, ciobani, l-au închinat încă de la naştere Maicii Domnului. Când avea 12 ani şi era cu oile pe munte s-a întâmplat să meargă în căutarea unui izvor unde să-şi adape animalele. Şi o femeie i-a spus să-l urmeze că-i arată calea către un alt izvor. Când l-a luat de mână a început să zboare, şi-a văzut corpul jos pe cărare şi a simţit cum duhul lui se ridică la cer însoţit de ea tocmai departe, dând ocol muntelui Athos, văzând toate mânăstirile, chiliile şi peşterile. S-a aşezat pe o stâncă de lângă chilia Sfântului Ipatie şi Maica Domnului – cea care l-a adus în duh acolo – i-a spus: ”Aici băiete găseşti izvor la care stingi setea întregului neam românesc. Să te întorci aici să slujeşti Fiului Meu şi neamurilor ortodoxe”. Când a ajuns acasă i-a spus bunică-sii că pleacă la Athos, dar ea l-a rugat să-i aştepte şi pe părinţi care erau plecaţi tocmai în Crimeea, aşa că a plecat anul următor după ce a primit binecuvântarea lor.  
 
Când a ajuns pe Athos mândru că lui i s-a arătat Maica Domnului a văzut că toţi călugării de-acolo erau chemaţi de Ea şi l-au primit ca un frate mai tânăr, aşa că a învăţat de la început smerenia şi dragostea faţă de semeni. Când am ajuns în port la Daphne el a fost primul călugăr care mi-a ieşit în cale şi m-a îmbrăţişat şi s-a purtat cu mine ca şi cum am fi fost vechi prieteni. Era atât de îndatoritor faţă de mine ca nici un om întâlnit până atunci. ”Ştiam că ai să vii Gheorghe – mi-a zis într-o zi - şi vreau să-ţi fac şederea aici cât mai plăcută, să n-o uiţi niciodată”. Şi-a lăsat treburile de la schit şi mi-a arătat tot muntele, toate moaştele sfinte şi icoanele făcătoare de minuni, m-a dus până sus, pe vârful Athonului şi în peşterile cele mai ascunse unde s-au nevoit sfinţi. Tot timpul mi-a vorbit cu însufleţire şi avea aşa de mare dragostea faţă de Maica Domnului că mi-a dat şi mie din ea de mi-a ajuns pentru toată viaţa. La câteva mânăstiri m-a dus la bibliotecă unde mi-a arătat documente vechi care scriau despre fapte ale strămoşilor mei daphnioţi din diverse timpuri. ”Să fii mândru de ei Gheorghe” – mi-a zis Dometie. Peste scurt timp o să mă întâlnesc cu toti cei adormiţi din neam, dar ştiu că nu i-am făcut de ruşine.  
 
Când tataia a murit tot satul l-a condus pe ultimul drum. La cimitir îl aşteptau o mulţime de călugări şi pe unii i-am recunoscut că au trecut prin casa noastră. Prin tainicele lor moduri de comunicare au aflat de moartea bunicului şi s-au adunat la cimitir din toate colţurile ţării. Ce-au cântat atunci împreună cu Andrei n-a fost o simplă slujbă de înmormântare. Parcă cerul s-a deschis şi îngerii au început să cânte, căci slujba ne pătrundea până-n adâncul fiinţei noastre. A fost îngropat aşa cum şi-a dorit: cu icoana primită de la Maica Domnului pe piept şi cu metaniile de la Dometie în mână.  
 
După cinci ani, când am ajuns din nou cu Andrei la mormântul lui, mă aşteptam să găsesc locul năpădit de buruieni, dar el era curat şi proaspăt îngrijit. Cuvintele lui au pătruns pesemne adânc în sufletul unui consătean, care venea să-i aprindă regulat lumânări şi să-i rupă iarba din jur. Andrei a ţinut în ploaie o slujbă pentru veşnica lui pomenire şi parcă şi-a luat încă o dată rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru rolul jucat în viaţa lui.  
– O să fiu ca Dometie. Promit – a murmurat el.  
 
De atunci nu l-am mai văzut pe Andrei. Am aflat că a plecat la scurt timp pe Athos, dar n-am ştiut la ce mânăstire sau schit s-a aşezat, ori dacă s-a pustnicit. Adevărul e că Andrei, ca şi Athosul, s-au şters treptat-treptat din mintea mea. Farmecul copilăriei a fost îndepărtat din viaţa de adult de greutăţile cotidiene. Proiectele în care m-am implicat, sutele de sondaje pe care le-am coordonat, miile de colaboratori şi studenţi cu care am lucrat, familia pe care mi-am constituit-o, noii prieteni pe care i-am dobândit mi-au solicitat atenţia şi m-au îndepărtat de visele athonite şi de prietenul meu din copilărie. A trebuit să muncesc mult pentru a-mi cumpăra o locuinţă, pentru a avansa în carieră, pentru a mă impune pe o piaţă saturată şi relativ ostilă datorită atitudinii mele tranşant anticomuniste. Dar m-am simţit tot timpul protejat şi într-un târziu dorinţele mele legate de carieră, de casă, de relaţii, putere şi avere s-au împlinit. După ce mi-am cumpărat casa pe care mi-o dorisem, am vrut să mulţumesc Maicii Domnului şi am hotărât că sosise momentul să plec pe Athos. Un prieten care se întorsese schimbat după călătoria athonită mi-a spus:  
– Să o chemi pe Maica lui Dumnezeu tot timpul. Ea e prezentă acolo şi trebuie să o întâlneşti.  
– Cum s-o chem? – l-am întrebat. O strig pe plajă sau pe poteci, în biserici sau în chilii?  
– Da, o chemi mereu. O să-ţi apară, ai să vezi.  
– Şi dacă-mi apare ce o întreb? Dacă vine la mine şi-mi zice: ”De ce m-ai chemat?” eu ce o să-i spun?  
– Îi mulţumeşti pentru ajutor şi îi spui că vrei s-o slujeşti de-acum înainte toată viaţa pe Ea.  
– Şi dacă nu sunt în stare şi mă fac de râs?  
– Nu-ţi mai fă atâtea complexe. Important e să-ţi vorbească şi toate se vor aşeza de la sine pe urmă.  
 
Am plecat pe Athos în Săptămâna Mare din Postul Paştelui în anul 2010 împreună cu câteva rude, într-un grup de 12 pelerini. Prima debarcare a avut loc într-un port mic, unde trebuia să aşteptăm un microbuz care să ne ducă la mânăstirea sârbească Hilandar. Eu m-am urcat în microbuzul călugărilor şi am ajuns acolo primul din grup, cu 3 ore înaintea colegilor mei. M-am plimbat prin împrejurimi şi am început s-o strig pe Maica Domnului, aşa cum îmi spusese prietenul meu. Am pornit apoi pe jos spre Vatopedu – un drum de 3 ore prin munte, timp în care nu încetam s-o chem cu voce tare. Dar Ea nu se arăta. Începusem să mă îndoiesc că o voi vedea sau auzi vreodată.  
 
Într-una din zile am trecut muntele pe celălalt versant, cu intenţia de a vedea mânăstirile de-acolo, despre care auzisem şi citisem multe lucruri interesante. Când am ajuns la mânăstirea Sfântul Pavel, călugării ne-au cazat şi ne-au rugat să ne odihnim odată cu ei, pentru a participa împreună la slujbele de noapte. Neavând somn, am pornit la plimbare în jos, spre plajă, pe un drum abrupt. La jumătatea distanţei dintre biserică şi mare am dat peste un mic paraclis ridicat în amintirea unei mari minuni. Stă scris acolo că în urmă cu câteva sute de ani, pe vremea sultanului Mahomed Cuceritorul, mama acestuia fiind creştină a adunat aurul, smirna şi tămâia care i-au fost dăruite Maicii Domnului la naşterea Fiului Ei de către cei trei magi. Şi l-a rugat pe stareţul mânăstirii să îi permită să intre pe muntele Athos pentru a aduce aceste relicve de preţ ale creştinătăţii.  
 
Deşi ştia că femeile nu au voie să intre în Sfântul Munte, stareţul a făcut excepţie de la această regulă în cazul mamei sultanului care cucerise nu doar Constantinopolul, ci şi Athosul, mai ales că ea venea ca o persoană cucernică, aducând daruri de mare valoare. După ce a debarcat în portul mânăstirii şi a fost întâmpinată de un alai de călugări, sultana Maro a început să urce drumul abrupt spre biserică. La jumătatea drumului le-a apărut tuturor în faţă Maica Domnului în carne şi oase. ”Opreşte-te Maro – i-a spus sultanei. Să nu mergi mai departe! De aici începe altă împărăţie şi eu sunt Împărăteasa cerurilor, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul şi păzitoarea Sfântului Munte”. Împărăteasa Maro a lăsat sfintele daruri şi celelalte odoare în mâinile stareţului şi călugărilor şi s-a întors pe corabie. Apoi şi-a dăruit toată averea mânăstirii, iar spre sfârşitul vieţii s-a călugărit.  
 
Impresionat de această întâmplare, dar şi de faptul că în acel loc abrupt, plin de bolovani şi pietriş simţeam că plutesc, m-am pomenit strigând în gura mare:  
– Maică Sfântă, Împărăteasa lumii, arată-mi mai multe din minunile petrecute pe acest munte şi voi scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii.  
 
Nu ştiu nici acum ce m-a determinat să-i cer Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să mă facă scriitor, când meseria mea era cu totul alta, dar ştiu că m-am rugat în faţa icoanei Ei din acel mic paraclis cu atâta patos, cu atât de multă emoţie şi trăire religioasă cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată până atunci.  
 
Pe drumul de întoarcere spre mânăstire (de maximum un kilometru) simţeam cum inima îmi ia foc şi mă vedeam scriind poveşti după poveşti, cărţi după cărţi, arătând lumii marile taine şi minuni athonite. Şi deodată, chiar în faţa foişorului dinaintea porţii de intrare în mânăstire am zărit o femeie care se uita fix la mine şi care mă chema spre ea numai cu privirea. Pe măsură ce m-apropiam o priveam tot mai curios. Era mică de înălţime – avea 1,62 metri, maximum 1,65 metri, foarte slabă, cu ochii mari, îmbrăcată într-o rochie lungă albastră cu alb cu cusături foarte frumos lucrate, peste care avea o pelerină vişinie, brodată cu fir auriu, elegantă, care-i făcea o ţinută maiestoasă. Deşi nu-i vedeam nici un rid pe faţă, după privirea-i hotărâtă, autoritară, părea să aibă mai mult de 45 ani. ”Oare cine-o fi femeia asta care se uită aşa de insistent la mine şi mă priveşte de sus?” – mă întrebam în gând în timp ce mă apropiam de ea.  
– Eu sunt de acord să-ţi arăt ce minuni ale muntelui vrei, dar tu eşti pregătit să le scrii? – m-a întrebat ea, spunându-mi pe numele mic.  
 
Uitându-mă la ochii ei negri, mari şi trişti, n-am reuşit să articulez nici un cuvânt. Parcă cineva îmi pecetluise gura, în timp ce în minte repetam obsesiv aceleaşi întrebări: ”Cine e femeia asta şi ce vrea de la mine? Cum au pătruns femeile pe Sfântul Munte? Unde sunt ceilalţi călugări, angajaţi şi pelerini s-o ia de mână şi s-o scoată afară?”  
 
Mi-a aruncat o privire tristă, apoi s-a întors şi a intrat pe poarta mânăstirii, în timp ce eu stăteam mut, repetându-mi în gând aceleaşi întrebări fără să înţeleg cine mi-a vorbit. Pe treptele bisericii m-a mai privit odată, şi-a ridicat gluga pelerinei pe cap şi a continuat să urce, auzindu-i foşnetul rochiei şi văzând cum o ridică uşor cu mâna dreaptă pentru a nu călca pe ea. Abia când a închis uşa bisericii cu mic zgomot m-am desprins din locul în care stăteam înţepenit şi am pornit după ea. Am intrat în fugă pe poarta mânăstirii, am sărit treptele bisericii şi am păşit înăuntru, hotărât s-o întreb cine este şi ce vrea de la mine. Dar în biserică nu era nimeni...  
 
M-am uitat în toate părţile, dar biserica era pustie. M-am uitat în altar, sub masa aflată acolo, am ridicat toate materialele textile care acopereau locurile unde preoţii îşi ţineau diverse obiecte de cult, dar nicăieri n-am văzut-o. Cum altă intrare în biserică nu exista, am continuat să caut posibile ascunzişuri. În faţa altarului erau două pupitre pe care erau aşezate icoanele, iar picioarele pupitrelor erau acoperite cu o ţesătură brodată, lungă de sus până-n podea. Am tras repede de broderia de sub icoana Sfântului Pavel Xeropotamitul, convins că acolo s-a ascuns femeia, dar locul de sub pupitru era gol. M-am îndreptat spre celălalt pupitru, pe care era aşezată icoana Maicii Domnului cu Iisus în braţe. M-am uitat în fugă la ea, pentru a o ţine să nu cadă când urma să ridic broderia şi am rămas ţintuit pe loc: femeia care tocmai îmi vorbise era Maica Domnului. Acelaşi chip trist, aceiaşi ochi mari şi negri, aceiaşi rochie albastră cu un pieptar alb şi cu cusături fine, aceiaşi pelerină vişinie cu model auriu pe margini. A fost un moment de iluminare şi mi-am adus aminte de vorbele prietenului meu care-mi spunea ”S-o chemi mereu pe Maica Domnului. Ai să vezi c-o să-ţi apară în faţă şi o să-ţi vorbească”. Am înţeles că Ea mi-a răspuns la rugămintea adresată cu câteva momente înainte acolo, jos, la paraclis, de a-mi arăta minunile Athosului pentru a scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii. Şi am căzut în genunchi în faţa icoanei, sărutând-o cu smerenie.  
– Acum sunt pregătit să le scriu, Maică Sfântă, Împărăteasa lumii. Arată-mi minunile creştineşti ale acestei lumi.  
 
Stăteam cu fruntea aplecată asupra icoanei, neîndrăznind să mă uit la chipul Ei, ruşinat că n-am recunoscut-o. Am simţit cum mâna ei iese din icoană şi se aşează pe creştetul meu. M-a mângâiat pe păr aşa cum mă mângâia pe vremuri bunicul şi prietenul lui Arsenie.  
– Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. N-ai mai vrut să fii preot şi te-am ajutat să devii sociolog. Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat? Scrie despre minunile vieţii tale şi ale celor din jurul tău şi va fi suficient să înflăcărezi inimile celor care te vor citi şi să le îndrepţi sufletele cu smerenie către Fiul Meu.  
– Dar Maică Sfântă, cum să scriu despre mine, că toţi vor spune că mă laud, că exagerez, că poate totul e întâmplare sau destin trasat dinainte în care n-am nici un rol. Arată-mi câteva minuni de-aici ca, citindu-le, lumea să se trezească şi să-şi curăţească viaţa. Scoate-mi în cale nişte călugări cu o viaţă ieşită din comun dispuşi să-mi povestească miracolele pe care le-au trăit.  
– Nu ai nevoie să-ţi arăt nişte călugări anume. Intră în vorbă cu oricare dintre ei şi de tine depinde ca ei să-ţi vorbească aşa cum vrei. De tine depinde cum le scrii poveştile vieţii lor.  
– Dar o minune, Maică Sfântă, o minune cât de mică, nu îmi arăţi?  
 
Ajunsesem să o rog aşa cum o rugam pe mama să mă ajute în copilărie, pentru că vedeam că îmi vorbeşte cu aceiaşi dragoste maternă. Nu simţeam faţă de Ea frică, ci o nevoie de ocrotire şi ajutor. Era părtaşa şi martora vieţii mele în cele mai ascunse unghere ale ei, de aceea nu aveam faţă de Ea gânduri ascunse, nu mă puteam preface că sunt altul decât cel care eram. Stăteam în genunchi în faţa Ei, dezvelit de personalitatea pe care mi-o construisem ca adult, în simplitatea şi neajutorarea copilărească pe care o aveam în faţa mamei mele naturale cu trei decenii şi jumătate în urmă, când o rugam să-mi mai spună o poveste înainte să adorm, alintându-mă şi cerându-i insistent să nu se oprească, să-mi mai spună una şi-apoi încă una şi încă una.  
 
Iar Maica Domnului a început să-mi spună mai întâi povestea unor persoane cu care avusesem de-a face şi care au ajuns pe Athos, despre un vecin care mi-a spart apartamentul şi care ulterior s-a călugărit, despre un prieten care şi-a schimbat viaţa după întâlnirea cu stareţul Petroniu Tănase, despre un cunoscut afemeiat, ce a ajuns să ridice troiţe pentru iertarea păcatelor tuturor femeilor cu care s-a culcat, despre un politician corupt ce şi-a sfinţit viaţa după ce a dormit o noapte în chilia Sfântului Gherasim Kefalonitul, despre un avar om de afaceri ce a ajuns să reconstruiască unele mânăstiri athonite din temelii. Şi poveştile curgeau una câte una, iar eu eram în culmea încântării, căci nici o minune nu semăna cu alta şi pe măsură ce povestea situaţiile erau tot mai complicate şi mai fără de ieşire pentru nefericiţii păcătoşi care se trezeau cu ajutor divin atunci când îl meritau cel mai puţin. Dar parcă toate acele cazuri care puteau umple sute de pagini de pateric athonit nu puteau să producă o zguduire din temelii a minţilor atee, hotărâte să nu le creadă.  
– Spune-mi Măicuţă Sfântă povestea care să cutremure şi cele mai împietrite şi necredincioase suflete.  
 
Şi-am simţit cum mâna Ei care era pe creştetul meu mă ridică de-odată până-n cupola bisericii. Mi-am văzut trupul în genunchi la icoană şi am înţeles că sufletul meu s-a ridicat. M-a scos prin acoperiş şi a zburat cu mine pe de-asupra vârfului Athon până în partea cealaltă a muntelui, cu o viteză uimitoare că am crezut că mă azvârle pe stânci sau în mare, dar s-a oprit în dreptul unei grote, a unei peşteri acoperită cu bolovani. Am intrat în ea şi acolo am văzut lungite pe nişte lespezi trupurile neputrezite şi urât mirositoare ale unor călugări care au greşit faţă de Maica Domnului şi pentru care au primit pedeapsa puroierii veşnice.  
– Scrie povestea lor – mi-a spus. Este despre cei care nu merită nicio iertare. Şi mi-a povestit cum ei au acceptat în timpul prigoanei catolice să renunţe la obiceiurile lor ortodoxe şi să ţină slujbe în rit apusean. Hristos s-a supărat şi a surpat zidurile bisericii peste ei, iar corpurile lor au rămas buhăite, supurând continuu de 730 de ani, emanând un miros de hoit. Toţi care le vedeau se îngrozeau şi înţelegeau ce mare păcat este trecerea la altă credinţă decât cea în care au fost botezaţi.  
-----------------------------------------------------------  
Va urma  
---------------------------------------  
 
Bruno ŞTEFAN  
2013  
 
--------------------------------------------------  
 
ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica" Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale" (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Ssondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Bruno ŞTEFAN - ATHOSUL NEAMULUI MEU (3) / Bruno Ştefan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1080, Anul III, 15 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Bruno Ştefan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Bruno Ştefan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!