Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Bruno Ştefan         Publicat în: Ediţia nr. 1076 din 11 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Bruno ŞTEFAN - ATHOSUL NEAMULUI MEU (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tataia venea uneori la noi cu câte un călugăr ce avea treabă prin Bucureşti şi tata îl întreba unde vrea să doarmă: pe pian sau sub pian, căci alte locuri potrivite pentru a întinde o saltea nu aveam. Unii dormeau în apartamentul lui Andrei şi eu eram invidios că el urma să afle noi taine din împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu toţi călugării erau vorbăreţi şi unii se temeau căci fuseseră de multe ori anchetaţi pe baza declaraţiilor unor oameni neobişnuiţi cu biserica. Atunci când aducea câte un călugăr ce fusese pe Athos pentru noi era o sărbătoare. Ajunsesem să-i cunoaştem pe cei care au fost acolo după privire, după gesturi, după harul pe care-l emanau, după bunătatea neobişnuită şi plăcerea de a povesti, după emoţia din voce atunci când vorbeau de Maica Domnului. Nu am cunoscut mai mult de zece călugări care au fost pe Athos până în 1989 la căderea comunismului, dar când îi cunoşteam ni se umpleau inimile de fericire. Tataia ştia că pe ei îi voiam – nu doar noi copiii, ci mai toţi vecinii – aşa că atunci când venea cu un athonit bătea puternic în lift şi striga să-l auzim toţi:  
– Am adus un antrenor de sfinţi.  
 
Zeci de vecini năvăleau în apartamentul nostru şi voiau să se apropie de el, să-i dea câteva pomelnice cu vii şi morţii neamului lor ca el să le citească la slujbă aşa cum se citesc pe Sfântul Munte, căci toţi ştiau că nici un athonit nu ia un pomelnic fără să întrebe câteva cuvinte despre fiecare nume scris acolo, ca la rugăciune să îi pomenească cu durere, cu lacrimi, cu patos sau cu frângerea inimii, în funcţie de problemele fiecăruia.  
 
Pe vremea adolescenţei mele cei mai mulţi colegi mergeau pe stadion la Cenaclul Flacăra şi se întorceau entuziasmaţi. Am fost şi eu acolo o dată şi am văzut atmosfera pe care o crea Adrian Păunescu, dar pot să spun că ea era infimă prin comparaţie cu trăirile duhovniceşti pe care le aveau toţi vecinii când poposea la noi câte un călugăr athonit. Şi s-a întâmplat în trei rânduri să avem în ospeţie călugări veniţi de la schitul Prodromu din Sfântul Munte.  
 
Aşa am aflat că numărul vieţuitorilor români din munte s-a împuţinat drastic după război, existând chiar pericolul ca Prodromu să fie preluat de greci după moartea stareţului. Atunci părintele Dometie Trihenea, prietenul bunicului meu, care ajunsese stareţ la mânăstirea Zografu, aflând că Nicolae Ceauşescu a sosit la Atena într-o vizită oficială legată de jocurile olimpice, s-a dus la el şi l-a rugat să trimită călugări români să repopuleze muntele. Impresionat că Athosul a fost vreme de sute de ani în administrarea domnilor români, în mintea lui Ceauşescu a încolţit ideea recuceririi lui, aşa că a trimis mai întâi ofiţeri de securitate în straie monahale. Dar ei s-au pustnicit de-adevăratelea şi n-au mai trimis rapoarte informative, iar Ceauşescu a trimis alţi ofiţeri care s-au călugărit şi ei, până când s-a săturat să-şi piardă trupele speciale şi a cedat Patriarhiei dreptul de a selecta şi de a trimite reprezentanţi pe Athos. Atunci au plecat călugări mai educaţi, trăitori în mânăstiri, foşti deţinuţi politici tunşi în monahism.  
 
Dar nu toţi suportau clima, iar unii se întorceau şi în drumurile lor spre lăcaşurile din ţară poposeau şi la noi în bloc, căci ştiau că bunicul Gheorghe Dafinoiu ţinea flacăra credinţei aprinsă în toţi vecinii.  
 
Călugării erau jenaţi de-atâta lume care năvălea peste ei. Obişnuiţi cu anii să fugă de lume pentru a-şi spori puterile duhovniceşti, vedeau dintr-o dată cum lumea dădea buzna spre ei, aşteptând un sfat, o vorbă de duh, un cuvânt care să le aline vieţile pline de greutăţi. Credeau că vin într-un loc în care să se odihnească, dar ajungeau undeva unde trebuiau să muncească, să depună efort. Fiecare voia să discute cu ei separat, să li se destăinuie şi atunci se retrăgeau în dormitor, ca într-o chilie, iar ceilalţi stăteau în celelalte încăperi vorbind în şoaptă, până când liniştea era întreruptă de-o vecină:  
– Oare ce i-o spune bărbatu-meu prea-cuviosului atâta timp? Sigur m-a înşelat cu Ioneasca. Mă duc pe balcon să trag cu urechea.  
Şi se ridica încercând să-şi facă loc printre vecini, dar vocea autoritară a bunicului o oprea din mers:  
– Întoarce-te Florino, că faci păcate grele. Spovedania e o taină în care nu are voie nimeni să pătrundă.  
Fiecare ieşea transfigurat după discuţia cu călugărul aghiorit:  
– Mi-a sărutat mâna – spunea emoţionat unul.  
– Mi-a îmbrăţişat picioarele – spunea altul la fel de emoţionat.  
– Comunismul o să cadă în curând – ne-a şoptit altul. Mi-a spus să fim pregătiţi pentru vremurile care vor veni.  
 
Alţii nu spuneau nimic la ieşirea din dormitor, dar erau pătrunşi de discuţia cu călugărul. ”Are dreptate” – mormăia câte unul mai mult pentru el, deşi îl auzeam cu toţii. Noi, gazdele, vorbeam ultimii cu ei, după ce vecinii se retrăgeau în apartamentele lor. Ţin minte un călugăr foarte slab, cu mâini delicate, care a făcut o plecăciune până la brâu în faţa mea, apoi m-a sărutat pe frunte.  
- Tu ai să continui misiunea bunicului tău – mi-a spus odată el.  
– Ba nu, eu vreau să fiu călugăr – am protestat eu.  
– Nu se poate, că toate sunt rânduite din vreme pentru binele tău şi al celor din jur.  
 
Atunci l-am privit cu răutate. Ce să-mi povestească el mie? Ce legende are să-mi spună dacă vrea să mă rupă de ceea ce-mi doresc? Cine e el? Un moşneag ca atâţia alţii, fără nume, fără personalitate, incapabil să vadă focul care mă mistuia de ani buni. Eram revoltat şi m-am dus la tata să mă descarc.  
– Chiar crezi că oamenii ăştia văd altceva decât ceea ce vezi tu, eu sau oricare de aici? Trezeşte-te fiule şi nu mai crede în basme, că ai crescut. Deschide-ţi mintea, sufletul şi inima ca să vezi că viaţa e frumoasă, nu cum spun ei, că important e să te pregăteşti pentru moarte, pentru lumea de dincolo, pentru că cea de aici e acaparată de draci.  
 
Tata gândea altfel decât bunicul, dar îi era greu să-şi impună modul lui de a gândi în faţa autorităţii socrului lui, căci tataia provenea dintr-una din cele mai vechi familii creştine ale lumii. Am auzit de mai multe ori în casă legenda că Maica Domnului a ajuns prima oară pe Athos din întâmplare, vasul cu care călătorea împreună cu apostolul Ioan şi cu alţi apostoli în drum spre Cipru unde era episcop Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, eşuând într-un golf care era proprietatea unui ţăran ce-i vămuia pe toţi care ancorau acolo. Iar grecul acela, venind hotărât să taxeze călătorii, când a văzut-o pe Maica Domnului s-a culcat la pământ în faţa ei spunându-i: ”Tu eşti Împărăteasa lumii. Primeşte-mă pe mine ca rob al tău şi primeşte toate bunurile mele în dar.” Şi el a plimbat-o pe Fecioara Maria prin mai multe locuri ale muntelui, povestindu-i despre oamenii care locuiau acolo, despre peşterile numeroase şi despre liniştea muntelui, că ei i-a plăcut aşa de mult locul încât i-a cerut Fiului Ei să i-l dea în stăpânire ca să facă acolo o şcoală de sfinţi. Atunci toţi idolii din munte s-au prăbuşit la pământ sfărâmându-se în mii de bucăţi. Statuia lui Apolon, din vârful muntelui Athon, care era aurită şi se vedea în zilele senine de la Constantinopol, în faţa căreia se aduceau jertfe de către cei care se închinau zeilor păgâni, a început să răcnească groaznic: ”Ieşiţi să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos!”, după care a căzut din vârful muntelui împreună cu diavolul care locuia în ea, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în mare. Oamenii au venit cu mic, cu mare în port, să o vadă şi să o întrebe cum l-a născut pe cel nenăscut, cum l-a hrănit pe cel ce hrăneşte toate făpturile şi cum a ţinut în braţe pe cel ce ţine în braţe toată zidirea. Iar Ea a dezvăluit oamenilor din peninsulă tainele Fiului Său, învăţându-i să creadă şi să se boteze în numele Lui.  
 
Maica Domnului le-a spus că acel loc i-a fost dăruit de către Fiul şi Dumnezeul ei pentru a aduce bărbaţi din toată lumea care să vieţuiască în curăţenie, asemeni îngerilor. Iar ei nu vor mai rămâne mult acolo, fiind rugaţi să se mute pe celelalte braţe ale peninsulei Halkidiki. Primul localnic ce a recunoscut-o ca Împărăteasă a lumii a fost şi primul care s-a botezat întru Hristos. Când l-a botezat, Precurata Maria a rupt din dafinii ce erau împrejur o creangă şi a făcut o coroană pe care a pus-o pe capul lui spunându-i ”Tu Daphne te vei numi şi vei fi un fidel soldat al Meu şi al acestor locuri împreună cu tot neamul tău”. Lui Daphne i-a cerut să apere muntele de necredincioşi, iar el a fost atât de onorat că a fost luat în slujba Ei încât a început să alunge toate corăbiile păgânilor care veneau să acosteze în porturile Athosului, iar cea mai importantă poartă de intrare în Sfântul Munte a primit cu vremea numele lui. Fii şi nepoţii lui au continuat să-i alunge pe localnici, în câteva decenii pustiind tot muntele, pe el rămânând doar câţiva călugări în vreo 10 schituri şi mânăstiri.  
 
Greu s-au putut achita de misiunea dată lor de Maica lui Hristos, căci Athosul a fost deseori devastat de năvălitorii barbari. Neamul lui Daphne s-a retras şi el de pe Athos în localităţile învecinate, dar a trimis în fiecare generaţie câte un fiu sau doi care să apere muntele de necredincioşi. Unii s-au călugărit iar alţii s-au pustnicit, trăind în singurătatea muntelui, departe de lumea desfătărilor. Cei care au rămas în afara Athosului au fost comercianţi ori soldaţi, dar au păstrat vie legenda strămoşului lor şi au trimis în munte averi şi odoare scumpe pentru a le uşura viaţa călugărilor de acolo. Au trimis constructori care au ajutat la ridicarea mânăstirilor, şi-au transformat casele în adevărate popasuri pentru călugării care ieşeau din munte cu diverse misiuni tainice încredinţate lor de Împărăteasa lumii şi au continuat să întreţină credinţa în Hristos în rândul locuitorilor din toată Grecia. Unii daphnioţi au ajuns în apropierea unor împăraţi bizantini şi atât de mult i-au bătut la cap cu menirea neamului lor de apărare a ortodoxiei încât i-au convins să devină protectori ai Sfântului Munte, contribuind la construirea marilor mânăstiri imperiale. Faima neamului Daphne a crescut când un membru al lui, anahoret de pe lângă chilia Sfânta Ana Mică din sudul peninsulei aghiorite, a fost primit în rândul celor şapte mari pustnici care sunt sfetnicii de taină ai Maicii Domnului.  
 
Vremurile de prigoană sosite odată cu cucerirea turcilor au adus neamului Daphne multe umilinţe, căci n-au putut apăra Athosul de jafurile şi umilinţele otomanilor şi catolicilor. Dar slăbiciunile daphnioţilor au sporit numărul sfinţilor ortodocşi, căci călugării şi pustnicii au preferat să-şi dea viaţa decât să renunţe la credinta lor. Când prigoana a devenit prea greu de suportat, unii din neam s-au retras în Ţările Române, convingându-i pe boierii şi domnii valahi şi moldoveni să sprijine vieţuirea călugărilor pe Athos. Alţii s-au dus până în Rusia, Georgia şi Ucraina, ori Bulgaria, Serbia şi Macedonia. Despre acest neam risipit în tot spaţiul est-european Sfântul Simion Noul Teolog a scris că ”ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.  
 
Nu toţi din neam au vrut să urmeze calea impusă de primul Daphne, dar fire nevăzute şi tainice i-au întors pe mai toţi cu faţa spre Athos. Bunicul meu a fost un mare petrecăreţ în tinereţe şi îi plăcea să meargă cu lăutarii după el prin comună, făcând chefuri care durau trei zile şi trei nopţi. Pe mamaia a răpit-o de la părinţii ei, dispărând patru luni în locuri numai de ei ştiute şi revenind în sat când ea a rămas însărcinată. A ţinut o cârciumă la care multe dezmăţuri s-au organizat. Avea pământuri bogate şi întinse şi mereu se lăuda că cernoziomul Bărăganului e cel mai roditor din toată ţara. Călătoria pe Athos l-a schimbat radical. Nu mai voia să se întoarcă în ţară şi l-a rugat pe prietenul lui Dometie să-l tundă în monahism şi să-l accepte călugăr la chilia lui.  
– Tu nu înţelegi Gheorghe că aici sunt acceptaţi călugări doar cei care au făcut legământul fecioriei? Du-te în ţară aşa cum ţi-a spus Maica Domnului şi aprinde dragostea faţă de Hristos în inimile oamenilor.  
– Dar eu vreau să stau aici cu voi. În ţară urmează prăpădul comunist şi o să mă simt tare singur. Cum o să mai iau legătura cu voi, să mă întăriţi în credinţă pentru a-i putea întări la rândul meu pe alţii?  
– Oricât de închise vor fi graniţele şi corespondenţa noastră va fi interzisă, noi vom putea comunica oricând Gheorghe, la orice oră din zi şi din noapte. Ia aceste metanii şi foloseşte-le ca un telefon. Spui o rugăciune, mă chemi în gând şi mai dai o boabă cu degetul mare. Ca şi cum ai forma numărul unui telefon. Noi suntem spirite Gheorghe, nu doar trup şi putem comunica la distanţă. Cheamă-mă în rugăciune şi eu îţi voi răspunde oriunde te vei afla. Tu ai acum familie şi trebuie să ai grijă de ea. Oamenii se mântuiesc şi în familii, nu doar în mânăstiri. Şi pe Athos va urma prăpădul, nu doar în ţară. Mânăstirile vor sărăci, călugării nu vor avea cum să se aprovizioneze cu cele trebuincioase vieţii, pentru că puţini vor fi aceia care-i vor ajuta în acest imperiu al răului care acaparează acest colţ de Europă. Sărăcia şi foametea îi vor înrăi pe oameni şi îi vor îndepărta de credinţă. Tu oferă-le speranţe, căci fără speranţe sufletele mor, cad în plasa diavolului şi greu mai pot fi scoase de acolo. Toţi avem o menire pe lume – tu nu-ţi uita menirea dată ţie şi neamului tău de Precurata Maică a lui Hristos.  
 
Cu inima grea a plecat tataia de pe Athos, dar a plecat cu câteva daruri care au constituit toată viaţa cele mai de preţ comori ale lui. Primul dar a fost icoana dată de Maica Domnului, despre care i-a spus că nu a fost pictată de mâna omenească. O icoană mică, din lemn, cu chipul Mântuitorului ţinând în braţe o carte groasă – Iisus Pantokrator. A purtat-o la piept până a murit şi mi-a spus că ea l-a protejat de rele întotdeauna.  
 
Al doilea dar a fost şiragul de metanii primit de la părintele Dometie, pe care nu-l dădea jos de la mână decât foarte rar. Ţin minte că într-o zi l-a uitat la o mânăstire din Neamţ. Când a ajuns acasă şi-a dat seama că l-a uitat şi a fost atât de supărat încât a luat trenul înapoi spre Neamţ şi nu s-a liniştit până nu şi l-a pus din nou la mână.  
– Cum tataie, ai făcut atâta drum pentru o sfoară înnodată? – l-am întrebat eu într-o seară.  
– Păi fără metanii cum puteam să mai iau legătura cu sfinţii mei? – mi-a zis tataia.  
 
Într-o zi i s-au rupt de atâta folosire şi a luat altă brăţară de la un magazin de obiecte bisericeşti, dar parcă noul şirag nu-l mulţumea. A încercat să-l repare pe cel vechi, dar n-a reuşit. Atunci a început să se roage şi îl invoca pe Dometie cerându-i alt şirag. A treia zi a venit la uşa noastră un călugăr care ne-a dat tuturor nişte metanii athonite. Eu şi Andrei am fost fericiţi că avem brăţară ca bunicul, încheiată cu o cruciuliţă pătrată pe care era încrustat chipul Maicii Domnului.  
 
Dar cel mai important dar primit de bunicul meu pe Athos a constat în relaţiile pe care şi le-a făcut cu mai toţi vieţuitorii din Sfântul Munte. I-a cunoscut nu numai pe români, ci şi pe greci, pe ruşi, bulgari sau sârbi. A cunoscut sute de călugări şi pe toţi îi pomenea în rugăciunile lui, cu mai toţi intra în contact cu ajutorul metaniilor. Nu ştiu cum făcea, că eu n-am reuşit şi niciodată nu mi s-a arătat Vichentie sau Dometie, ori Petroniu sau Serapion. Dar el lua legătura cu toţi într-un mod atât de tainic, de supranatural, că noi rămâneam uimiţi când îl vedeam că se duce la întâlnire cu un călugăr cu care nu comunicase decât în gând.  
 
După ce călugărul acela mi-a spus că nu voi urma calea monahală, ceva s-a rupt în mine, iar ruptura a fost mai gravă decât am vrut iniţial să recunosc. Deşi mă pregăteam în continuare să dau examenul de admitere la seminarul teologic împreună cu Andrei, simţeam cum lumea laică mă atrăgea tot mai mult, iar părerile tatălui meu începeau să crească în importanţă, minimalizându-le pe cele ale bunicului meu. Între timp el îmbătrânise şi devenise mai închis în el, mai puţin exuberant, mai tăcut şi meditativ, iar personalitatea tatălui meu devenea tot mai puternică şi mai seducătoare. Parohul bisericii în care am fost botezat nu mi-a dat la timp certificatul de botez şi nu am putut susţine examentul la seminarul teologic, aşa că am continuat liceul de filologie-istorie, apoi facultatea de filosofie şi pe urmă pe cea de sociologie.  
 
Andrei a intrat la seminar primul pe listă, cu media 10 la examenul de admitere şi a urmat apoi institutul teologic. Relaţiile noastre s-au răcit, iar după ce m-am mutat din bloc nu l-am mai văzut decât o singură dată, când a venit la biroul meu de la Grupul pentru Dialog Social, cerându-mi să-l ajut să obţină o finanţare pentru analiza cu carbon 14 a manuscriselor de la Marea Moartă. Voia să stabilească odată pentru totdeauna autenticitatea manuscriselor, pentru a stinge controversele iscate în jurul lor.  
 
A venit la Grupul pentru Dialog Social în toiul verii în straie negre monahale, când noi ne coceam în hainele uşoare, vaporoase, deschise la culoare. M-am simţit iniţial ruşinat cu el, căci părea îmbrăcat inadecvat anotimpului şi mediului în care lucram, dar colegii l-au înconjurat cu dragoste, cu curiozitate şi cu mai multă înţelegere decât mi-am închipuit, făcându-mă să mă ruşinez eu de abandonul acelui drum pe care el a păşit hotărât. Îi povesteam cu interes bătăliile politice pe care le-am dus cu comuniştii, eforturile uriaşe pe care le făceam pentru a-i convinge să accepte o cât de mică deschidere şi liberalizare a societăţii. Dar pe el lucrurile astea nu-l interesau.  
– Eu plec pe Athos – mi-a spus într-un târziu. Dar vreau să închei socotelile aici.  
 
Am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere şi vechi amintiri să mă răscolească. Toate frumuseţile copilăriei şi adolescenţei mi-au revenit în minte şi am văzut cum pleacă definitiv din viaţa mea, lăsându-mi un prezent plin de bătălii, de jocuri politice şi ştiinţifice mărunte. Îl invidiam că păstra pe chip inocenţa şi farmecul copilăriei.  
– Ce mai trebuie să faci – l-am întrebat – că proiectul ăsta cu manuscrisele de la Marea Moartă se termină repede?  
– Vreau să mergem împreună la mormântul bunicului tău.  
 
Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de drumul spre comuna Zăvoaia. Se stârnise o ploaie torenţială, cu tunete asurzitoare şi şerpi de foc pe cer. Norii negrii se lăsaseră greoi de-asupra noastră. Andrei conducea maşina părinţilor lui foarte încet, căci nu vedea în faţă mai mult de 5 metri, iar gropile din drum – adevărate cratere în care putea să-şi rupă maşina – erau umplute cu apă şi păreau înşelătoare. Eu nu eram şofer atunci şi eram înspăimântat de drum, dar Andrei era foarte calm şi sigur pe el. Pentru a-mi potoli spaima a început să rememoreze evenimentele din preajma morţii bunicului.  
– Îl mai ţii minte pe călugărul Arsenie de la Sinaia care a venit la voi şi i-a zis bunicului tău: ”Noi nu o să apucăm Gheorghe să vedem căderea comunismului”? Ai văzut că a avut dreptate?  
 
Va urma  
---------------------------------------  
Bruno ŞTEFAN  
2013  
 
--------------------------------------------------  
 
ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica" Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale" (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Ssondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Bruno ŞTEFAN - ATHOSUL NEAMULUI MEU (2) / Bruno Ştefan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1076, Anul III, 11 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Bruno Ştefan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Bruno Ştefan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!